Author Archives → Costel Stăvărache

Impozitarea bacsisului

Bacșișul înseamnă câțiva dolari în plus, pentru că nu face parte din prețul bunului comercializat.

Există două mari explicații pentru care oamenii dau bacșiș. Prima relaționează bacșișul cu calitatea serviciului, a doua cu norme culturale. În oricare din scenarii, impozitarea bacșișului nu este justificată.

Prima explicație ține de calitatea serviciului. Bacșișul motivează chelnerii să ofere servicii mai bune. Un argument standard pentru bacșiș este că e un stimulent pentru îmbunătățirea performanței (Slavov, 2016). Etimologia termenului englezesc „tip” surprinde această motivație a îmbunătățirii serviciului. „Tip” abreviază „to insure promptness”, folosită în sec. XVIII în cafenele din Anglia pe niște cutii pe care se puneau monezile (Belsky, 2009, 15; Lynn, 1993, 479). În românește termenul „bacșiș” provine din persană și a fost preluat via turci, din forma „bahșiș” (Adevărul, 2015) și are sensul de răsplătirea unui serviciu.

Pentru unii autori bacșișul este o cale de a rezolva probleme legate de cunoaștere dispersată, asimetrie informațională și costuri tranzacționale (Murphy, 2002; Zahringer, 2014). Patronul nu știe cât să plătească chelnerii în funcție de serviciile lor aduse clienților (Murphy, 2002), să coreleze banii cu calitatea serviciului și are și probleme cu monitorizarea lor. Dacă ar ști, i-ar plăti dinainte. Bacșișul ar arăta puterea schimbului descentralizat (Murphy, 2002), în care evaluarea diferențiată e făcută de clienți prin bacșiș. Apoi bacșișul îi scade patronului costurile de monitorizare a angajaților. Faptul că primesc bacșiș, înseamnă că-și fac treaba, nu trebuie să mai stea pe capul lor. Bacșișul joacă această funcție de monitorizare, reducând astfel costurile de monitorizare pentru angajator (Murphy, 2002).

De ce dau clienții bacșiș? De ce chelnerii nu sunt recompensați exclusiv prin salariu? De ce nu e inclus bacșișul în meniu? (Murphy, 2002). Ca orice preț, bacșișul motivează și informează. Un bacșiș mai mare spune patronului că o persoană își face treaba bine, unul mai mic indică o performanță slabă. Apoi un bacșiș este un stimulent pentru îmbunătățirea calității serviciului (Zahringer, 2014). Bacșișul e o modalitate de a corela calitatea cu prețul. Mulți oameni spun că lasă bacșiș pentru a recompensa muncitorii pentru serviciile primite (Lynn, 2000, 204). Economiștii cred că e o cale de a monitoriza și recompensa muncitorii (Lynn, 2000, 204). Natura costumizată a serviciului face dificilă monitorizarea și controlul calității serviciilor oferite de angajații lor. Bacșișul ajută clienții să exercite această funcție de control al calității (Lynn, 2000, 204). Chelnerii vor oferi servicii mai bune celor care dau bacșișuri bune (Lynn, 2000, 211).

Nu poate fi problema rezolvată prin sistemul de feedback dat de reclamațiile clienților? Reclamațiile sunt negative. Cum evaluez însă diferit servicii pozitive? Toți chelnerii pot oferi servicii bune, pozitive, însă unii o fac mai bine decât alții. Iar bacșișul introduce această recompensă inegală în evaluarea performanței. Bacșișul diferențiază între calitate și recompensă, corelându-le mai bine decât ar face-o patronul a priori și centralizat.

Bacșișul rezolvă o problemă de asimetrie informațională mai cu seamă unde avem servicii personalizate mai degrabă decât standardizate. Angajații de la McDonald’s sunt mai supravegheați (Shawaug, 2005) și chelnerul are o discreție minimă asupra bunului servit. McDonald’s a internalizat costurile de monitorizare. Acesta poate fi motivul pentru care aici nu se plătește bacșis. Apoi serviciile sunt mai standardizate. Nu toate restaurantele și-au standardizat monitorizarea. Majoritatea sunt artizanale și aici se resimte mai acut această problemă. E o decizie antreprenorială a barului ce model folosește. Putem avea restaurante mai de scală, mai standardizate unde s-au pus la punct sisteme de supraveghere iar mâncarea e relativ standardizată. În cazul Uber, există un sistem de rating care joacă funcția bacșișului, care rezolvă această problemă a diferențierii recompensei. Aici mai degrabă șoferii oferă bacșiș în apă minerală și ziare, deși există posibilitatea bacșișului și la Uber, în cash (Kerr, 2015).

Bacșișul pare mai potrivit pentru mâncarea mai artizanală, mai puțin standardizată sau unde serviciul este mai personalizat, mai artizanal, mai customizat. Unele lanțuri de restaurante în restaurante cu mâncare standardizată și muncitori ușor de monitorizat experimentează politici fără bacșiș (McKenzie, 2016, 3). Acestea par contraproductive acolo unde mâncarea este mai customizată, mai adaptată nevoilor consumatorului (McKenzie, 2016, 3). Angajații de la fast food nu au o discreție atât de mare asupra prânzului (Murphy, 2002). La un restaurant tradițional însă mai ceri un ardei, o cafea făcută într-un anume fel, chelnerii ajung să cunoască pe nume anumiți clienți, cu care interacționează frecvent etc. Adică interacțiunea e mult mai personalizată ca la fast food.

Interacțiunile din baruri au un grad mare de subtilitate și în care detaliile contează. De exemplu, bacșișul poate exprima discret o preferință pentru un personal cu un fizic plăcut, pentru atragerea de persoane drăguțe în acest domeniu (Murphy, 2002). Unii cercetători au studiat chiar impactul atingerii clienților asupra bacșișului. Potrivit unor studii atingerea clientului crește bacșișul, indiferent că e pe umăr sau pe palmă (Reneé, 1986, 141), nefiind relevant locul atingerii sau genul clientului. De exemplu, chelnerițele își pot crește bacșișul, oarecum previzibil, dacă într-un cuplu, ating clientul femeie (Reneé, 1986, 142), nu bărbat pentru că ar provoca gelozie. Cât privește variabila gen bărbații lasă un bacșiș mai mare decât femeile (Lynn, 1993, 480; Parrett, 2006, 508). Motive pentru această diferență pot fi familiarizarea mai mare a femeilor cu normele privind bacșișul sau dorința bărbaților de a impresiona chelnerițele (Lynn, 1993, 480).

Explicația prin calitate pare verificabilă empiric. Potrivit unui sondaj realizat în SUA 54% din respondenți spun că dau bacșiș pentru calitatea serviciului, 30% din caritate și 10% pentru că există această așteptare (Belsky, 2009, 15). Apoi potrivit unor studii empirice calitatea serviciului crește cu 2% datorită bacșișului (Belsky, 2009, 14).

Bacșișul poate fi plătit și ca recompensă, nu doar prospectiv, pentru îmbunătățirea serviciilor viitoare. De regulă, cercetătorii au în vedere atitudinea prospectivă, dar pot relaționa motivația exclusiv cu serviciul actual, fără să am intenția să revin în acea cârciumă.

Motivația îmbunătățirii serviciului este problematică. Dacă miza este îmbunătățirea calității serviciului, de ce nu se dă peste tot bacșiș? De ce doar în baruri, frizerii, taxiuri etc? Bacșișul nu e răspândit în toate țările și chiar acolo unde este, îl întâlnim doar în anumite locuri. De ce nu dau oamenii bacșiș într-un supermarket? (Rizzo, 2010).

În general, oamenii nu au această tendință să plătească mai mult decât trebuie pentru bunurile și serviciile primite (Lynn, 2000, 204). Bacșișul pare o anomalie, ceva complet irațional: dăm bani fără să fim obligați să facem asta, unor oameni pe care cu greu îi vom revedea sau pentru un serviciu de care nici măcar nu suntem mulțumiți (Belsky, 2009, 14). Bacșișul, fiind oferit după masă, nu garantează un serviciu bun. Ar avea sens pentru interacțiunile repetate, altfel nu. Teoretic oamenii n-ar trebui să dea bacșiș pentru că au plătit deja. Dau niște bani fără să mai primească ceva (Azar, 2009, 1918). Serviciul a fost deja furnizat în momentul oferirii bacșișului. Dacă tendința noastră e să plătim cât mai puțin pentru un bun sau un serviciu, de ce plătim bacșiș? De ce dăm bacșiș unor oameni cu care nu ne mai întâlnim ca atunci când suntem turiști sau chiar în țară când mergem cu taxiul? În cazul unui taxi sunt mici șansele să te întâlnești cu exact același taximetrist și totuși dai bacșiș. Explicația îmbunătățirii serviciului poate fi valabilă în cazul interacțiunilor repetate. La taxiuri n-am interacțiuni repetate, ci interacțiuni aproape unice, de tipul o singură întâlnire, one shot.

Alt argument contra ar fi că studiile arată o legătură slabă între bacșiș și calitatea serviciului (McKenzie, 2016, 2; Shawaug, 2005). Bacșișul crește doar cu 2% calitatea serviciilor, sub eroarea statistică de 3%.

Un alt contraexemplu la această explicație a calității e că bacșișurile sunt cam la fel. Același procent nu-mi produce rezultate diferite (Rizzo, 2010). Sunt recompensați și chelnerii slabi, nu doar cei buni.

Mai mult, de ce dau oamenii bacșiș și pentru servicii cu care nu sunt mulțumiți? Un răspuns din perspectiva explicației calității ar putea fi ca să îmbunătățesc calitatea pe viitor.

Explicația culturală, care nu relaționează bacșișul cu calitatea serviciului, pare să dea seama de aceste anomalii. Potrivit unor cercetători oamenii nu dau bacșiș din rațiuni strategice, pentru a asigura calitatea serviciilor viitoare, ci sunt motivați social (Azar, 2010, 3044). Studiile empirice arată că oamenii dau bacșiș acolo unde aceasta este o normă socială (Azar, 2009, 1918). Bacșișul e resimțit ca o obligație, întărită de presiunea socială (Friedman, 75). Gestul este totuși unul rațional, raționalitatea exprimându-se prin conformarea la aceste norme culturale, pentru evitarea stigmei sociale, a sentimentului de vină. Nu este bine să nu dai bacșiș, mai ales dacă norma este cuplată cu dimensiunea carității unde prin bacșiș ajuți oameni cu joburi de neinvidiat. Pot apărea dezaprobare socială sau sentimente de vină (Lynn, 1993, 478) și vrei să eviți stigma socială asociată abținerii de la bacșiș (Videbeck, 2004, 39). Dacă a emers această normă, preferi să dai bacșiș pentru a evita costurile psihice că încalci această cutumă, normă nescrisă. Resimt o presiune socială externă, că trebuie să dea bacșiș, chiar dacă nu mă obligă nimeni să dau bacșiș sau nu pierd nimic material dacă nu o fac (Friedman, 74). Acest sentiment de vină poate fi așadar accelerat dacă bacșișul e cuplat cu ideea de dar. O altă etimologie a termenului „tip” explicație ar fi că vine din latină, din termenul „stips” care înseamnă „dar” (“gift”) (Lynn, 1993, 479). Știi că în domeniu sunt lefuri mici și serviciul ar avea și această parte altruistă, de antreprenoriat social. Un dar e ceva bun și nu e bine să nu faci acest dar.

Ce contează e că oamenii dau bacșiș pentru a se conforma la o normă culturală, nu pentru a îmbunătăți calitatea serviciului. Din acest motiv dacă ai o regulă privind împărțirea bacșișului între chelneri nu afectează calitatea serviciilor foarte mult pentru că banii vin oricum prin presiuni culturale.

Bacșișul este mai răspândit în unele țări decât în altele. Nordicii nu prea dau bacșiș sau dau puțin (McCloskey, 2006, 428). În Japonia, bacșișul este considerat o ofensă (TVR, 2015). Bacșișul nu e atât de răspândit în Anglia ca în SUA (Skarbek, 2016). Cele mai mari bacșișuri se lasă în New York. Media este cam 20% din prețul consumației (TVR, 2015). Media în majoritatea statelor europene este de 10% (TVR, 2015). În Egipt, pe notă este inclusă o așa-numită taxă de servire la care se mai adaugă până la 10 % din valoarea notei (TVR, 2015).

Un alt avantaj al bacșișului ține de managementul riscului. Nu știi dacă un angajat nou va fi bun și prin bacșiș distribui riscul (Zahringer, 2014). Situația e oarecum asemănătoare agenților de vânzări (McKenzie, 2016, 3), când salariul de bază, când există, e mic, iar diferența o faci din comision. Prin bacșiș un patron împarte cu clienții riscurile legate de performanța unui angajat nou, necalificat (Zahringer, 2014).

Dacă o chestiune, un sector pare să se preteze destul de puțin la reglementare, știi că o reglementare a domeniului a fost cerută undeva, cândva de Stiglitz sau Krugman. Pentru Stiglitz, bacșișul are nevoie de reglementare (Kling, 2007).

Cele mai frecvente reglementări ale bacșișului sunt taxarea și interzicerea. Și taxarea este tot o interzicere pentru că aici statul interzice utilizarea propriilor bani primiți prin bacșiș. Mai mulți bani colectați de stat înseamnă mai puțini colectați de chelneri. Interzicerea este asociată de obicei cu un salariu decent, salariul minim prin contrast cu această practică depășită, antică. Salariul ar trebui să fie venitul chelnerului, nu bacșișul. Bacșișul este depășit și neglijează altă parte din staff (Kummer, 2016, 6). Ar fi nevoie de înlocuirea bacșișului cu un salariu decent (McKenzie, 2016, 2). Pentru senatorul PSD Valentin Calcan venitul unui ospătar nu e făcut din bacșiș, el trebuie să fie făcut din salariu (Mediafax, 2015).

În 2015 în România am avut o propunere de impozitare a bacșișului, prin OUG 8/2015, propunere la care s-a renunțat destul de repede, prevederile OUG 8/2015 privind bacșișul fiind abrogate prin legea 186/2015, datorită dificultăților tehnice. Ordonanța inițială prevedea obligativitatea trecerii bacșișului pe bon, registru pentru banii angajaților etc. Se lăsa la decizia agentului economic impozitarea bacșișului pe firmă sau la angajat (CF, a). Existau două opțiuni pentru bacșiș: poate rămâne la patron și se va plăti 16% pe profit sau la angajați și se va plăti 16% pe venit (Ziare.com, 2015).

Impozitarea bacșișului se numără printre subtilitățile etatiste ca taxarea Bisericii. În general, în etatismul rudimentar e suficient să nu-ți placă un lucru, pentru ca el să fie interzis și e suficient să-ți placă, pentru ca el să devină obligatoriu. Impozitarea bacșișului este însă o chestie mai subtilă de public finance, dovadă că a și intrat în atenția tehnocraților PSD, ca ex-ministrul de finanțe Teodorovici din răposatul guvern Ponta.

Punerea bacșișului pe bon a picat în 2015 la o lună de viață. Aplicarea OUG 8/2015 s-a dovedit greu de aplicat. „Nu poți reglementa în toate spețele”, a admis probabil cu tristețe la vremea discuțiilor pe bacșiș și ex-ministrul Teodorovici: „sunt zone pe care nu putem găsi printr-un act normativ o reglementare 100%, cum e livrarea de pizza acasă și serviciile de taxi” (Capital, 2015). Poți reglementa. Întrebarea e dacă și obții efectele intenționate. Se poate reglementa orice, inclusiv că nu există legea gravitației, însă aceasta nu înseamnă că obiectele nu mai cad. Ministrul se referă aici probabil la plauzibilitatea aplicării legii, la obținerea efectelor intenționate. „Nu poți reglementa în toate spețele” e o observație înțeleaptă și consistentă cu mesajul liberalismului și e curios că apare la un tehnocrat, adică la versiunea spălată a planificatorului central. Nu poți reglementa orice poate fi partea bună, lecția acestei intrigi. Încă o dată, un tehnocrat e învins pe chestii tehnice. Acesta nu a anticipat reacțiile negative și dificultățile aplicării legii. Studiul de impact pe impozitarea bacșișului a fost făcut în timpul impactului, la câteva zile după intrarea în vigoare a ordonanței (ZF, 2015). În plus ordonanța a fost reclamată de Avocatul Poporului la Curtea Constituțională. O problemă pe care o avea era, de exemplu, că nu primeai banii înapoi dacă ai fi câștigat contestarea amenzii în instanță. O alta era că încălca principiul proporționalității vină-pedeapsă.

Ce interes ar avea cineva care livrează pizza la domiciliu să înregistreze bacșișul la reîntoarcerea la sediu? Similar, chelnerii nu sunt foarte încântați să împartă bacșișul cu fiscul, să servească și statul, nu doar clienții. Și taximetriștii sunt greu de verificat, de monitorizat. În genere, persoanele care primesc bacșiș sunt greu de controlat și monitorizat și este foarte bine că toate aceste categorii nu cooperează cu autoritățile.

Ordonanța 8/2015 nu a rezolvat problema pe care-și propusese să o rezolve: găsirea frecventă de necorelări între banii din casă și cei de pe bonuri. Potrivit lui Teodorovici ideea impozitării bacșișului a fost lansată de patronatele din turism încă de acum câțiva ani (Capital, 2015). Ideea e că existau frecvent controale care confruntau banii din casă cu bonurile și diferența era dată în principal de bacșiș. Punerea bacșișului pe bon ar fi rezolvat această problemă. În realitate aceste riscuri rămân, de exemplu, din neglijență un chelner uită să treacă pe caiet că a primit niște bani de la o cumnată. În plus, Ordonanța încuraja comportamente strategice negative. De exemplu, dacă un angajat vroia să-ți facă rău, ținea la el bani nedeclarați (Hotnews, 2015) și la două abateri se închidea cârciuma.

Ordonanța introducea costuri administrative suplimentare, costuri legate de hârțogăraie și timp. De exemplu, un chelner trebuie să treacă în registru câți bani mai are după ce a cumpărat un pachet de țigări sau dacă împrumută niște bani de la un prieten când e în tură. Dacă 75% dintre ospătarii se bazează pe venitul zilnic din bacșiș pentru cheltuielile personale, potrivit reprezentanților din industrie (Capital, 2015), trebuie să treacă în registru de fiecare dată banii cheltuiți. Sau să ne gândim la situația împrumuturilor (Nwradu, 2015). În plus, era nevoie de costuri și suplimentare și la taxiuri, pentru că era nevoie de modificarea aparatelor actuale (România liberă, 2015).

Cutumele sunt de asemenea un obstacol cultural în implementarea impozitării bacșișului. În România bacșișul se dă după aducerea notei. Și nici nu există obișnuința să te întrebe chelnerul cât lași bacșiș. Poate unii clienți nu vor să lase nimic și întrebarea chelnerului le-ar crea un disconfort și ar evita mesele în oraș. În plus, dacă ar fi trecut pe nota de plată, s-ar plăti 24% în plus și pentru bacșiș, ceea ce, credea ministrul Teodorovici, nu ar fi corect (Capital, 2016), să obligi lumea să plătească TVA pentru bacșiș.

Dacă filosofia fiscală generală este să nu impozitezi darurile și bacșișul este un dar, atunci din start nu avem ce discuta pe tema impozitării bacșișului.

Prin împărțirea banilor cu statul scade motivația de a oferi servicii mai bune. Pe măsura ce taxarea ar crește, pe termen lung am avea o ajustare a salariilor de bază, însă așa s-ar pierde avantajele legate de asimetrie informațională și customizare discutate la început sau de gestiune a riscului. Însă taxarea oricum comprimă domeniul relativ la cât ar fi fost fără taxare. Impozitarea bacșișului este o taxă pe muncă. La fel cum taxarea fumatului descurajează fumatul, la fel taxarea bacșișului descurajează migrația muncii în domenii unde se dă bacșiș. O tendință a fost ca în unele locuri să se refuze bacșișul (Mediafax, 2015), pentru a elimina riscul de a fi găsiți de fisc cu bani în plus (Mediafax, 2015). Dacă argumentul legat de managementul riscului este corect, patronul va angaja mai puțin în termeni absoluți doar pe salariul de bază, iar în termeni relativi va tinde să angajeze persoane cu experiență și să evite noi veniți, muncitori necalificați.

Faptul că ministrul Teodorovici insista pe introducerea unui impozit forfetar din ianuarie 2016 ca alternativă arată că eliminarea impozitării bacșișului n-a fost un „adios”, ci mai degrabă un „hasta luego” (pe curând). Realitatea e însă că impozitarea bacșișului există bine-merci, dacă ne uităm pe Codul Fiscal. Bacșișul intră la venituri din alte surse (CF, 2016, cap.X.i). Și există obligația legată de declarația 200 din articolul 116 privind realizarea de venituri de către persoanele fizice, cea care se depune până la 25 mai. Corect ar fi să se spună că există în continuare impozitarea bacșișului, doar că s-a renunțat la forma polițienească din OUG 8/2015 unde puteai avea buzunărirea chelnerilor și închiderea barului la două abateri.

Statul vrea să pară un erou care fură de la bogați și dă la săraci, scenariu care, în genere, i-a cam ieșit. Tabloul real e mai complex. Și celelalte variante sunt valabile și frecvente: prin stat bogații fură de la bogați, săracii fură de la săraci, bogații fură de la săraci și e o problemă empirică distribuția acestor furăciuni. Impozitarea bacșișului este un caz în care statul fură de la săraci. Cu puține excepții, eventual când vorbim de vocație, jobul de chelner nu este unul de vis, ci unul intermediar, până când prinzi ceva mai bun sau unul pentru studenți, care asigură o relativă suplimentare a veniturilor. Chiar și în filmul „Cocktail”, Tom Cruise era barman, nu era chelner. Apoi reglementarea bacșișului afectează în mai mare măsură femeile (România liberă, 2015), majoritatea chelnerilor fiind chelnerițe.

Impozitarea bacșișului a fost o poveste cu happy end pentru că nu s-a mai ținut. Este povestea eșecului unui tehnocrat de stânga, spovedania unui învins. Rămâne doar întrebarea dacă tehnocrații de dreapta ar fi reușit.

Bibliografie:

Adevărul, 2015: Cum a ajuns cuvântul „bacșiș“ în limba română și de ce folosim greșit termenul de „ciubuc“:

http://adevarul.ro/locale/timisoara/cum-ajuns-cuvantul-bacsisul-limba-romana-folosim-gresit-termenul-ciubuc-ajuta-dam-pesches-spert-1_5540fa4fcfbe376e35af5d2f/index.html,

accesat 17.10.2016;

Azar, Ofer H. 2010, Do people tip because of psychological or strategic motivations? An empirical analysis of restaurant tipping în Applied Economics. Sep2010, Vol. 42 Issue 23, p3039-3044. 6p;

Belsky, Gary; Gilovich, Thomas. 2009, Why Smart People Make Big Money Mistakes…and How To Correct Them, Simon & Schuster, New York;

CF, 2016: Cod Fiscal, 2016:

https://static.anaf.ro/static/10/Anaf/legislatie/Cod_fiscal_norme_2016.htm#A114, accesat 17.10.2016;

DO, 2015: OUG 8/2015 pentru modificarea și completarea unor acte normative. Ordonanța de urgență 8/2015:

http://www.dreptonline.ro/legislatie/oug_8_2015_modificare_completare_acte_normative_bacsis_tarif_bariera_autostrada.php, accesat 16.10.2016;

Friedman, David. The Machinery of Freedom:

http://www.daviddfriedman.com/The_Machinery_of_Freedom_.pdf, accesat 19.10.2016;

Gândul, 2015: Guvernul renunță la uimpozitarea bacșișului:

http://www.gandul.info/guvernul-renunta-la-impozitarea-bacsisului-14271120.html,

accesat 16.10.2016;

Kling, Arnold. 2007, Taxes and Tipping:

http://econlog.econlib.org/archives/2007/03/taxes_and_tippi.html, accesat 14.10.2016;

Kummer, Corby. 2016, New Republic. Jan/Feb2016, Vol. 247 Issue 1/2, p6-7. 2p;

Lege 186/2015: Legea 186/2015 privind aprobarea OUG 8/2015 pentru modificarea si completarea unor acte normative. Lege nr. 186/2015:

http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_186_2015_aproba_OUG_8_2015_modificare_acte_normative.php, accesat 20.10.2016;

Lynn, Michael; Zinkhan, George M. ; Harris, Judy. 1993, Consumer Tipping: A Cross-Country Study

în Journal of Consumer Research, Vol. 20, No. 3 (Dec., 1993), pp. 478-488;

Lynn, Michael. 2000, Gratitude and gratuity: a meta-analysis of research on the service-tipping relationship în Journal of Socio-Economics. 2000, Vol. 29 Issue 2, p203. 12p;

McCloskey, Deirdre N. 2006, The Bourgeois Virtues: Ethics for an Age of Commerce, The University of Chicago Press, Ltd., London;

McKenzie, Richard B. 2016, Should Restaurant Tipping Be Abolished? în Regulation. Summer2016, Vol. 39 Issue 2, p2-3. 2p;

Mediafax, 2015: Senatul a eliminat prevederile privind impozitarea bacșișului:

http://www.mediafax.ro/politic/senatul-a-eliminat-prevederile-privind-impozitarea-bacsisului-14348955, accesat 16.10.2016;

Murphy, Robert P. 2002, In Praise of Tipping:

https://mises.org/library/praise-tipping, accesat 14.10.2016;

Parrett, Matt. 2006, An Analysis of the Determinants of Tipping Behavior: A Laboratory Experiment and Evidence from Restaurant Tipping în Southern Economic Journal. Oct2006, Vol. 73 Issue 2, p489-514. 26p;

ProTv, 2016: Guvernul renunta la impozitarea bacsisului dupa doar o saptamana. Cum isi recupereaza banii firmele sanctionate de ANAF:

http://stirileprotv.ro/stiri/financiar/ministrul-finantelor-a-anuntat-ca-s-a-renuntat-la-impozitarea-bacsisului.html, accesat 16.10.2016;

Reneé, Stephen; Zweigenhaft, Richard. 1986, The Effect on Tipping of a Waitress Touching Male and Female Customers în L. Journal of Social Psychology. Feb1986, Vol. 126 Issue 1, p141. 2p.;

Rizzo, Mario. 2010, Taxi Tipping: Why?

https://thinkmarkets.wordpress.com/2010/03/11/taxi-tipping-why/, accesat 15.10.2016;

Shawaug, Steven A. 2005, Tipped Off:

http://www.nytimes.com/2005/08/10/opinion/tipped-off.html, accesat 15.10.2016;

TVR, 2015. Bacșișul în lume. Cele mai multe state l-au inclus în nota de plată:

http://stiri.tvr.ro/bacsisul-in-lume-cele-mai-multe-state-l-au-inclus-in-nota-de-plata_59222.html, accesat 17.10.2016;

Videbeck, Steen. 2004, The Economics & Etiquette of Tipping în Policy. Summer2004/2005, Vol. 20 Issue 4, p38-41. 4p.;

Zahringer, Kenneth A. 2014, The Economics of Tipping:

https://mises.org/library/economics-tipping, accesat 14.10.2016;

ZF, 2015: Încă un impozit bizar eliminat. Taxarea bacșișului s-a dovedit un fiasco. Finanțele renunță la măsură la doar câteva zile după aplicare:

http://www.zf.ro/eveniment/taxarea-bacsisului-s-a-dovedit-un-fiasco-finantele-renunta-la-masura-la-doar-cateva-zile-dupa-aplicare-14282384, accesat 16.10.2016;

Ziare.com, 2015: Amenzi uriașe pentru câțiva lei în minus sau pentru bacșișuri: Fiscul, “sperietoarea” comercianților?:

http://www.ziare.com/impozit/fiscal/amenzi-uriase-pentru-cativa-lei-in-minus-sau-pentru-bacsisuri-fiscul-sperietoarea-comerciantilor-1354537, accesat 16.10.2016.

 

articol apărut inițial pe logec.ro

foto: digifm.ro

 

Fumatul în cîrciumi

În vechime erai cool dacă aveai video, azi ești cool dacă ai internalizat niște socialisme UE. Poți internaliza două socialisme eco sau poți internaliza două socialisme pe egalitatea de șanse. Când ai terminat de internalizat 12 socialisme UE, ești deja anti-sistem.

În toate discuțiile pe legea fumatului, nu s-a răspuns mereu clar la întrebarea dacă ești obligat să mergi în bar. Aici sunt două răspunsuri:

  1. Da, sunt luat cu forța de pe stradă.
  2. Nu, intru de bunăvoie.

Ar mai fi o cale, când mergi după mirosul de cârnați din cârciumă, ca-n desenele cu Tom și Jerry.

Atitudinea susținătorilor interzicerii fumatului în baruri e să nu răspundă clar, neechivoc la această întrebare. Aș zice că e o atitudine științifică, dacă ne gândim și la descrierea pe care Kuhn o face științelor. În științe n-ai confruntare a opiniilor, ci fiecare o ține pe-a lui.

Și cei care admit că au intrat în cârciumă voluntar și sunt pro lege, inferează din propoziția corectă  că proprietarul nu are voie să facă orice, de exemplu nu are voie să te ucidă, că proprietarul nu are voie să decidă dacă se fumează sau nu în barul lui. Să ne gândim la situația cuiva care merge într-o discotecă, începe să citească, apoi reclamă la poliție că este muzica prea tare. În plus, propune schimbarea destinației localului în bibliotecă. La fel poate face într-un cazino și să spună că e deranjat de bile. Sau putem avea persoane cu astm care pot intra în localuri în care se fumează, apoi reclamă la protecția consumatorului etc etc. Exemplele pot continua.

 

Distincția relevantă este cea între schimb voluntar, schimb nonvoluntar, între dragoste și viol. Ultimul este incriminat corect juridic pentru că n-am consimțământul victimei. Actele sado-masochiste, deși pot include răni fizice serioase, nu sunt incriminate juridic pentru că au consimțământul partenerilor. Ăsta e motivul pentru care nu e pedepsită compania de țigări, când se îmbolnăvesc fumătorii. Pentru că se admite că au decis voluntar, a fost alegerea lor. Nu sunt obligați să cumpere țigări. La fel se întâmplă cu persoana care intră într-un bar în care se fumează. Dacă nu e adusă cu forța, înseamnă că există consimțământul să fie acolo, chiar dacă nu-ți plac o mie de lucruri în acel bar. Acest consimțământ există atât la clienți, cât și la muncitorii care lucrează în bar (Malek, 2006).

Despre asta e sclavia. Despre consimțământ. Nu e despre muncă multă și condiții rele de muncă. Și un patron poate să muncească de dimineața până seara fără să fie sclav. Sau nu este sclav decât în măsura în care o parte din an muncește pentru stat (până achită taxele), împotriva voinței lui, altfel, nu. Cineva care intră în mină, adică are condiții grele de muncă, nu e sclav decât dacă este băgat acolo cu forța. Sclavia poate să nici nu includă munci grele. Mă gândesc la explicația pe care o dădea cineva expresiei „a freca menta”. Aceasta apare în antichitate și era folosită pentru a descrie munca sclavilor care făceau munci ușoare, în casă, care frecau mesele cu mentă înainte de ospețe. Însă ei rămân sclavi, pentru că nu puteau să plece, să iasă din acest schimb coercitiv, hegemonic. La fel, dacă sunt luat de pe stradă de Coca-Cola și forțat să muncesc pentru ei, sunt sclav chiar dacă aș avea o leafă nesimțită de 3000 de euro, de exemplu.

Cred că în funcție de vizualizarea, înțelegerea acestei distincții între schimb voluntar și schimb nonvoluntar avem o tradiție liberală autentică, unde relevanți sunt cărturari ca Rothbard, Mises, Hayek etc și un liberalism la seral, desprins din rapoarte UE sau învățat cu Brucan, pe care-l întâlnim la formatorii noștri de opinie, în special la cei pro capitalism.

Singura situație în care poate fi incriminat juridic proprietarul barului este cea de fraudă, când nu oferă ce a zis că oferă. Frauda apare când tu ai comandat online un Iphone și în cutia adusă prin curier vezi că e o pizza. Dacă proprietarul barului îți spune că la el nu se fumează și ajungi la destinație și vezi că de fapt se fumează, atunci avem fraudă. Sau invers. La fel când îți aduce mâncare bună, deși tu ai plătit pentru mâncare alterată. Vrei să o dai la porci, vrei să încerci senzații tari, e irelevantă sursa aceste preferințe culinare. Important e că nu-ți aduce ce ai plătit. Însă și aici o pedepsă corectă, amenda ar fi să spunem două cine romantice, nu să-i schimbi tu destinația afacerii, că nu se va mai fuma în vecii vecilor acolo, adică să începi să ai control, drepturi de proprietate într-un loc unde n-ai pus o cărămidă. Ori la noi, se știe, o firmă are 3 proprietari: fondatorul, statul și un formator de opinie de centru-dreapta.

Cel mai bine ar fi dacă această obligație cu fumatul nu s-ar respecta. De exemplu, în liceele militare era interzis fumatul, însă fuma toată lumea. Cu barurile e puțin probabil se întâmple așa. Cu cât există mai multe legi, cu atât cresc oportunitățile pentru extragere de rente pentru cei care supraveghează respectarea legii. E plauzibil că polițiștii care acu fac bani din supravegherea traficului, vor sta la pândă. Plus că barurile sunt și printre instituțiile cele mai expuse agresiunii statului. Chiar dacă n-ar exista presiunea pentru spăgi din partea poliției, mai există destule instituții (de exemplu, ANPC) care să supravegheze și al căror personal nu agreează ideea că trebuie să fii sărac când ești pe poziții de forță. Ca patron îți poți face un calcul cât dai pe spăgi versus cât câștigi din faptul că se fumează în bar. Însă stresul poate fi suficient de mare și la fel și riscul (amenzi mari) încât să te lași păgubaș.

Cu astfel de activități intruzive, agresive ale statului intrăm și noi în rândul lumii. Să ne gândim la scandalul din SUA, din Colorado când proprietarii unei cofetării sunt obligați să prepare o prăjitură pentru nunta unui cuplu gay. O situație asemănătoare apare în Franța, unde un supermarket deținut de musulmani este obligat să vândă alcool și carne de porc, în caz contrar riscând să fie închis (Independent, 2016). Cel mai probabil măsura e impusă de conservatori, de centru-dreapta, dar asta nu schimbă cu nimic situația. Aici se vede și perversitatea socialismului contemporan, indiferent de partidul care-l aplică, care nu se mulțumește cu o victorie morală sau cu faptul că poate cumpăra lejer din altă parte, ci vrea să te calce în picioare. Așchia nu sare departe de trunchi. Nu existau alte cofetării în orașul ăla? Nu existau alte locuri de unde să cumperi alcool și carne de porc? Nu, trebuie obligat cineva care nu crede în gay marriage să facă o prăjitură pentru o astfel de căsătorie și trebuie obligat cineva care este împotriva consumului de carne de porc să vândă carne de porc. Sau cei cu nunta dacă merg în altă parte, în alte state (Texas, Oregon etc), e doar să te frece, să-ți arate cum e cu bigotismul și discriminarea.

Faptul că Johnson, candidatul libertarian crede că e corectă decizia justiției în cazul Colorado spune suficient despre decăderea liberalismului clasic în SUA. La fel de mult spune faptul că există procese împotriva companiilor de tutun pe informație asimetrică, deși este cât casa imaginea de plămâni carbonizați (sau imagini similare) pe toate pachetele de țigări (Anderson, 2003). Cu toate acestea, victimele spun la proces, sub jurământ, că n-au știut că fumatul e nociv.

Într-un clasament al nanny state (Nanny, 2016). România nu stă atât de rău și probabil că a mai căzut după legea asta cu fumatul. Surpriza vine din partea Germaniei, care este printre statele cele mai libere, mai puțin nanny. Să ne gândim când avem controverse pe politici publice, de exemplu pe salariul minim. Liberalii spun că dacă salariul minim este peste nivelul pieței creează șomaj, afectează persoanele sărace, necalificate. Socialiștii spun că această politică există și în Germania. E shortcutul cel mai utilizat. O politică oricât de aberantă ar fi, dacă există în Germania, discuția s-a terminat. Nu mai e nevoie de argumente suplimentare. Cum ar fi fost să argumenteze cineva cândva: uite, e acum la modă o filosofie în Germania, e una liberală, care merge pe eliberarea rasei superioare, e puțin brutală, dar știu că au șomaj 0. Ia să o importăm și noi. La fel cu fumatul: dacă e interzis în UE, n-are sens să mai discutăm. Soluția e clară. Civilizație înseamnă să interzici proprietarului să facă ce crede cu barul lui sau relațiile voluntare între el și consumatori. „Proprietatea e moft”. O spunea un înțelept și uite că și lumea civilizată e de acord.

 

Bibliografie:

Anderson, William L. 2003, Fat Chance:

https://mises.org/library/fat-chance, accesat 16.08.2016;

Independent, 2016, Halal supermarket in Paris told to sell pork and alcohol or face closure:

http://www.independent.co.uk/news/world/europe/halal-supermarket-paris-pork-alcohol-closure-threat-islam-a7173286.html, accesat 17.08.2016;

Malek, Ninos P. 2006, Where There’s Smoke, You Don’t Have to Be

https://mises.org/library/where-theres-smoke-you-dont-have-be, accesat 15.08.2016;

McMaken, Ryan. 2015, Court to Bakery Owners: You Have No Property Rights:

https://mises.org/blog/court-bakery-owners-you-have-no-property-rights, accesat 17.08.2016;

Nanny, 2016, The Nanny State Index 2016:

http://nannystateindex.org/, accesat 16.08.2016;

foto: verywellmind.com

Sensuri ale lăcomiei

Definiția de dicționar a lăcomiei e dorință exagerată de câștig, de avere aviditate etc[1]. Termenul cheie din definiție e „exagerare”. Un sens poate fi că vreau cât mai mulți bani, cât mai multe bunuri. În această interpretare, majoritatea dintre noi suntem lacomi pentru că majoritatea vrem mai multe bunuri și servicii, cu excepția unor persoane ascetice, complet dezinteresate de bunuri materiale. Pe această definiție, inclusiv săracii sunt lacomi. Nu trebuie să ai efectiv avere, ci e suficient să ți-o dorești. În al doilea sens sunt exagerat pentru că sacrific anumite datorii morale pentru bani. Aici lăcomia e mai degrabă calitativă decât cantitativă. Lacomul vede banii ca pe un scop în sine, nu ca pe un mijloc. Altfel, oamenii vor mai mulți bani pentru a-și ajuta familiile și pe ceilalți din jurul lor[2]. Banii sunt mijloc, nu scop.

Există autori liberali ca Friedman sau Rothbard pentru care lăcomia apare la toată lumea. Aceștia par să împărtășească primul sens al termenului „lăcomie”, acela că lăcomia înseamnă să-ți dorești cât mai multe bunuri. Pentru Milton Friedman, lăcomia apare și în comunism sau nazism, nu doar în societățile liberale. Avantajul capitalismului e că a ridicat nivelul de trai al maselor[3]. În capitalism lăcomia poate fi satisfăcută doar oferind servicii altora[4].  Pentru Friedman avantajele capitalismului nu țin de intenții, lacome sau nu, ci de rezultate. Contează că aici există anumite instituții care cresc bunăstarea celorlalți. Pentru Rothbard problema e dacă avem lăcomie productivă, unde faci bani prin schimburi voluntare, prin piață, sau lăcomie predativă, unde-ți obții averea furând banii altora prin stat[5]. Unii cred că lăcomia chiar are o funcție pozitivă. Aceasta a dus la creșterea considerabilă a ofertei de bunuri că vorbim de ceasuri, aparate  de radio etc[6]. Pentru alții, lăcomia e rea în principiu, dar  piața o neutralizează[7]. Aici nu poți face bani dacă nu dai ceva la schimb. Cineva face bani pe piață pentru că găsește clienți[8]. Cei care pun prețuri prea mari sunt scoși de pe piață[9]. Aceste efecte pozitive au loc și în cazul extrem al avarului. Prin retragerea de bani din circulație, rezultă prețuri mai mici pentru alții via reducerea ofertei de bani[10]. Tezaurizarea avarului crește puterea de cumpărare a semenilor săi[11].

Pentru alți cărturari liberali, lăcomia e mai apropiată de cel de-al doilea sens, de sacrificarea unor datorii morale. De exemplu, pentru Hayek, cu excepția avarului, avem mereu alte scopuri pe care vrem să le atingem prin mijloace economice[12]. Scopurile ultime nu sunt niciodată economice. Avarul nu e consumerist. El neglijează nu doar un consum altruist, ci și chiar unul egoist, cum e cazul lui Scrooge al lui Dickens, Harpagon al lui Molière sau Hagi Tudose al lui Delavrancea. De exemplu, Harpagon trebuie să pregătească o masă de 10 persoane și-i spune bucătarului să o facă de 8 persoane, deoarece unde mănâncă 8, mănâncă și 10. Avarul nu-și ajută familia, rudele, nu e niciodată altruist etc. În această accepțiune, lăcomia e o slăbiciune spirituală, o dorință exagerată de câștig material care apare indiferent de avere sau status[13]. Pentru Sowell, cantitatea de avere nu e un barometru al lăcomiei. De exemplu, un criminal care jefuiește un magazin de cartier și ucide proprietarul pentru a nu lăsa urme e lacom, chiar dacă banii furați sunt puțini relativ la ce câștigă onest un inginer sau un chirurg[14]. Lacom e aici cineva care ar ucide pentru bani. Iubirea de arginți sacrifică scopuri mai înalte. Și aici cineva poate fi lacom fiind sărac.

O trăsătură esențială a lăcomiei e că nu e auto-referențială. Aceasta apare mereu la alții, niciodată la cel care acuză de lăcomie[15]. Ținte predilecte ale acuzației de lăcomie sunt oamenii de afaceri. În genere, aceștia sunt acuzați că au prețuri mari, fac profituri nesimțite, dau salarii mici și nu sunt suficient de altruiști cu semenii lor. În toate aceste reproșuri pare să fie un deficit de altruism.

Aici replica a fost că și celelalte categorii vor bani: consumatori, salariați, politicieni etc, nu doar oamenii de afaceri. Și un consumator vrea prețuri cât mai mici, eventual 0 sau chiar negative, adică să fie plătit că ia un bun gratis. Cumpărătorii nu sunt considerați lacomi dacă vor să plătească cât mai puțin, ci doar vânzătorii care vor să vândă cât mai scump[16]. Consumatorul vrea să plătească prețuri cât mai mici[17]. Apoi consumatorul nu a realizează că el creează profitul antreprenorului cumpărându-i produsele[18].

Similar, și un muncitor vrea un salariu cât mai mare și să muncească cât mai puțin. Puțini muncitori ar refuza o leafă de 5 milioane de dolari dacă le-ar fi oferită efectiv. Un muncitor nu refuză un bonus de sărbători[19]. La fel, profesorii de stânga nu spun „pas” salariului[20]. Cu toate acestea, doar firmele sunt acuzate de lăcomie, salariații, nu[21].

Și statul vrea bani. Să ne gândim la taxele și reglementările impuse de stat[22]. Și socialiștii vor banii altora. Așa cum spunea Joseph Sobran, în limbajul politic actual „nevoie” înseamnă dorința pentru banii altora”, „lăcomie” înseamnă „dorința de a-ți păstra proprii bani” iar „compasiune” e când un politician aranjează transferul. Elita conducătoare este clasa altruistă de serviciu[23]. Similar, Thomas Sowell își exprima nemulțumirea față de folosirea termenului „lăcomie” când spunea că nu înțelege de ce ești lacom atunci când vrei să-ți păstrezi banii, dar nu ești când vrei să iei (furi) banii altora[24]. Inducerea vinovăției prin acuzația de lăcomie, materialism etc e un mecanism prin care publicul devine mai puțin rezistent la transferul (furtul) banilor din privat către stat[25]. Statul cere mereu sacrificii, însă el nu se sacrifică însă niciodată[26]. În genere, e ușor să fii altruist pe banii altora[27]. Socialiștii, că vorbim de brokeri sau de recipienții programelor distributive, vor să controleze cât mai mult în banii altora. Statul oferă oportunități pentru a face bani. Să ne gândim la rentele din afacerile cu statul sau la joburile bune de la stat. Similar, birocrația vrea mai mulți bani prin extinderea bugetului. Dacă ne gândim la analizele public choice, afacerile cu statul sunt oportunități pentru a face bani buni pentru politicieni și grupurile de interese asociate. Marea problemă a României e că populația crede că PSD a inventat afacerile cu statul și nu că ele sunt baza pe care funcționează politica inclusiv în Norvegia sau în Cipru. Socialismul nu anulează dorința de bani. Doar ne asigură că banii sunt obținuți prin mijloace politice[28]. Să ne gândim la stilul de viață al unor lideri precum Mao, Castro și Chavez și la sărăcia din jurul lor[29].

„Exagerat” e un termen valoric, poate însemna lucruri diferite pentru oameni diferiți. Un miliardar care donează 1 milion de dolari  poate fi considerat insuficient de altruist de terți. Cineva își poate dona jumate din avere la săraci și ceilalți să-i reproșeze că este lacom, că trebuia să doneze tot. Sau poate dona tot și cineva i-ar reproșa că trebuia să se împrumute și să doneze și banii împrumutați. Pentru Bernie Sanders lăcomia e o boală, o dependență asemănătoare dependenței de heroină sau de țigări. Bogații devin tot mai bogați în timp ce există copii ce trăiesc în sărăcie. Nu e bine ca un multimilionar să aibă reduceri de taxe când mulți copii primesc mâncare de la stat[30]. Care e nivelul optim de altruism? Dacă benchmark-ul e altruismul socialist, adică 0, oricine donează puțin peste 0, nu mai este lacom. Compasiunea socialistă e o compasiune fake, pentru că mulți socialiști nu donează efectiv banii lor, ci banii altora. Altruismul e despre ajutorarea cu banii proprii, nu cu banii altora. Prin definiție, altruismul socialist e 0. Ba mai rău, socialiștii rețin la sursă, adică lucrează la comision. Aceștia nu doar că nu donează, ci fac și bani din rețelele redistributive, că vorbim de politicieni sau gulerele albe din administrație și ONG-urile de stat. Problema mai generală e că sunt acuzați de lăcomie oameni productivi și altruiști de oameni neproductivi și nealtruiști ca Bernie Sanders.

Așadar, dacă lăcomia înseamnă să vrei cât mai mulți bani, atunci mai toți suntem lacomi. Dacă lăcomia e ceva apropiat de avariție, foarte puțini oameni sunt lacomi. Tendința socialismului e să exagereze lăcomia, să folosească o definiție cât mai incluzivă pentru a induce sentimente de vinovăție populației. Așa trec mai ușor politici redistributive, hoațe.

[1] Lăcomie: https://dexonline.ro/definitie/l%C4%83comie, accesat 31.07.2018.

[2] Higgs, Robert. 2016, Which Fosters the Spirit of Giving: Free Markets or Socialism?: https://fee.org/articles/which-fosters-the-spirit-of-giving-free-markets-or-socialism/, accesat 03.08.2018.

[3] Badhwar, Neera K. 2017, Free Markets and Business Don’t Require Greed: https://fee.org/articles/being-greedy-wont-make-you-a-multi-millionaire/, accesat 02.08.2018.

[4] Galles, Gary. 2006, Who is Being Greedy?: https://mises.org/wire/who-being-greedy, accesat 30.07.2018.

[5] Rothbard, Murray N. 2011, Economic Controversies, Ludwig von Mises Institute, Alabama, p.676.

[6] Doti, James L. 1982, Capitalism and Greed: https://fee.org/articles/capitalism-and-greed/, accesat 02.08.2018.

[7] Caplan, Bryan. 2017, Political Power-Lust Thrives in a Democracy: https://fee.org/articles/political-power-lust-thrives-in-a-democracy/, accesat 02.08.2018.

Skousen, Mark. 2000, Is Greed Good?: https://fee.org/articles/is-greed-good/, accesat 02.08.2018.

[8] Reed, Lawrence W. 2015, #41 – “Rockefeller’s Standard Oil Company Proved That We Needed Anti-Trust Laws to Fight Such Market Monopolies”:  https://fee.org/articles/41-rockefellers-standard-oil-company-proved-that-we-needed-anti-trust-laws-to-fight-such-market-monopolies/, accesat 03.08.2018.

[9] Dazey, Ruth. 1977, Competition: Bane or Blessing?:   https://fee.org/articles/competition-bane-or-blessing/, accesat 02.08.2018.

[10] Block, Walter. 2008, Defending the Undefendable, Ludwig von Mises Institute, Alabama, p.114.

[11] Ibidem.

[12] Hayek, F. A. 1944, The Road to Serfdom, George Routledge & Sons, London. London and New York, p.92.

[13] Sirico, Robert A. 1994, The Parable of the Talents: The Bible and Entrepreneurs. Is It Immoral to Turn a Profit?: https://fee.org/articles/the-parable-of-the-talents-the-bible-and-entrepreneurs/, accesat 03.08.2018.

[14] Sowell, Thomas. 2015, Wealth, Poverty and Politics, Basic Books, New York, p.214.

[15] Galles, Gary. 2006, op.cit.

[16] Ibidem.

[17] Malek, Ninos P. 2002, Myths about Business: https://mises.org/library/myths-about-business, accesat 1.08.2018.

[18] Mises, Ludwig von. 1974, Planning for Freedom and twelve other essays and addresses, Libertarian Press, Memorial Edition (Third), Illinois, p.144.

[19] Malek, Ninos P. 2002, op.cit.

[20] Rothbard, Murray N. 2011, Economic Controversies, Alabama, p.675.

[21] Malek, Ninos P. 2002, op.cit.

[22] Rojas, Rod. 2010, The Snow Chaos at Heathrow Airport: https://mises.org/library/snow-chaos-heathrow-airport, accesat 31.07.2018.

[23] Galles, Gary. 2004, A Screed on Need and Greed: https://mises.org/library/screed-need-and-greed, accesat 30.07.2018.

[24]Reed, Lawrence W. 2014, #6 – Capitalism Fosters Greed and Government Policy Must Temper It: https://fee.org/articles/6-capitalism-fosters-greed-and-government-policy-must-temper-it/, accesat 02.08.2018.

[25] Rothbard, Murray N. 2009, Anatomy of the State, Ludwig von Mises Institute, Alabama, p.27.

[26] Rothbard, Murray N. 2006, For A New Liberty: The Libertarian Manifesto,p.71. Ludwig von Mises Institute  Alabama.

[27] Rothbard, Murray N. 2005, Egalitarianism and the Elites: https://mises.org/library/egalitarianism-and-elites, accesat 01.08.2018.

[28] Reed, Lawrence W. 2015, The Speech Pope Francis Should Have Given: https://fee.org/articles/the-speech-pope-francis-should-have-given/, accesat 01.08.2018.

[29] Higgs, Robert. 2016, op.cit.

[30] Sanders, Bernie. 2012, The Speech, Nation Books, New York, p.105.

Articol apărut inițial pe indodii.ro

Piața neagră

E o piață cu tranzacții interzise de stat. Libertarienii explică apariția pieței negre prin cerere și prin interdicțiile guvernamentale[1]. De exemplu, cererea pentru pornografie, prostituție, droguri etc continuă să existe chiar dacă statul interzice aceste bunuri sau servicii[2]. A doua sursă a pieței negre e intruziunea statului. Pe piață neagră sunt vândute bunuri interzise sau bunuri permise, dar în anumite condiții[3]. Statul poate interzice complet anumite bunuri sau servicii cum e cazul drogurilor sau al prostituției[4]. Un produs poate fi însă interzis și parțial[5]. O interdicție parțială e raționarea, atunci când statul interzice consumul dincolo de un anumit prag[6]. Putem avea și situația când cutare bun e legal, dar nu poate fi produs sau comercializat decât de cutare firmă sau grup de firme[7]. O restricție e, așadar, licențierea. Alte restricții sunt taxele vamale[8] sau controlul prețurilor[9].

Uneori oamenii fug pe piață neagră din cauza taxelor. De exemplu, țigările sunt legale, dar sunt suprataxate[10]. Accizele mari la țigări duc la contrabanda cu ele. Similar, închirierea apartamentelor se face pe piața neagră pentru a evita plata taxelor. Alteori e vorba de taxarea muncii. Să ne gândim apoi la bacșișul taximetriștilor și chelnerilor[11] sau când muncitorii nu raportează întreg venitul sau lucrează la negru[12].

Prohibiția americană e relevantă pentru înțelegerea pieței negre. Războiul împotriva drogurilor de azi seamănă cu situația de atunci[13]. La fel sunt și situațiile din nazism sau comunism. Sunt economii suprareglementate unde exista chiar pedeapsa cu moartea pentru anumite activități[14].

Intruziunea statului e un predictor bun al mărimii pieței negre. Se estimează că în multe țări în lumea a 3-a piața neagră depășește jumate din Produsul Național Brut[15]. Africa e regiunea cu cel mai greu climat de afaceri din lume[16]. Pentru țări ca SUA se estimează că piața neagră e în jur de 10% din PIB[17]. Piața neagră pare să fie mai mare în Europa Occidentală, unde taxele sunt mai mari, sau în America de Sud  unde avem mai multe reglementări[18].

Calitatea produselor de pe piața neagră e mai slabă[19]. În vremea prohibiției existau probleme cu calitatea produsului, cam ca la drogurile de azi[20]. În genere, pe piața neagră avem mai multe produse defecte[21].

Piața neagră înseamnă și produse mai scumpe[22]. Cu cât restricțiile vor fi mai mari, cu atât prețul va fi mai mare[23]. Profitul e mare pe piața neagră dacă ne uităm la mașinile și hainele traficanților de droguri[24]. Profitul mare îl face pe antreprenorul de aici să-și asume riscurile încălcării legii, mituirii oficialilor[25]. Piețele negre sunt mai riscante, mai cu seamă pentru vânzători. Aceștia pot fi arestați, amendați sau intra în pușcărie[26].

Piața neagră se pretează puțin la scalare. Firmele mari sunt mai vizibile și mai sensibile la aplicarea legii[27]. În țările comuniste piața neagră apărea la bunuri ușor de ascuns ca bomboanele, țigările, medicamentele, ciorapi etc[28]. Piața neagră apare în sectoare precum cel al serviciilor sau în cele în care bunul e valoros și ușor de ascuns: bijuterii, droguri etc. Aceasta va apărea mai greu la ciment sau automobile[29]. Avem piață neagră la joburi temporare sau care folosesc mai puțin capital, care sunt greu de detectat de stat: meșteri, zilieri etc[30]. Să nu pierdem din vedere apoi că ilegalitatea pieței negre stânjenește publicitatea produsului[31].

Pe piața neagră avem mai multă violență[32]. Când am un conflict, acesta e tranșat între cele două părți implicate prin folosirea sau amenințarea cu folosirea forței, nu prin apel la terți[33]. Să ne gândim la infracțiunile, inclusiv crimele,  asociate cu piața neagră a drogurilor[34]. E o problemă deschisă în ce măsură pot apărea pe piața neagră instanțe de tipul tribunalelor romilor, adică terți care să judece conflictele sau în ce măsură acest proces ia timp. Antreprenorii de pe piața neagră sunt diferiți de cei obișnuiți. Aici e nevoie de skilluri adiționale. Pe piața neagră contează abilitatea de ocoli legea, de a mitui oficialii etc[35]. În plus, pe piața neagră sunt selectați ca antreprenori oameni mai înclinați să folosească violența. În genere, în contexte intervenționiste emerg antreprenori cu skilluri de aventurier[36].

Percepția mainstream e că piața neagră e ceva rău și e nevoie de intervenții și mai mari, de mai multe reglementări, amenzi și controale sau de închisoare[37]. Libertarienii sunt înclinați către legalizarea pieței negre[38]. Legalizarea ar reduce criminalitatea asociată ei. În timpul prohibiției din SUA producția și distribuția de alcool erau controlate de gangsteri. Atunci am avut o explozie a ratei crimelor asociate traficului de alcool, cum avem acum la droguri. Când prohibiția s-a terminat, aceste crime au încetat[39]. Prin legalizare lumea ar semăna mai mult cu Marlboro și Coca Cola și mai puțin cu Sopranos[40].

[1]          Aligică, Paul Dragos. 2008, Black Markets: https://www.libertarianism.org/encyclopedia/black-markets, accesat 11.07.2018.

[2]          Ibidem.

[3]          Gwartney, James D. et all. 2011, Macroeconomics: Private and Public Choice, 2011, 13th edition, South-Western, Cengage Learning, p.90.

[4]          Ibidem.

[5]          Rothbard Murray, N. 2009,  op.cit., p.882.

[6]          Ibidem.

[7]          Ibidem.

[8]          Ibidem.

[9]          Gwartney, James D. et all, 2011, op.cit., p.90.

[10]        Ibidem.

[11]        Ibidem, p.159.

[12]        Ibidem.

[13]        Aligică, Paul Dragos. 2008, op.cit.

[14]        Ibidem.

[15]        Ibidem.

[16]        Press, Daniel. 2017, Economics Free Market Development Economics Poverty Foreign Aid: https://fee.org/articles/economic-freedom-is-the-best-weapon-against-poverty/, accesat 18.07.2018.

[17]        Aligică, Paul Dragoș. 2008, op.cit.

[18]        Gwartney, James D. et all. 2011, op.cit., p.159.

[19]        Rothbard Murray, N. 2009, op.cit., p.1071.

[20]        Gwartney, James D. et all. 2011, op.cit., p.90.

[21]        Ibidem.

[22]        Rothbard Murray, N. 2009,  op.cit., 1071.

[23]        Ibidem.

[24]        Gwartney, James D. et all. 2011, op.cit., p.90.

[25]        Rothbard Murray, N. 2009, op.cit., p.1071.

[26]        Gwartney, James D. et all. 2011, op.cit., p.90.

[27]        Rothbard, Murray, N. 2009, op.cit., p.1071.

[28]        Ibidem, p.929.

[29]        Rothbard, Murray N. 2009, Konkin on Libertarian Strategy: https://mises.org/library/konkin-libertarian-strategy, accesat 11.07.2018.

[30]        Aligică, Paul Dragos. 2008, op.cit.

[31]        Rothbard Murray, N. 2009,  op.cit., p.1071.

[32]        Gwartney, James D. et all. 2011, p.90.

[33]        Ibidem.

[34]        Ibidem.

[35]        Rothbard, 2009, 1071.

[36]        Mises, Ludwig von. 1944, Bureaucracy, Yale University Press, New Haven, p.79.

[37]        Aligică, Paul Dragos. 2008, op.cit.

[38]        Ibidem.

[39]        Gwartney, James D. et all. 2011, p.90.

[40]        Thornton, Mark et all. Recreational drug prohibitions, p.23: https://pdfs.semanticscholar.org/01ae/9f3e34c1f8c4f21865a84111b7383461c594.pdf, accesat 17.07.2018.

 

Articol apărut inițial pe indodii,ro

Iluzia fiscală

E despre subestimarea poverii fiscale impuse de stat. Unele taxe ascund mai bine costul statului decât altele[1]. Mai puțin vizibile sunt, de exemplu, taxele indirecte (TVA) și inflația decât cele directe ca impozitul pe venit. În genere, politicienii vor încerca să ascundă costul statului crescând taxele mai puțin vizibile. Republicanul Robert Dole spunea că impozitarea seamănă cu jumulirea unei gâște. Aceasta este arta de a obține cel mai mare număr de pene cu cel mai mic număr de țipete[2]. De aceea sunt populare printre politicieni măsuri ca deficitele bugetare, inflația și impozitele indirecte. Acestea ascund mai ușor costurile programelor guvernamentale[3]. Think tank-ul de stânga The Roosevelt Institute spunea că e nevoie de taxe mai puțin vizibile. Așa e mult mai probabil să le susțină cetățenii[4].

Ideea iluziei fiscale apare încă de la John Stuart Mill. Acesta atrăgea atenția că povara taxelor indirecte e subestimată. Italianul Amilcare Puviani dezvoltă tema la începutul secolului XX iar aceasta este reluată prin anii ’60 de către James Buchanan[5]. Iluzia fiscală e indusă deliberat de autorități. Prin ea rezultă taxe mai mari decât cele care ar fi existat dacă acestea ar fi fost mai vizibile și mai transparente[6].

Există și o interpretare socialistă a iluziei fiscale. De exemplu, Downs (1960) și Galbraith (1958) cred că sunt subestimate beneficiile statului în raport cu taxele. Pentru Downs beneficiile statului sunt distante și mai puțin recunoscute de cetățeni în timp ce taxele sunt mai direct experimentate și mai bine înțelese. Așa cetățenii subestimează beneficiile sectorului public în raport cu costurile și vor milita pentru reducerea statului[7]. Tema e însă mai discutată de cărturari liberali.

În genere, iluzia fiscală e despre:

(1) mărimea taxei,

(2) plătitor și

(3) vinovatul creșterii ulterioare a prețurilor.

În esență, oamenii percep taxele ca mai mici decât sunt în realitate, cred că le plătesc alții și dau vina pe altcineva decât pe stat pentru creșterea prețurilor rezultată din creșterea taxelor.

E mai ușor pentru politicieni să crească taxe indirecte decât taxe directe[8]. De exemplu, taxele indirecte ca accizele sau TVA sunt considerate mai puțin vizibile decât cele directe. Aici taxa e inclusă în prețul bunului sau serviciului[9]. Omul nu e conștient de mărimea taxei sau chiar de existența ei. Iluzia e și mai mare când taxa a existat deja de ceva timp. Prețul mai mare poate fi observat inițial de cumpărător. Cu timpul însă, creșterea nu mai e resimțită așa mult[10]. Taxele indirecte sunt mai puțin vizibile pentru că sunt ascunse în prețul bunurilor[11]. Potrivit lui Frank Chodorov, cei care găsesc o justificare morală taxării trebuie să explice de ce statul încearcă să o ascundă în prețul bunurilor[12].

TVA apare la fiecare nivel al lanțului productiv, nu e concentrată toată povara pe retailer[13]. Dacă taxa ar fi concentrată pe retailer, ar fi mai vizibilă pentru cetățeni decât dacă e dispersată pe întregul lanț. Dacă ar fi concentrată, cetățeanul ar da mai ușor vina pe stat[14]. TVA-ul acționează ca o picătură chinezească. Complexitatea sistemului de taxare e importantă[15]. Structuri complexe și indirecte de plată a taxelor vor duce la o taxare mai mare decât structurile simple[16]. Cu cât sistemul fiscal e mai complicat, cu atât taxele sunt mai puțin vizibile. Dacă există o singură taxă, pe venit, aceasta ar fi mult mai vizibilă și individul ar fi mai conștient de cât plătește pentru stat[17]. Într-un sistem mai stufos, taxele sunt dispersate iar adevărata povară fiscală e percepută mai greu[18].

Iluzia fiscală în cazul TVA sau a accizelor poate e și de partea patronilor care cred că taxa e plătită de consumatori și că ei ar fi doar niște colectori neplătiți pentru stat cumva ca la taxele pe muncă plătite de angajator.

Se crede că dacă avem o taxă pe vânzări aceasta e adăugată pur și simplu la prețul de vânzare[19]. Prețul include taxa. Oamenii plătesc $1.00 la un film și văd acolo un anunț că această sumă e compusă din prețul de 85 cenți și o taxă de 15 cenți. Consumatorul tinde să creadă că taxa e adăugată pur și simplu prețului. Însă prețul real e de 1$, nu de 85 de cenți[20]. Taxa e plătită de antreprenor, nu de consumator. Dacă statul pune o taxă e vânzare de 20%, acest procent nu e adăugat pur și simplu la preț[21]. Cererea nu a fost modificată la introducerea TVA. Iar prețul e pus deja la maxim. Taxa doar scade venitul net al vânzătorului. O taxă nu poate fi transferată consumatorului[22].

O asumpție a acestui transfer către consumatori e că un cost determină prețul. În realitate, prețurile determină costurile de producție, nu invers[23].

Această taxă nu poate fi însă transferată ușor și fără probleme consumatorilor. Să ne gândim că unii producători pot ieși din afaceri datorită taxei[24]. Sau avem cazul celor care aleg alte direcții de producție.

Dacă firmele ar fi putut crește pur și simplu prețurile cu nivelul aferent taxei, ar fi făcut-o deja[25].

Un argument prin reducere la absurd e că dacă admitem că antreprenorii pot trece taxele consumatorilor, atunci consumatorii le pot transfera înapoi angajatorilor (pentru că un muncitor își vinde forța de muncă unui patron, aici patronul e consumatorul), care iar le transferă consumatorilor, care iar le transferă patronilor, care iar le transferă… etc. Până la urmă nimeni n-ar plăti taxe[26].

E adevărat că o taxă reduce oferta și așa cresc prețurile. Doar în acest sens indirect am putea spune că o taxă e transferată consumatorilor[27]. Consumatorii nu plătesc efectiv taxa, ci doar prețurile mai mari ulterioare.

Această situație poate explica de ce nu au scăzut la noi prețurile imediat după reducerea TVA la alimente. Acestea au crescut inițial doar profitul antreprenorilor, așa cum o creștere de TVA doar le-ar fi crescut pierderile.

Apoi cetățenii cred că de vină sunt patronii pentru creșterea prețului, nu statul prin taxe.

Deficitul bugetar e o altă cale invizibilă de extracție. Deficitul implică o taxare viitoare. Această taxare viitoare e mai puțin vizibilă și acceptabilă decât taxarea curentă. Împrumutul duce la creșterea cheltuielilor publice fără a crește taxarea curentă[28].

Inflația, creșterea masei monetare, e una din cele mai indirecte modalități de extragere a resurselor. Aceasta e și cel mai greu de înțeles de cetățeni și acționează ca o taxă indirectă[29]. În plus, statul va da vina pentru creșterea prețurilor pe firme, sindicate, recolta agricolă slabă, carteluri străine etc[30].

Această iluzie fiscală se manifestă și în discuția despre impozitarea corporațiilor[31]. Politicienii vorbesc adesea despre impozitarea corporațiilor ca și cum taxele ar fi plătite de o non-persoană, corporația[32], de cineva dintr-un fel de a 4-a dimensiune[33]. Dar aceste impozite sunt până la urmă plătite de indivizi. Corporația doar strânge banii de la altcineva – clienți, angajați sau proprietari de acțiuni pe care-i transferă apoi statului[34].

Iluzia fiscală apare și la taxele directe, cum sunt cele pe muncă. Acestea sunt încasate înainte ca salariul să fie dat formal muncitorului[35]. Buchanan observă că taxele pe muncă par mai mici atunci când angajatorul colectează de la muncitor banii pentru stat[36]. De aceea este bună inițiativa PSD ca angajatul să plătească separat contribuția. Așa muncitorul vede mai ușor cât e furat de stat.

În plus, muncitorul ignoră că plătește tot, inclusiv partea patronului din taxarea pe muncă. Situația taxelor pe salariu este asemănătoare TVA-ului. Muncitorul, care aici e vânzătorul, „patronul” forței de muncă, nu poate transfera taxele pe muncă antreprenorului. Iar efectul va fi un salariu net mai mic pentru muncitor[37]. Antreprenorul își face socoteala cu brutul, nu cu netul. Singura întrebare e doar unde merge diferența, la muncitor sau la stat. În modelele sociale actuale centrate pe echitate banii merg la stat, nu la muncitor.

Aceste tehnici de a masca povara statului nu vor pieri prea curând. Mereu va exista această tendință a politicienilor să înfrângă rezistența la taxare a cetățenilor, să caute taxe mai puțin vizibile și mai acceptabile. Inclusiv termenul „contribuție” contribuie la iluzia fiscală. Acesta dă impresia că o taxă e ceva voluntar, că e altceva decât furt.

Bibliografie:

[1] Buchanan, James M.; Wagner, Richard E. 2000, Democracy in Deficit, Liberty Fund, Indianapolis, p.135.

[2] Gwartney, James et all. 2015, Economia pentru toți: Ce ar trebui să știe oricine despre avuție și prosperitate, Editura Tritonic, București, partea III-a.

[3] Ibidem.

[4] Sanandaji, Nima. 2015, Scandinavian Myths: High Taxes and Big Spending Are Popular https://fee.org/articles/scandinavian-myths-high-taxes-and-big-spending-are-popular/, accesat 18.06.2018.

[5] Sanandaji, Tino; Wallace, Bjorn. 2011, Fiscal Illusion and Fiscal Obfuscation. Tax Perception in Sweden, The Independent Review, v. 16, n. 2, Fall 2011, pp. 237–246, p.238: http://www.independent.org/pdf/tir/tir_16_02_5_sanandaji.pdf, accesat 19.06.2018.

[6] Sanandaji, Nima. 2015, Scandinavian Myths: High Taxes and Big Spending Are Popular https://fee.org/articles/scandinavian-myths-high-taxes-and-big-spending-are-popular/, accesat 18.06.2018.

[7] Oates, Wallace, E. On the Nature and Measurement of Fiscal Illusion https://pdfs.semanticscholar.org/c658/a359d43b1b037d8e69b747e25245af7c40ff.pdf, accesat 20.18.2018.

[8] Sanandaji, Nima. 2015, op.cit.

[9] Buchanan, James M. 1967, Public Finance in Democratic Process: Fiscal Institutions and Individual Choice, Liberty Fund, Indianapolis, cap.The Fiscal Illusion: http://files.libertyfund.org/files/1073/0102.04_LfeBk.pdf, accesat 25.06.2018.

[10] Ibidem.

[11] Sausgruber, Rupert; Jean-Robert Tyran. 2005, „Testing the Mill hypothesis of fiscal illusion” în Public choice 122.1-2 (2005): 39-68, p.2: http://citeseerx.ist.psu.edu/viewdoc/download?doi=10.1.1.641.4871&rep=rep1&type=pdf, accesat 23.06.2018.

[12] Rothbard, Murray N. 2010, The Value-Added Tax Is Not the Answer: https://mises.org/library/value-added-tax-not-answer, accesat 04.07.2018.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Buchanan, James. 2000, op.cit, p.134.

[16] Idem, pp.133-134.

[17] Buchanan, James M. 1967, op.cit.

[18] Buchanan, James. 2000, op.cit, p.134.

[19] Rothbard Murray N. 2006, Man, Economy, and State with Power and Market, fourth edition, Ludwig von Mises Institute,  Alabama, p.1140.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p.1139.

[24] Idem, p.1140.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p.1143

[27] Idem, p.1140.

[28] Buchanan, James. 2000, op.cit., p.144.

[29] Buchanan, James M. 1967, op.cit.

[30] Buchanan, James. 2000, op.cit., p.114.

[31] Gwartney, James et all, 2015, op.cit., partea III-a.

[32] Ibidem.

[33] Yeager, Leland B. 2011, Is the Market a Test of Truth and Beauty?, Ludwig von Mises Institute, Alabama, p.324.

[34] Gwartney, James et all, 2015, op.cit., partea III-a.

[35] Sanandaji, Nima. 2015, op.cit.

[36] Dziemianowicz, Ryta I. 2017, et all, Tax Expenditures aș an Example of Fiscal Illusion în Optimum. Studia Ekonomiczne NR 5 (89) 2017, p.88: http://cejsh.icm.edu.pl/cejsh/element/bwmeta1.element.hdl_11320_6410/c/Optimum_5_2017_RI_Dziemianowicz_A_Kargol-Wasiluk_A_Wildowicz-Giegiel_A_Wyszkowski_Tax.pdf, accesat 22.06.2018.

[37] Rothbard Murray N. 2006, op.cit., p. 1152.

Nordicii

Să zicem că o familie bogată are un copil răsfățat care face praf un Mercedes într-un accident fără victime. O familie săracă observă incidentul, vede bogăția primei familii și deduce că accidentul e cauza bogăției primilor. Cum ei au doar un Oltcit, decid că trebuie aplicată pe el metoda accidentului.

Unul din cele mai răspândite argumente pro socialism e apelul la țările nordice. Potrivit acestui argument, nordicii sunt foarte socialiști și cu toate acestea sunt foarte bogați. Pentru stânga pare să fie valabilă ecuația SUA = Capitalism, Nordicii = Socialism[1]. În universități auzi mereu contrastul între neoliberalismul americanilor și socialismul cu față umană din modelul suedez. Suedia e un paradis unde problemele au fost rezolvate prin taxe mari[2]. Stiglitz amintește cum un ministru de finanțe scandinav îi spunea că aceste țări au crescut mai mult pentru că au taxe mari[3]. Cu ele sunt finanțate educația, infrastructura, tehnologia. Sunt investiții care per ansamblu cresc outputul economic și așa sunt compensate efectele adverse ale unei creșteri de taxe asupra mediului de afaceri[4].

Majoritatea țărilor sunt azi economii mixte. Acestea au atât elemente de capitalism, de proprietate privată, cât și elemente de socialism, de control și intervenție a statului. Premierul danez Lars Lokke Rasmussen spunea că Danemarca e departe de a fi o economie planificată și că e o economie de piață[5]. Totuși, o economie mixtă poate fi numită per ansamblu „socialism”, chiar dacă nu avem un socialism totalitar ca în comunism sau nazism. Socialismul e și despre un control parțial al individului de către stat, nu trebuie să am neapărat planificare centralizată sau totalitarism. Diferența între țări se face în funcție de gradul de socialism practicat. Unele economii mixte sunt mai liberale, cum sunt Elveția sau Olanda, altele mai iliberale, cum sunt Venezuela sau Grecia. Chiar dacă establishmentul academic luptă împotriva neoliberalismului și turbo-capitalismului, nu există azi un singur exemplu de stat care să fie liberal clasic. Țările cele mai apropiate de acest model au fost SUA și Anglia pe vremuri. Azi cele mai apropiate sunt Hong Kong și Elveția.

În ultimul timp a devenit o obișnuință să fie realizați indecși ai libertății economice. 3 astfel de indecși sunt cei realizați de Heritage, de Fraser și de Cato. În oricare din asemenea clasamente, toate cele 5 țări nordice – Islanda, Danemarca, Suedia, Norvegia și Finlanda – au scoruri foarte bune.

De exemplu, în indexul Heritage pe 2018, avem:

Islanda  – 11
Danemarca  – 12
Suedia – 15
Norvegia – 23
Finlanda – 26[6].

În acest top SUA e pe 18, iar România pe 37.

În topul Fraser pe 2015:

Islanda  – 62
Danemarca  – 15
Suedia – 27
Norvegia – 25
Finlanda – 17[7].

În topul Fraser România e pe 20, SUA pe 11. România e chiar lăudată în acest material Fraser.

În indexul CATO pe 2015:

Islanda  – 31
Danemarca  – 8
Suedia – 13
Norvegia – 25
Finlanda – 17[8].

Potrivit acestor topuri, nordicii nu par atât de socialiști cum o arată reputația lor. Punctul lor vulnerabil și care-i trage în jos în aceste clasamente e taxarea. Într-adevăr, socialismul e și despre taxe mari și e adevărat că nordicii au taxe mari. Acestea descurajează munca și investițiile[9].

Apoi, pentru unii autori, taxarea nordicilor e mai degrabă regresivă decât progresivă, în sensul că aceasta cade pe clasa mijlocie și pe săraci mai degrabă decât pe corporații[10]. Trebuie să ținem cont și de faptul că aceștia nu sunt atât de mobili ca bogații să fugă de o taxare agresivă[11].

De obicei, oamenii care spun că nordicii sunt foarte socialiști se uită doar la taxe. Într-adevăr, celelalte fiind aceleași, taxe mai mari înseamnă mai mult socialism. La nordici însă, celelalte nu sunt aceleași. Nordicii compensează taxele mari prin politici pro piață[12]. Suedia are într-adevăr politici fiscale socialiste, însă compensează prin politici liberale în alte părți cum ar fi liberul schimb, reglementările sau politicile monetare mai puțin inflaționiste[13]. În 2018, Suedia e depășit America în topul Heritage pe libertate economică. Acești indecși au avantajul că au mai multe criterii prin care vor să capteze gradul de libertate economică, taxarea nefiind decât unul dintre ele.

Reglementările pot însă duce la mai multă corupție și presiune a statului decât taxele mari. Nordicii au reputația unor țări cu taxe mari, dar mai puțin corupte decât state care au taxe mai mici dar reglementează mai mult[14]. Uneori reglementările sunt mai toxice decât taxele. Poți avea țări cu taxe mici în care nu ești lăsat să funcționezi dacă nu ești în relații bune cu elitele politice extractive de acolo.

În „Doing Business Report” al World Bank nordicii au, de asemenea, scoruri foarte bune:

Islanda  – 23
Danemarca  – 3
Suedia – 10
Norvegia – 8
Finlanda – 13[15].

E un raport focusat pe reglementări, mai puțin pe alți indicatori.

Țări ca Danemarca și Suedia au economii dereglementate[16]. Suedia înseamnă dereglementare, liber schimb (nu protecționismul lui Sanders), înseamnă vouchere școlare, privatizarea parțială a pensiilor și taxe pe firme mai mici[17]. În 1994, suedezii au dereglementat masiv în domeniul taximetriei, aviației, drumuri, electricitate, telecom și școli[18]. Conform indexului Fraser, Suedia și Danemarca sunt mai liberale pe sectoare ca banii, liberul schimb, reglementările etc. De exemplu, acestea nu au multitudinea de reglementări legate de licențiere care blochează competiția în America[19].

Și banii sănătoși pot fi mai importanți decât taxele. Să ne gândim la inflația din Venezuela sau la rolul scăderii artificiale a dobânzii în declanșarea crizelor economice analizat de economiștii din școala austriacă. Ori nordicii stau bine la acest capitol al banilor.

Apoi nordicii au și un trecut mai liberal ca al altora, nu doar un prezent. Nordicii n-au avut mereu un welfare state mare. De exemplu, au introdus școlile la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX ca și celelalte țări europene[20]. Mărimea welfare state era la fel ca a celorlalte state europene[21]. Înainte de anii ’60, taxele nordicilor erau în jur de 30%. Era o cifră obișnuită pentru țările dezvoltate[22]. Taxele nordicilor încă erau mici în 1960[23]. Până în 1960, povara sectorului public în Suedia era mai mică decât în SUA[24].

Feudalismul a fost mai puțin prezent în aceste țări, cu excepția Danemarcei. Așadar, seriozitatea muncii, cred unii cărturari, a fost alimentată nu doar de climă, ci și de drepturile de proprietate[25]. Unii autori văd etica solidă a nordicilor și în consumul de cafea. Nordicii beau cafea multă și tare[26]. Americanii beau cafeaua în căni mari, dar o fac slabă. Nordicii folosesc căni mari și beau cafeaua mai tare ca turcii sau italienii. Aceasta ar fi o probă a focusului pe munca intensă[27].

Nordicii sunt mult mai liberali decât credem[28]. Așa zis-ul model nordic nu a existat decât între anii ’70 și ’90[29]. Până în 1932, când vin social-democrații la putere în Suedia, cheltuielile erau sub 10% din PIB. Chiar și în 1950, cheltuielile Suediei erau sub cele ale SUA[30]. În 1950, taxele totale ca pondere în PIB în Danemarca și Suedia erau 20 și 19% versus 24% în America[31].

Suedia a început să-și crească statul din anii ’70. Cheltuielile au sărit de la 20% din PIB în 1950 la mai mult de 50% în 1975[32]. Existau și taxe care depășeau 100% în unele cazuri. Așa am avut un exod al oamenilor bogați printre care regizorul Ingmar Bergman sau fondatorul IKEA Ingvar Kamprad. În 1993, cheltuielile publice ajungeau la 67% din PIB[33]. În anii ’90 au plecat din țară inclusiv membrii trupei ABBA[34]. Taxele în Suedia crescuseră atât de mult că patronii pierdeau bani dacă făceau profit, datorită taxelor mari și inflației[35]. Apogeul a fost atins în anii ’80 cu fondurile sindicatelor, când o parte din profit era transferată sindicatelor pentru a cumpăra acțiuni la aceleași companii. De fapt era un transfer de la firme la sindicate. Era o mutare comunistă. A fost o decizie care a gonit din țară companii precum IKEA, Tetra Pak, H&M etc[36]. Aceste fonduri au fost introduse în 1984 (!) și abolite de un guvern de centru-dreapta în 1991[37].

Autorii liberali argumentează că Suedia a devenit bogată în perioada ei mai liberală între 1870 și 1936, când vin social-democrații la putere[38]. Legile economice funcționează și în nordul Europei. Țările nordice au devenit bogate în perioada cu taxe mici și politici pro piață și au stagnat sub politici socialiste[39]. Acum 150 de ani, Suedia era sub Congo. Între 1850 și 1950 venitul Suediei a crescut de 8 ori, deși populația s-a dublat[40]. În 1870 PIB-ul per capita al Suediei era cu 57% mai mic decât al UK. În 1970 era cu 21% mai mare[41]. Între 1870 și 1950, economia suedeză a crescut mai mult ca a oricărei țări industrializate[42]. Suedia nu a crescut datorită socialismului. Aceasta a crescut în perioada mai liberală a Suediei (circa 1870) și venirea la putere a social-democraților (circa 1936)[43]. La început social-democrații păstrează politicile pro piață anterioare cu mici reforme de tip welfare state. Această atitudine se schimbă în anii ’70. Atunci crește foarte mult intervenția statului[44] și are loc „the bolivarian turn”[45]. Iar episodul nordic durează până prin ’90. Azi nordicii sunt deja într-o etapă post-nordică.

Perioada 1970-1991, a fost un eșec pentru Suedia dacă ne uităm la creșterea economică de aici față de cea a celorlalte țări europene[46]. Între 1950 și 2000, populația Suediei a crescut de la 7 la 9 milioane. În acest timp, numărul net de slujbe creat în sectorul privat e aproape 0[47]. În 2000, doar una din cele 50 de companii mari suedeze au fost înființate după 1990[48]. Modelul suedez nu a priit Suediei. În 1970, Suedia era a 4-a cea mai bogată țară din lume în clasamentul OECD. În 2000 a trecut pe locul 14[49]. În 1970, Suedia era cu 25% mai bogată decât media OECD. 20 de ani mai târziu, scorurile erau aproape la fel[50]. Țările scandinave ilustrează poanta că poți face o avere mică dacă începi cu una mare[51].

În plus, am avut o erodare a moravurilor prin creșterea statului. Welfare state a erodat caracterul foștilor vikingi[52]. Potrivit World Value Survey, în anii 1980, 82% din suedezi și 80% din norvegieni credeau că nu e bine niciodată să primești ajutoare de la stat pentru care nu te califici[53]. Într-un sondaj realizat între 2005 și 2008, doar 56% din norvegieni și 61% din suedezi mai răspundeau așa. În 2010 și 2014, procentul suedezilor scăzuse la 55%[54]. Această decăderea a moravurilor se vede și la concediile medicale. Suedia are una din ratele cele mai mari de concedii medicale din Europa. În timpul concediului cetățenii primesc 80% din salariul normal[55]. Deși Suedia stă bine pe indicatorii sanitari, uneori avem o explozie de concedii medicale, mai cu seamă în timpul evenimentelor sportive. Așa s-a întâmplat în timpul campionatului mondial de fotbal din 2002. Unor autori le e greu să-și imagineze ce s-ar fi întâmplat dacă Suedia ar fi trecut atunci de optimi[56]. Din fericire, a pierdut cu Senegal.

Țările sărace rezistă mai puțin la socialism. Într-un fel fac față socialismului Venezuela sau Grecia, altfel America sau Suedia. Unul din privilegiile unui om bogat e că se poate purta mai mult timp iresponsabil decât o poate face un om sărac[57].

Poziția liberalilor e că țările nordice au prosperat în ciuda modelului nordic[58].

Acestea erau bogate înainte de welfare state-ul de azi[59]. Ca să distribui ceva, ai nevoie de ceva care să fie redistribuit[60]. Producția întotdeauna precede consumul. Nordicii sunt bogați nu datorită socialismului, ci în ciuda lui. Fără socialism ar fi fost și mai bogați.

Pentru socialiști, modelul suedez e cel din perioada 70′-’90. Aceștia par să nu fi observat reformele de liberalizare începute din anii ’90[61]. Suedezii au dereglementat, redus taxele, introdus competiția în serviciile publice și reformat ajutoarele sociale[62]. Există o diferență între modelul suedez de azi, mai neoliberal, și cel din ’90, mai socialist[63]. Ca atare, era mai aproape de adevăr Iliescu când vorbea de modelul nordic în România anilor ’90 decât Sanders în America lui 2016.

Nordicii nu sunt bogați pentru că au cheltuieli publice mari, ci își permit cheltuieli publice mari pentru că sunt bogați. Atitudinea socialiștilor, inclusiv a cărturarilor români, e aceea a unei familii sărace care se uită la o familie bogată și conchide că ultima este bogată deoarece cheltuiește mult și nu invers. Unii intelectuali recomandă țărilor care-și iau ca model Suedia să facă ce a făcut aceasta când era săracă, nu ce face azi, când e bogată[64]. Apoi se pierde din vedere că România, deși estică, a fost prea mult timp nordică.

[1]   Engel, C.Jay. 2013, What about Scandinavia?: http://reformedlibertarian.com/articles/economics/what-about-scandinavia/, accesat 29.03.2018.

[2]   Henschen, Jon. 2018, Is Sweden Socialist? No, but … https://fee.org/articles/is-sweden-socialist-no-but/, accesat 14.03.2018.

[3]   Stiglitz, Joseph E. 2012, The price of inequality: how today’s divided society endangers our future W. W. Norton & Company, Inc., New York, p.52.

[4]   Ibidem.

[5]   Rockwell Jr., Llewellyn H. 2016, Bernie vs. Ron Paul: There’s No Comparison: https://mises.org/library/bernie-vs-ron-paul-there’s-no-comparison, accesat 13.03.2018.

[6]     Heritage Foundation, 2018, Index of Economic Freedom: https://www.heritage.org/index/ranking, accesat 29.05.2018.

[7]     Fraser Institute, 2017, Economic Freedom of the World: https://www.fraserinstitute.org/sites/default/files/economic-freedom-of-the-world-2017.pdf,    accesat 29.05.2018.

[8]     Cato Institute, 2017, The Human Freedom Index 2017: https://object.cato.org/sites/cato.org/files/human-freedom-index-files/2017-human-freedom-index.pdf, accesat 29.05.2018.

[9]   Sanandaji, Nima. 2016, Title: Debunking utopia: exposing the myth of Nordic socialism, WND Books, Washington, D.C., p.56.

[10] Henschen, Jon. 2018, op.cit.

[11] Norberg, Johan. 2016, Bernie’s Right—America Should Be More Like Sweden,    But not in the way he thinks: http://reason.com/archives/2016/04/18/bernies-rightamerica-should-be, accesat 28.03.2018.

[12] Sanandaji, Nima. 2015, Scandinavian Unexceptionalism. Culture, Markets and the Failure of Third-Way Socialism, The Institute of Economic Affairs, London, p.116.

[13] Mitchell, Daniel J. 2016a, The Swedish Case for Limited Government https://fee.org/articles/the-swedish-case-for-limited-government/, accesat 14.03.2018.

[14] Holcombe, Randall G. 2015, Controlling the Regulatory State: https://mises.org/wire/controlling-regulatory-state, accesat 13.03.2018.

[15] World Bank, Doing Bussiness Report, 2018, Washington.

[16] Horra, Luis Pablo de la. 2016, Putting the Tax Burden on the Poor https://fee.org/articles/misconceptions-about-the-nordic-economies/, accesat 14.03.2017.

[17] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[18] Henschen, Jon. 2018, op.cit.

[19] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[20] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.27.

[21] Idem, 2016, 27.

[22] Sanandaji, Nima. 2015a, Scandinavian Myths: High Taxes and Big Spending Are Popular    https://fee.org/articles/scandinavian-myths-high-taxes-and-big-spending-are-popular/, accesat 14.03.2018.

[23] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.18.

[24] Mitchell, Daniel J. 2016a, op.cit.

[25] Sanandaji, Nima. 2015, op.cit., p.6.

[26] Sanandaji, Nima. 2016, Title: Debunking utopia : exposing the myth of Nordic socialism, WND Books, Washington, D.C., p.39.

[27] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.40.

[28] Sanandaji, Nima. 2015, op.cit., p.114.

[29] Ibidem, pp. xiii-xiv.

[30] Karlsson, Stefan. 2006, The Sweden Myth: https://mises.org/library/sweden-myth, accesat 13.03.2018.

[31] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[32] Karlsson, Stefan. 2006, op.cit.

[33] Grant, Madeline. 2017, Scandinavia Is No Socialist Valhalla: https://fee.org/articles/scandinavia-is-no-socialist-valhalla/, accesat 14.03.2018.

[34] Henschen, Jon. 2018, op.cit.

[35] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.69.

[36] Ibidem, p.70.

[37] Ibidem, 71

[38] Ibidem, 15.

[39] Ibidem, p.76.

[40] Norberg, Johan. 2013, How Laissez-Faire Made Sweden Rich: https://www.libertarianism.org/publications/essays/how-laissez-faire-made-sweden-rich, accesat 28.03.2018.

[41] Sanandaji, 2016, 17.

[42] Mitchell, Daniel J. 2016a, op.cit.

[43] Sanandaji, 2015, op.cit., p.15.

[44] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.68.

[45] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[46] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.71.

[47] Ibidem, p.72.

[48] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[49] Amselem, Yonathan. 2015, How Sweden Succeeds in Spite of Itself: https://mises.org/library/how-modern-sweden-profits-success-its-free-market-history, accesat 13.03.2018.

[50] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[51] Ibidem.

[52] Mitchell, Daniel J. 2016b, The Welfare State Has Slowly but Surely Eroded Nordic Character: https://fee.org/articles/the-welfare-state-has-slowly-but-surely-eroded-nordic-character/, accesat 14.03.2018.

[53] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.97.

[54] Ibidem, p.98.

[55] Henschen, Jon. 2018, op.cit.

[56] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[57] Mises, Ludwig von. 2006, Thoughts for Today and Tomorrow, Third Edition, p.73.

[58] Dorobăț, Carmen Elena. 2015, No way, Norway!:  https://mises.org/wire/no-way-norway, accesat 13.03.2018.

[59] Palmer, Tom. 2015, în Sanandaji, Nima. 2015, op.cit., p.ix.

[60] Ibidem .

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Sumner, Scott. 2015, The Denmark Delusion: https://fee.org/articles/the-denmark-delusion/, accesat 14.03.2018.

[64] Norberg, Johan. 2013, op.cit.

 In dodii

Legea de fier a oligarhiei

O idee recurentă a apărătorilor comunismului e că acesta n-a fost aplicat pentru că muncitorii n-au deținut efectiv mijloacele de producție. Într-adevăr, controlul real era exercitat de o elită de partid, nu de muncitori. De aici se deduce însă că sistemul comunist n-a fost aplicat și mai avem de așteptat să fie aplicat cu adevărat. Revoluția a fost trădată. Discuția e relevantă și pentru azi. Și în socialismul democratic deținem lucruri în comun: poșta, educația, brațul Pavel etc.

Un răspuns la inegalitatea deciziei din socialism e legea de fier a oligarhiei a teoreticienilor elitiști (Michels, Mosca, Pareto etc). Potrivit ei, în orice activitate omenească, orice organizație va fi condusă de o elită restrânsă. Aceasta funcționează peste tot că vorbim de firme, sindicate, organizații caritabile sau de cluburi[1]. În orice organizație vom avea întotdeauna minoritate de oameni formată din lideri și o majoritate formată din followers[2]. Consecința acestei legi e că indiferent de forma de socialism aplicată, hard (comunism, nazism) sau soft (socialismul democratic) vom avea mereu inegalitate de decizie între lideri și followeri. Toate animalele sunt egale, însă unele animale sunt mai egale decât altele.

Argumentul principal al lui Michels e că democrația are nevoie de organizare[3] iar organizarea duce la oligarhie, la un control de către elite. Potrivit legii de fier a oligarhiei democrația și organizarea pe scară largă sunt incompatibile. O birocrație este ierarhizată din rațiuni de eficiență. Multe decizii care trebuie luate zilnic nu pot fi luate eficient de un număr mare de oameni. Funcționarea eficientă a organizației cere concentrarea puterii în mâinile câtorva oameni[4]. Pe măsură ce organizația crește, sarcinile devin mai multe și mai grele. Acestea nu mai pot fi rezolvate din mers, ci e nevoie de specializare, de diviziunea muncii[5]. În orice organizație, că e stat sau partid politic e nevoie de diferențierea organelor și funcțiilor[6]. Cu cât crește numărul persoanelor organizate, cu atât crește numărul sarcinilor și calitatea lor[7]. Așa se formează o birocrație ierarhică[8]. Democrația duce la oligarhie, la o elită care decide asupra treburilor cetății. Cu cât crește organizarea, cu atât crește puterea liderilor[9]. Dacă fiecare persoană participă egal la decizie, crește foarte mult timpul luării deciziei. Democrația directă funcționează în grupuri atât de mici că sunt de fapt formate doar din lideri. Pentru succes orice organizare are nevoie de o mână de profesioniști drept lideri sau o minoritate dedicată și care poate rezolva aceste lucruri[10].

Pentru Michels, democrația este despre o influență și o participare egală în legiferarea interesului comun[11]. Dacă democrația înseamnă decizie egală, atunci democrația este imposibilă. Majoritatea nu decide, ci doar urmează această minoritate de lideri. Împărțirea lideri-followeri există nu doar în monarhia absolută, ci și în democrație. Democrația directă nu e o soluție. Pentru Michels, cele două obiecții principale la referendum sunt incompetența maselor și lipsa de timp[12]. Referendumul ia timp. Bernstein spunea că și dacă selectăm cele mai importante chestiuni pentru referendum, cetățeanul va găsi în fiecare duminică pe birou un număr de probleme care-i va tempera entuziasmul pentru referendum[13]. Masele nu pot trece cele mai simple rezoluții. Așa apare necesitatea democrației reprezentative. Aceasta rezultă din numere[14]. Situația nu poate fi rezolvată prin îmbunătățirea mijloacelor de comunicare. Cum adunăm masele într-un anume loc și timp și cu frecvența cerută de viața de partid?[15]. Democrația directă are costuri mari și așa e preferată democrația reprezentativă. Prin referendum se pierde timp. Referendumul pare nepotrivit pentru chestiuni urgente[16]. Apoi acesta ar fi în conflict cu militantismul partidelor socialiste[17]. De obicei, partidele sunt ostile referendumului[18]. Michels observa cum referendumul a fost rar utilizat de partidele socialiste și cu rezultate slabe. La rezultatele proaste au contribuit ambiguitatea întrebărilor și participarea insuficientă a maselor. E un instrument puțin utilizat de socialiști, deși socialiștii păreau par mai interesați de guvernarea directă, de către popor[19]. „Burghezii” din Elveția îl foloseau mai mult ca socialiștii.

Apoi și referendumul e organizat de cineva. Și aici apare riscul manipulării agendei de către elite. Acestea decid ce și când să se voteze.

Michels descoperă această lege sociologică prin observarea oligarhiei din partidele social-democrate din Europa la sfârșitul secolului XIX[20]. Și acestea erau dominate de lideri, deși unii socialiști, cum erau cei nemți, spuneau că n-au lideri, că partidul nu are decât angajați, că e un partid democratic și că existența liderilor e incompatibilă cu democrația[21]. Tendința oligarhică există și în sindicate. Când sindicatele devin mari și puternice nu mai caută să-și extindă numărul de membrii, ci să-l restrângă. Acestea încearcă să pună o cotizație mare pentru admitere, cer o perioadă de ucenicie mai mare etc. Sunt lucruri prin care sindicatele vor să păstreze privilegiile membrilor pe seama altor muncitori[22].

O chestiune înrudită cu această inegalitate de control e „principal-agent problem”. Există riscul ca liderul să acționeze contrar intereselor persoanelor reprezentate. Aceasta rezultă din controlul inegal. Dacă liderul are o putere mare de decizie față de membri, evident că poate decide și să se sustragă controlului lor. Elitele au interesele lor, iar acestea sunt diferite de cele ale cetățenilor[23].

În plus, Michels analizează diverși factori care consolidează oligarhia dincolo de discursul oficial al partidelor. Există câteva trăsături ale liderilor și followerilor care consolidează oligarhia organizațională. O astfel de trăsătură e incompetența maselor. Masele sunt incompetente și au nevoie de direcție[24]. Și Lenin crede în clasicul „Ce-i de făcut?” că e nevoie de un grup mic de revoluționari de profesie care să conducă masele. Liderii sunt percepuți ca fiind cei mai capabili[25]. Liderii trebuie să fie educați. De exemplu, candidații la funcția de secretar al sindicatelor sunt testați pentru cunoașterea chestiunilor juridice și pentru skillurile de scriere[26]. Reglementările sindicatelor din industria metalului aveau 47 de pagini și conțineau 39 de paragrafe. Fiecare paragraf avea între 10 și 12 secțiuni. Orice muncitor obișnuit s-ar pierde în acest labirint[27]. Exemplul e de la începutul secolului XX. Pe reglementările de azi un muncitor obișnuit trebuie să știe biblioteci de reglementări. Apoi Michels spune că de multe ori masele au arătat mai puțin înțelegere a democrației decât guvernul reprezentativ[28]. Masele aleg rău. Și la noi politicienii menționau acest argument. Dacă masele ar vota pentru pedeapsa cu moartea sau abolirea taxării? Alt argument menționat e că referendumul a fost  folosit de dictatori.

Apoi există un cult al venerației între mase. Uneori membrii dau numele liderilor copilor. De exemplu, în Germania, între 1863 și 1875 era o explozie a numelor „Lassalle” și „Marx”[29]. Există apoi indiferența politică a maselor și nevoia lor de a fi ghidate. Mai e și atitudinea de mulțumire a maselor pentru cei care-i reprezintă[30].

În plus, liderii au la dispoziție sancțiuni negative și pozitive pentru a promova comportamentul dorit. Aceștia promovează tineri care sunt de acord cu ei. Așa oligarhia se perpetuează. Birocrația promovează centralizarea puterii[31]. Există și un control prin bani al organizației. Partidul are la îndemână posturi plătite. Așa poate oferi o carieră liderilor muncitorilor. Așa liderii proletari devin burghezi[32]. Plata pentru serviciile aduse întărește birocrația partidului[33]. Un alt de mijloc de menținerea a dominației clasei conducătoare este transmiterea ereditară a puterii[34]. Un altul e votul de încredere cerut de lideri. Toate aceste lucruri încurajează împărțirea lideri-followeri din organizații.

Revoluția rusă a confirmat predicția că o revoluție socialistă reușită nu va duce la mai multă democrație pentru clasa muncitoare. Aici un grup de conducători doar a fost înlocuit cu altul[35]. În 1920, la doar 3 ani după preluarea puterii, bolșevicii au început să facă curățenie în rândul propriului partid. Partidul și-a exilat lideri importanți pentru că s-au opus voinței secretarului de partid, Iosif Stalin[36]. Legea de fier a oligarhiei n-a dat semne de dispariție. Dimpotrivă, această tendință a fost exacerbată. În URSS o elită care prospera în timp ce masele trăiau în sărăcie[37]. Puterea elitelor n-a dispărut nici în Cuba sau China[38].

Sunt mai multe răspunsuri socialiste la critica elitistă. Aceștia dau vina pe organizare, proprietatea privată, diviziunea muncii, lipsa educației etc. Abolite aceste lucruri și vom avea un control egal al deciziei.

Pentru autori comuniști, oligarhia depinde de forma de proprietate, nu de organizare. Cum în noua societate comunistă e abolită proprietatea privată, nu va rezulta o clasă nouă[39]. Și anarhocomuniștii acuză proprietatea privată[40]. Pentru ei statul e rău pentru că protejează proprietatea privată, ierarhia, inegalitatea etc. Prin eliminarea statului am scăpat de ele. Când se va trece la anarho-comune non-statale vom avea și egalitate de control al deciziei între oameni.

Proprietatea înseamnă control, ori liderii comuniști au acest control și nu doar asupra mijloacelor de producție non-umane cum sunt capitalul și resursele naturale, ci și asupra resurselor umane. În socialismele hard (comunism, nazism) un om poate fi de facto proprietatea altui om, ca în sclavie. Colectivizarea nu abolește inegalitatea deciziei. Votul egal pe decizii nu e o imposibilitate fizică. Doar că nu e eficient și în acord cu modul obișnuit de funcționare al organizațiilor mari. E foarte costisitor să aduni atâta lume la fiecare decizie. Multe decizii sunt banale. De exemplu, trebuia schimbată hârtia de la imprimantă în nu știu ce birou. Ce fac? Adun 20 de milioane de oameni ca să ratifice această decizie? Costurile sunt mai mari decât beneficiile. E mai ineficient și decât a fost sistemul comunist așa cum îl știm istoric. În apărarea comunismului trebuie spus că se obține totuși o egalitate, egalitatea în sărăcie pentru mase.

Socialismul asumă că toți oamenii sunt egali natural. Diferențele sunt efecte ale diviziunii muncii[41]. De fapt, diviziunea muncii rezultă din inegalități naturale. X se ocupă de sarcina y pentru că are skillurile potrivite. La fel sunt și skillurile de lider. Pentru socialiști inegalitatea e construită social. Dacă schimbăm instituția opresivă a proprietății private cu una non-opresivă a proprietății comune, inegalitatea dispare. În realitate, inegalitățile naturale se manifestă și în politică. Această intuiție scapă socialiștilor din toate partidele.

Inegalitatea de decizie există și pe piață. Cei mai buni și dedicați vor deveni lideri că vorbim de o fabrică de oțel sau de un club de bridge[42]. Există o inegalitate naturală a abilităților și intereselor. Acestea sunt elite naturale. Ascensiunea lor are la bază serviciile aduse semenilor fie în organizație, fie în producerea de bunuri pentru consumatori. Elitele politice sunt, în schimb, aristocrații artificiale[43]. De exemplu, o elită politică decide că fotbalul e rău și-l scoate în afara legii. Elitele naturale aici sunt jucători, antrenori, organizatori ai jocului etc. Elitele artificiale sunt cele politice[44]. Elitele artificiale emerg prin suprimarea elitelor naturale[45].

Avantajul pieței e că-i crește muncitorului puterea de decizie. În comunism singurul patron este statul iar muncitorul trebuie să-i accepte condițiile. Muncitorul nu poate găsi un angajat mai bun. Avem un monopol al statului pe piața muncii[46]. Pe piață ai free entry și free exit.

E omul multilateral dezvoltat un răspuns la oligarhia organizațiilor? Poate fi un răspuns la incompetența maselor, nu și la inegalitatea de control. Chiar dacă apare acel om nou care face de toate, e și fizician, muncește și în fabrică, cântă și la pian etc, întrebarea de ce ar face joburi proaste? „Cine va duce gunoiul”? Un răspuns poate fi că se vor sacrifica unii pentru că țin ca sistemul comunist să reușească. Această coadă la sacrificiu nu prea a avut loc în societățile comuniste cunoscute și nu există nici la socialiștii din prezent.

Alt răspuns comunist la inegalitatea deciziei se concentrează pe originea sănătoasă a liderului. Dacă liderul vine din clasa socială sănătoasă, nu se va forma o nouă clasă. Scopul va fi să prezerv această origine sănătoasă, să evit îmburghezirea liderilor muncitorilor. Aici sunt sugerate diverse soluții ca viața în comun, educația etc. Prin traiul în comun (e) se cultivă conștiința de clasă[47]. Așa liderii proletari nu vor acționa împotriva clasei muncitoare. Bakunin cerea socialiștilor burghezi să-și abandoneze modul de viață burghez[48]. În 1871, Neceaev spunea că un adevărat revoluționar e cineva devotat cauzei. Acesta nu are interese personale, afaceri, sentimente, atașamente, nici proprietate, nici măcar un nume. Singura sa pasiune e Revoluția. Acesta trebuie să uite vechiul mod de viață burghez[49]. Altă soluție pentru dezvoltarea conștiinței de clasă e educația.

Dacă ne uităm la experiența statelor comuniste, vedem cum oameni cu origine sănătoasă au devenit tirani. Tentația puterii de care vorbeau deja liberali clasici ca lord Acton operează indiferent de clasă. Exercițiul conducerii le distorsionează liderilor caracterul moral[50]. Bakunin credea că deținerea puterii de transformă într-un tiran pe cel mai devotat prieten al libertății[51]. Nici educația nu este suficientă. Pol Pot era educat. Comuniștii n-au anticipat comportamentul agresiv al elitelor. Dacă baza ideologiei e furtul sub numele mai inocent de „socializare a mijloacelor de producție”, probabil că agresiunea  liderilor se va manifesta și mai încolo, dincolo de colectivizarea inițială.

Răspunsul dat de însuși Michels la problema oligarhiei organizațiilor spre bătrânețe ține de persoanele carismatice. Acestea bat tendințele oligarhice ale organizațiilor. Un lider carismatic are abilitatea să depășească inerția organizației și trezește masele care să sprijine realizarea de lucruri mari. Carisma e secretul[52]. Din păcate, Michels descoperă o astfel de carismă la Benito Mussolini, care tocmai îi oferise în 1928 o catedră la universitatea din Perugia[53]. Intelectualii nu se dezmint.

Un răspuns al socialismului democratic la provocarea elitistă e că democrațiile contemporane au crescut puterea de decizie cetățenilor. Statul nu mai decide tot ce mișcă ca în totalitarism. Statul nu e proprietar al economiei. Guvernul se poate schimba, e controlat de parlament[54]. Cetățenii au mai mult control asupra liderilor. Îi pot schimba prin vot, îi pot intimida prin proteste, se reduce inegalitatea de control, există pluralism etc.

Chiar și așa, oligarhia persistă în socialismul democratic. Controlul bunurilor publice rămâne inegal. Oricine poate observa cu ușurință că nu are mare lucru de spus pe bunurile deținute acum de stat șosele, companiile de stat etc. Nu trebuie să așteptăm comunele din anarhocomunism pentru a testa controlul cetățenilor asupra bunurilor publice. Un votant simplu din România n-are același control asupra unui lac deținut de stat ca un lider PSD. Chiar dacă un om obișnuit are același vot cu Dragnea, deciziile ulterioare privind alocarea funcțiilor publice sau a contractelor cu statul sunt inegale. Dacă ar fi egale, rentele, banii din afacerile cu statul, n-ar mai fi rentabile pentru omul politic. Secretul rentelor politice e integrarea beneficiilor și dispersarea costurilor. Profitul s-ar împărți la milioane de oameni și n-a mai fi concentrat de o minoritate de lideri politici. La banii publici, mulți sunt chemați, puțini sunt aleși.

În genere, tendința oligarhiei politice e să restrângă foarte mult chestiunile pe care poți vota. Nu decidem efectiv pe bunurile deținute colectiv drumuri, armată, educație etc, ci doar pe lideri[55]. Ce să mai spunem de admirația intelectualilor de azi de stânga pentru tehnocrație și disprețul pentru „populism”? Altădată, stânga ar fi spus că tehnocrația este ierarhică, opresivă. Azi, când e controlată de ei, e numai bună. Nu degeaba stânga e acuzată de conservatori de deficit democratic.

În genere, socialiștii numesc „capitalism” efectele nocive ale socialismului. Așa comunismul n-a fost comunism, a fost „capitalism de stat”. Iar în lumea contemporană afacerile cu statul facilitate de socialism sunt „neoliberalism”. Comunismul în sens de colectivizare a mijloacelor de producție de către stat a avut loc. Au fost aplicate toate punctele din „Manifestul Comunist”. Sintagma „capitalism de stat” e o contradicție. Capitalismul e despre controlul privat, socialismul despre controlul public al resurselor, fie total, fie parțial. O altă falsificare e să spui că nazismul nu e socialism. E greu, pentru că nazismul presupune un control total al societății de către stat. Ideea e să găsesc un element considerat relevant pentru socialism și care nu e prezent în nazism. Un astfel de element este, de exemplu, internaționalismul. Cine citește programul nazist din 1933 vede că e plin de locurile comune ale socialismului. Dacă am scoate partea legată de minorități, programul ar fi votat cu ușurință de Parlamentul European și sub un nume fancy gen „Lisabona 2027”. Cât îl privește pe cel fascist al lui Mussolini din 1919, acesta ar fi votat fără modificări. La fel se argumentează că PSD nu e socialist. Văd că e anti gay marriage, una din puținele idei liberale ale stângii contemporane. Prin urmare, PSD nu e de stânga, nu e stânga autentică. E conservator, nu liberal. Liberal e abia socialismul cu față umană, leftismul, liberalismul de stânga. În realitate, PSD nu e conservator pentru că nu e pro stat minimal sau liberalism economic. Cu foarte mici diferențe, e la fel de progresist ca socialismele la modă. Prin astfel de răstălmăciri socialismul real devine o fata Morgana. Mereu găsesc un motiv pentru care socialismul nu a fost aplicat niciodată. Socialismul nu e nicăieri, deși e pretutindeni.

BIBLIOGRAFIE:

[1] Rothbard, Murray N.2006, Bureaucracy and the Civil Service in the United States: https://mises.org/library/bureaucracy-and-civil-service-united-states, accesat 02.02.2018.

[2] Rothbard, Murray N. 2000, Egalitarianism as a Revolt Against Nature, and Other Essays, Second Edition, Luwig von Mises Institute, Alabama, pp.280-281.

[3] Michels, Robert.1999, Political Parties: A Sociological Study of the Oligarchical Tendencies of Modern Democracy, Transaction Publishers, London, p.61

[4] Elwell, Frank. „The Sociology of Max Weber”.Verstehen Max Weber’s Home Page. Available from: http://www. faculty. rsu. edu/~ felwell/Theorists/Weber/Whome. htm (Accessed 10th July 2006)(1996), p.12:  https://pdfs.semanticscholar.org/c518/d8d462447369858ba5e6ceae35e64976f2fb.pdf, accesat 08.02.2018.

[5] Michels, op.cit., p.71.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p.72.

[9] Ibidem, p.71.

[10] Rothbard, 2001, op.cit., p.283.

[11] Michels, 1999, op.cit., p.65.

[12] Ibidem, p.309.

[13] Ibidem, pp.309-310.

[14] Ibidem, p.65.

[15] Ibidem, p.65.

[16] Ibidem, p.310.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem, p.79.

[19] Ibidem, p.309.

[20] Rothbard, 2001, op.cit., p.282.

[21] Michels, Robert, op.cit., p.72.

[22] Ibidem, p.275.

[23] Lipset,S. M. 1999, Introduction în Michels, op.cit., p.34.

[24] Ibidem, p.26

[25] Michels, 1999, op.cit., p.114.

[26] Ibidem, p.68.

[27] Ibidem, p.281

[28] Ibidem, p.307.

[29] Ibidem, p.93

[30] Ibidem, p.92

[31] Elwell, 1996, op.cit., p.13.

[32] Michels, 1999, op.cit., p.108.

[33] Ibidem, p.138.

[34] Ibidem, p.52.

[35] Lipset,S. M. 1999, op.cit., pp.19-20

[36] Lipset, S. M. 1999, op.cit., p.20.

[37] Gordon, David. 2009, A Student’s Guide to Economic History: https://mises.org/library/students-guide-economic-history, accesat 02.02.2018.

[38] Rothbard, 2001, op.cit., p.282.

[39] Lipset,S. M. 1999, op.cit., p.25.

[40] Rothbard, Murray N. 2005, Egalitarianism and the Elites

  https://mises.org/library/egalitarianism-and-elites, accesat 02.02.2018.

[41] Rothbard, Murray N. 2000, op.cit., p.300.

[42] Ibidem, p.281.

[43] Rothbard, 2001, op.cit., p.285.

[44] Rothbard, 2001, op.cit., p.286.

[45] Ibidem, p.285.

[46] Djilas, Milovan. 1957, The New Class, Thames & Huson, London, p.10.

[47] Michels, 1999, op.cit., p.312.

[48] Ibidem, p.314.

[49] Ibidem, p.314.

[50] Ibidem, p.205.

[51] Ibidem, p.206.

[52] Lipset, S. M. 1999, op.cit., p.32

[53] Ibidem, p.33.

[54] Ibidem, p.61.

[55] Rothbard, Murray N. 2006, Power and Market, Ludwig von Mises Institute, fourth edition, Auburn, Alabama, p.20.

Preluare indodii.ro

Extremismul libertarian

De multe ori discuția pleacă de la afirmația candidatului american la prezidențiale Barry Goldwater: „Extremism in defense of liberty is no vice. Moderation in the pursuit of justice is no virtue”.

Există două obiecții la adresa libertarianismului:

-extremismul libertarian este nazist. Apare la stânga.

-extremismul libertarian este comunist. Apare la dreapta.

Există două sensuri ale termenului extremism:

-abatere mare față de medie într-o variabilă,

-abatere față de opinia mainstream.

O teorie descrie o situație ideală, tactica este despre pașii prin care ajungem la acea situație ideală. Stânga critică teoria libertariană, dreapta tactica. Pentru ambele însă, extremismul e ceva rău.

Extremismul e rău

Ideea că a fi extrem e în sine ceva rău e criticată de Ayn Rand. Pentru aceasta, termenul „extremism” e ceva distanțat de medie sau ceva mare în grad. Aceasta este utilizarea de dicționar a termenului[1]. Moderat și extremist nu sunt decât niște gradații. Calitatea gradului depinde de lucrul gradat. Dacă avem un lucru bun, mai mult din acel ceva va fi un lucru și mai bun. Dacă e un lucru rău, mai mult din acel ceva e și mai rău. Pentru Ayn Rand, e eronat să spui că extrem din orice e rău, indiferent de natura acelui ceva[2]. Este un punct de vedere împărtășit de icoana stângii contemporane Martin Luther King jr. Acesta distinge între extremism bun și extremism rău și crede că problema relevantă e să alegem extremismul bun. Există extremism al urii și extremism al iubirii sau extremism al dreptății și extremism al nedreptății. De exemplu, Isus e considerat extremist în sens bun, pentru iubire, adevăr etc[3]. Interesant e că și atunci era la modă această acuzație de extremism.

Dacă extremismul e mereu ceva rău, atunci sunt la fel de bune o boală extremă și o sănătate extremă, prostia extremă și inteligența extremă, onestitatea desăvârșită și lipsa ei[4]. E bine atunci când ești moderat politicos sau moderat inteligent etc? Înțelegem exagerarea acestei utilizări când punem „moderat” lângă lucruri rele sau „extrem” lângă lucruri bune. E o poziție extremistă să vezi orice formă de extremism ca rău[5].

Extremismul libertarian e nazist

Pentru stânga contemporană extremism înseamnă intoleranță, ură, rasism, bigotism, teorii dubioase,  instigarea la violență[6]. Opinia leftistă mainstream e că liberalismul e un fel de nazism. Dacă ești extremist cu privire la libertate, vei cere reguli naziste, discriminatorii, vei fi extremist cu privire la agresiunea împotriva minorităților.

Un argument pentru poziția de stânga ar putea fi existența sclaviei sau a legilor Jim Crow din SUA, într-o țară capitalistă. Să ne gândim la regulile segregaționiste din Sud care interziceau căsătoriile între rase. Răspunsul aici e că astfel de instituții nu sunt liberale. Ele încalcă libertatea și egalitatea în fața legii, valori fundamentale ale liberalismului. America nu era atât de liberală, dacă avea astfel de instituții, chiar dacă era mai liberală decât alte țări, nu că liberalismul e prin natura sa extremism nazist.

Un alt argument ar fi că regulile liberale în sine permit acțiuni rasiste. De exemplu, capitalismul nu incriminează acțiuni rasiste ca atunci când refuzi să servești anumite persoane minoritare într-un bar sau să le iei într-un taxi. Răspunsul aici e că acest refuz nu e agresiune, darmite una extremistă, chiar dacă refuzul e motivat rasial. Altfel, cum ar trebui să procedăm cu cineva care nu vrea să se căsătorească cu o persoană romă? E ca și în situația cu taxiul. Refuzi un schimb voluntar.

Nu orice extremism e nazism. Atât nazismul, cât și libertarianismul sunt extreme, însă din motive diferite. Într-o parte e preferată libertatea într-un grad mare, în nazism e preferată absența ei.  Inferența mainstream e că fiind extreme, sunt la fel, omițând faptul că sunt extreme diferite.

Așa privește mainstream-ul extremismul
Așa privește mainstream-ul extremismul

Agresiune e inițierea violenței împotriva persoanei sau proprietății unui individ. Faptul că o filosofie e extremistă cu privire la libertate, nu înseamnă că e extremistă cu privire la agresiunea împotriva unor minorități. Pe această echivocație se construiește mare parte din critica mainstream la capitalism. Naziștii și comuniștii sunt într-adevăr extremiști, însă cu privire la gradul de agresiune folosită, care e foarte mare, dar și la absența libertății, fiind sisteme totalitare. Libertarienii sunt extremi cu privire la un lucru bun, libertatea, naziștii sunt extremi cu privire la un lucru rău, agresiunea, inițierea violenței asupra unor oameni nevinovați. În mod curios, libertarianul e considerat agresiv deși are ca principiu NAP, principiul non-agresiunii.

Catalogare după scara agresiunii
Catalogare după scara agresiunii

Pentru stânga contemporană, dacă ceva e extrem, e în mod necesar agresiv, violent. Soluția va fi calea de mijloc.  Să alegem un grad moderat de libertate și unul moderat de sclavie, unul moderat de dreptate și unul moderat de nedreptate etc. Alegerea căii de mijloc e încurajată și de punerea nazismului și comunismului drept capete ale spectrului politic[7]. În realitate, alegerea reală e între libertarianism și totalitarism. Care e meritul că suntem doar la jumătatea drumului de fascism și că nu suntem la celălalt capăt?

Libertarianismul ar fi nazist pentru că absolutizează libertatea. Strict vorbind, nu  o absolutizează pentru că nu toate acțiunile sunt permise. Nu ești liber să ucizi, furi, încalci contracte etc. Există câteva obligații minimale, chiar dacă nu mii de obligații ca în socialism.

Social-democrația spune despre sine că nu e extremă. În realitate egalitatea de șanse e aplicată peste tot. Să ne gândim la programele finanțate prin fondurile europene. La fiecare aplicație există precizarea că acțiunile desfășurate trebuie să fie conforme cu egalitatea de șanse. Iar situația e valabilă despre valorile fundamentale ale oricărei ideologii politice, inclusiv despre moderație.

Extremismul libertarian e comunist

E o critică care apare mai degrabă la conservatori și aici extremismul libertarian seamănă mai degrabă cu comunismul. Dacă stânga asocia extremismul cu nazismul, dreapta îl asociază cu comunismul. Acesta e revoluționar, extremist prin contrast cu schimbările pașnice, graduale, democratice. Libertarienii fiind extremiști vor apela la tactici violente. Valoarea moderației apare la conservatori și prin aceasta se opune extremismului comunist, schimbărilor revoluționare.

Raționamentul conservator este un non-sequitur. Idei extreme nu necesită tactici extreme. E adevărat că opinii ca privatizarea drumurilor sau a tribunalelor sunt extreme în raport establishmentul reprezentat de social-democrație sau socialismul soft, care e ideologia dominantă de azi. Ideile extreme pot fi promovate prin tactici moderate, convenționale[8].   Tacticile recomandate în general de autorii libertarieni sunt răspândirea ideilor libertariene și votul. Niciuna dintre acestea nu este nici extremă, nici agresivă. Goldwater era extremist pentru că avea convingeri libertariene, nepopulare nu pentru că cerea susținătorilor să folosească violența. Din acest motiv a și pierdut alegerile din 1964[9]. Inclusiv nazismul ajunge la putere prin alegeri, prin mijloace democratice.

În al doilea rând, nu toate tacticile extreme sunt agresive. Să ne gândim la greva foamei sau nesupunerea civică.

Invers, poți avea valori mainstream, iar tacticile tale să fie agresive, extreme. Ideile Occupy Wallstreet, Black Lives Matter nu sunt extreme, sunt locurile comune ale stângii contemporane – combaterea rasismului, mai multă redistribuție, un mediu mai curat etc – însă unele din tacticile lor sunt. Așa se întâmplă când sunt incendiate spitale și pizzerii[10].

O altă critică adusă de conservatori e irelevanța politică a libertarianismului. E o critică de real politic. Extremismul împiedică schimbări graduale, incrementale. Ceilalți nu-ți vor mai lua poziția în serios dacă ești etichetat ca „extremist”. Publicul va fi mai puțin tentat să asculte pe cineva care e împotriva split TVA dacă acesta susține opinii extreme ca privatizarea serviciilor de poliție sau a tribunalelor. Ideile extreme vor fi mai puțin digerate de public. Uneori e dat ca exemplu de moderație Milton Friedman[11]. Soluția voucherelor a lui Friedman pare relevantă pentru acest gradualism. El nu cere privatizarea educației, ci încearcă să scoată școala treptat de sub controlul statului prin vouchere. Totuși, în politici precum armata obligatorie[12] sau a controlului chiriilor[13], Friedman a fost radical, nu moderat.

Establishmentul variază. Acum nazismul este extrem, însă în Germania anului 1933 nu era. Ca atare, mainstream-ul nu poate fi un benchmark al unei ideologii din moment ce idei toxice au fost și ele mainstream la un moment dat.

Altă critică e că extremismul îngreunează colaborarea cu alte grupuri. În realitate, libertarienii au colaborat cu succes cu oameni din tabere diferite. De exemplu, au fost alături de conservatori în teme ca reducerea taxelor și dereglementarea și alături de stânga pe teme ca legalizarea drogurilor, imigrație etc[14].

E ceva adevărat în obiecția conservatoare că sunt greu de implementat idei nepopulare. Însă orice progres al răspândirii ideilor a avut de înfruntat o majoritate ostilă. Și ideile mainstream de azi, de exemplu, ideea Uniunii Europene, au fost minoritare cândva.

Apoi, uneori o poziție extremă a inspirat și mișcat oamenii mai mult decât una moderată. De exemplu, a avut mai mult succes ideea extremă că sclavii sunt oameni ca și noi decât argumentul moderat și pragmatic că trebuie să îmbunătățim condiția sclavilor sau că munca forțată nu e eficientă[15].

[1] Rand, Ayn. 1986, „Extremism”, or the Art of Smearing în Ayn Rand, Nathaniel Branden, Alan Greenspan, Robert Hessen, 1986. Capitalism: The Unknown Ideal, Signet, pp.205-206.

[2] Ibidem, pp.205-206.

[3] King, Jr., Martin Luther. 2014, Letter from a Birmingham Jail: https://fee.org/articles/letter-from-a-birmingham-jail/, accesat 29.12.2017.

[4] Rand, Ayn. 1986, op.cit., p.206.

[5] Doris, Andrew. 2016, Extremism in the Defense of Moderation is No Virtue http://the-thought-that-counts.blogspot.ro/2016/01/extremism-in-defense-of-moderation-is.html, accesat 24.12.2017.

[6] Rand, Ayn. 1986, op.cit., p.203.

[7] Smith, George. 2016, Ayn Rand on Fascism: https://fee.org/articles/ayn-rand-predicted-an-american-slide-toward-fascism/, 28.12.2017.

[8] Doris, Andrew. 2016, op.cit.

[9] Somin,  Ilya. 2016, A moderate defense of extremism in defense of liberty: https://www.washingtonpost.com/news/volokh-conspiracy/wp/2016/01/21/a-moderate-defense-of-extremism-in-defense-of-liberty/, accesat 23.12.2017.

[10] Doris, Andrew. 2016, op.cit.

[11] Block, Walter, 2006, Fanatical, Not Reasonable: A Short Correspondence between Walter Block and Milton Friedman în Journal of Libertarian Studies, Volume 20, NO. 3 (Summer 2006): 61–80 61 J LS: https://mises.org/system/tdf/20_3_4.pdf?file=1&type=document, accesat 26.12.2017.

[12] Somin,  Ilya. 2016, op.cit.

[13] Block, Walter, 2006, op.cit.

[14] Somin,  Ilya. 2016, op.cit.

[15] Ibidem.

Articol preluat de pe indodii.ro

Omul de dreapta la stat

Două acuzaţii frecvente ale socialiştilor români contemporani sunt:

1. cutare intelectual nu este de dreapta pentru că lucrează la stat.

2. intelectualii de dreapta n-ar trebui să lucreze la stat.

Prima fixează o identitate doctrinară, a doua leagă ideologia de job.

O primă replică ar fi că din 1) ar reieşi: cutare intelectual socialist nu este de stânga pentru că lucrează în privat. Similar 2)  este echivalentă cu intelectualii de stânga n-ar trebui să lucreze în privat.

Cele două formule iniţiale continuă însă tradiţia românească în care existenţa materială determină conştiinţa. Analiştii politici clasici ne-au învăţat că bogaţii sunt de dreapta, săracii de stânga: Năstase s-ar potrivi mai bine la PNL pentru că este bogat, cutare lider PSD este de dreapta pentru că este milionar şi face afaceri cu statul etc.

Oamenii sunt de stânga sau de dreapta pentru că împărtăşesc anumite valori- libertate, subsidiaritate, egalitate în sărăcie etc – privind organizarea societăţii etc. În funcţie de ele rezultă doctrine de dreapta (liberalism clasic, conservatorism, creştin-democraţie) sau de stânga (comunism, social-democraţie). Venitul e complet irelevant pentru identitatea politică a cuiva. Poţi fi sărac şi de dreapta, bogat şi de stânga. Observaţia este valabilă şi pentru job. Poţi avea oameni de dreapta la stat şi de stânga în privat. Decisiv e dacă ai  convingeri politice de stânga sau de dreapta.

Apoi nu trebuie pierdut din vedere că recomandarea intelectualii de dreapta n-ar trebui să lucreze la stat încalcă grav egalitatea de şanse sau cel de-al doilea principiu rawlsian al poziţiilor publice deschise pentru toţi.

Prima acuzaţie face imposibilă realizarea celei de-a doua. 2) intelectualii de dreapta n-ar trebui să lucreze la stat nu mai are sens după ce am stabilit 1) cutare intelectual nu este de dreapta pentru că lucrează la stat. Dacă s-a dovedit că x nu e de dreapta n-are sens să-i mai cer demisia. Cele două nu merg împreună deşi istoric vorbind sunt formulate de aceeaşi oameni şi cu referire la aceleaşi persoane.

În general filosofiile politice sunt colecţii valori care reglementează interacţiunile între indivizi. Nu toate sunt însă şi forme punctuale de consiliere în alegerea carierei: e mai bine să fii muncitor decât burghez. Există şi doctrine care nu-ţi recomandă direct dacă este bine să te faci lăcătuş mecanic sau funcţionar de gradul al şaptelea.

Eroarea naturalistă (despre rase)

Am recitit de curând articolul lui Dragoş Paul Aligică Despre Oslo, incorect politic din Revista 22, precum şi reacţiile la aceasta (Andrei Cornea, Horaţiu Pepine, Dan Alexe).

 

O distincţie care se învaţă la Facultatea de Filosofie este cea între propoziții despre fapte și propoziții despre valori. Propoziţia Hitler este grec este descriptivă, poate fi adevărată sau falsă. Propoziția Hitler a fost un om bun exprimă o judecată de valoare. Ea nu descrie fapte, ca propoziția anterioară. Cel mult descrie nişte stări mentale, atitudini faţă de un obiect. Eroarea naturalistă apare atunci când trec la propoziții despre fapte la cele despre valori. Este o distincţie utilă şi mă scuteşte de reacții aiurea, cum ar fi acea în care spun despre un profesor de istorie care studiază rasismul că este rasist. Una e să spun afară plouă, alta nimic nu este ca ploaia sau ce bine că plouă! Prima propoziție e descriptivă, ultimele sunt evaluative.

 

Articolele împotriva lui DPA conţin sistematic această eroare  categorială şi permanent judecăți descriptive sunt interpretate ca evaluative.

 

Ce văd în textul lui DPA este un modus tollens, un argument de genul p implică q/dar non q, prin urmare non p. Altfel spus: Multiculturalismul încurajează reacții de genul atentatului (propoziție descriptivă). Dar nu vrem astfel de reacții (evaluativă). Prin urmare, multiculturalismul trebuie respins (evaluativă).

 

Eroarea naturalistă apare în clipa în care premisa descriptivă Multiculturalismul încurajează reacţii precum atentatul din Oslo este interpretată ca una de valoare, însemnand atentatul este legitim, este firesc, este natural, este un lucru bun. De aici concluzii ca DPA e rasist, extremist, îl scuză pe teroristul norvegian, ştiam eu că aşa e capitalismul etc. De fapt, din acest pas orice e posibil.

Faptul că discuţi contextul mai larg al unei acţiuni nu înseamnă că eludezi responsabilitatea individuală. Un torţionar rămâne vinovat, însă faptul că trăia în comunism nu este un detaliu sau ceva care nu are nicio valoare explicativă în înţelegerea actelor sale. Revenind la cazul nostru cred că este o discuţie deschisă dacă multiculturalismul favorizează sau nu astfel de acte. Însă problema rămâne una descriptivă şi aici ne putem da cu părerea și construi tot felul de argumente pro sau contra. Pro ar fi că există segmente în cadrul populației europene cu o atitudine antiimigranţi. Contra ar fi că şi într-o lume liberal clasică (deci fără multiculturalism, dar totuşi pestriţă) am putea avea astfel de reacţii. Însă nu se poate infera de aici rasismul cutărui sau cutărui opinent. De aceea sunt propoziţii descriptive, nu evaluative.

În general mi se pare straniu când neoconservatorismul este acuzat de rasism în diverse locuri. Argumentele aduse de neoconservatori sunt culturale, nu apelează la biologie și rasă. Punerea obsesivă a problemelor în termeni rasiali apare în schimb la social-democraţii contemporani din toate partidele.