Mai acum un an mi s-a ars becul de la firma restaurantului. Firma e undeva la cucurigu, pe un panou colectiv, prins perpendicular şi diedru pe faţada clădirii. Pentru a schimba becul era nevoie de o autospecială cu gabie. Nu m-am încumetat să contractez una, ştiind că mă va usca devizul. În situaţii dintr-astea, aştept să se ardă şi becul altei firme, pentru a aranja ieşirea la jumătate de preţ.
De data asta, în lipsa becului, soţia mi-a propus să ne facem simţită prezenţa, prin arborarea unui drapel românesc. Zis şi făcut. Cumpărai o undiţă telescopică şi un drapel. Cînd să mă apuc să dau în zid găurile pentru suport, soţia îşi dădu seama că nu era soluţia cea mai bună. Aceleaşi culori sunt folosite de către o sectă religioasă japoneză (Sokagakkai). Nu vroiam să ne identificăm cu secta cu pricina, aşa că am renunţat la idee. I-am telefonat unui client de profesie electrician. Întîmplător avusese un şantier mic chiar în zonă. Pe drumul de întoarcere se abătu pe la prăvălie şi ne schimbă becul pentru doar 1/3 din preţ.

Ce concluzie desprindem? Că interpretarea unui simbol nu depinde neapărat de simbol, ci de experienţa anterioară a receptorilor simbolului. Un simbol nu îşi poate fi niciodată suficient sieşi. Nu există simboluri absolute, ci numai simboluri recunoscute.

Ce vreau să zic? Păi, să o luăm încetişor.

Un obscur (pentru mine) istoric, de numai 29 de ani, pe numele său Filip-Lucian Iorga, a deschis o listă* de semnături în sprijinul Casei Regale. Nu ştiu exact la ce foloseşte lista, şi ce îşi propun semnatarii să demonstreze, dar ea cuprinde nume de personalităţi din varii domenii: de la mardeiaşul interlop Bogdan Chirieac, la apreciatul actor Victor Rebengiuc, trecînd prin “analismul politic” al lui Mugur Ciuvică. Heteroclită listă!
Semnatarii se autointitulează “trădători”, în semn de solidaritate cu Regele Mihai I, după perdaful de acum aproape două săptămîni, tras în contumacie de Preşedinte, în direct, la o oră de maximă audienţă.

Nu zic că o mică parte din cei ce subscriu acolo n-ar fi trădători notorii (cel puţin moral), însă nu pot să nu mă mir de obiectul listei: Regele şi monarhia.
Deocamdată, Regele reprezintă ori un simbol caduc, ori un simbol murdar (cititorule fanatic, lasă piatra jos!), ori un simbol străin sau înstrăinat. Preşedintele vede arondarea Regelui, Rusiei. Este liber să considere asta, însă, oricît de multe şi de lungi ar fi listele de indignaţi contrari, Regele nu se va putea spăla de ruşine, şi nici Preşedintele nu poate fi contrazis, atîta timp cît Regele a tăcut, şi tace, pe tema păcatului abdicării din 1947.

Spre deposebire de drapelul pe care vroiam să îl arborez în faţa restaurantului, Regele e un simbol viu, cu voinţă şi cu conştiinţă. Singurul care ar avea ceva mai mare influenţă în recuperarea simbolului, întru restaurarea monarhiei, este Regele însuşi. Procedura e simplă: căinţa publică. Pînă atunci, pentru mine, Regele rămîne, precum tricolorul din faţa prăvăliei mele, un simbol bruiat, pe care nu îl pot arbora fără lungi explicaţii. Explicaţii pe care nu întotdeauna le pot da.

De ce ar fi nevoie de căinţa Regelui? Păi, pe 30 decembrie 1947, Regele a semnat un document dezonorant, atît pentru sine, cît şi pentru toţi cetăţenii români de atunci (şi de atunci încoace).

Nu pot să nu observ similitudinea între semnarea declaraţiei de abdicare a Regelui şi semnarea unui angajament de turnător la Secu.

Mulţi dintre susţinătorii “cronici” ai Regelui sunt gata să înghită, şi înghit, pocinogul istoric al Regelui pe nemestecate. Îl consideră pe Rege un simbol curat. Nimic mai legitim. Dar să vedem cît de creştinească e atitudinea lor.

Ce nu prea înţeleg, este că, aceiaşi oameni care îl susţin necondiţionat pe Rege, s-au arătat de-a lungul timpului intransigenţi cu turnătorii Secu. Fiare, aş putea spune. În limbajul lor în legătură cu turnătorii secu, se regăsesc aceleaşi cvinte pe care Preşedintele le-a folosit pentru gestul de abdicare al regelui: trădare, slugă. Cu ce este mai murdară Mona Muscă**, în comparaţie cu Regele? Dar Dan Voiculescu, altminteri susţinător de faţadă al monarhiei?

O altă observaţie este că o bună parte a “monarhiştilor” de ultimă oră sunt cam aceiaşi cu cei care nu recunosc caracterul imperativ al unui referendum popular, şi nici nu vor să audă de schimbarea Constituţiei actuale.

Aşadar, constatăm că, indiferent de motivaţia lor intimă (idealistă sau pragmatică), axiologic, susţinătorii “lirici” ai monarhiei sunt incoerenţi, şi nici nu par a-şi da seama de schizoidie.

În aceste condiţii, ce şanse de restaurare a monarhiei credeţi că sunt? Să speculăm: monarhiştii de circumstanţă ar sabota cu toate mijloacele validarea unui referendum pe tema formei de guvernămînt. În timp ce monarhiştii necondiţionaţi sunt gata să îşi tîrască simbolul aşa murdar cum este. Acuma, orice om cu simţ moral îşi dă seama că nu poţi vinde un popor întreg pentru ca apoi să revii senin să-ţi preiei tronul fără un minim şi la fel de simbolic act de penitenţă. Poţi prosti cîţiva automanipulaţi de wishful thinking, dar nu un popor întreg.
Repet întrebarea. În aceste condiţii, ce şanse de restaurare a monarhiei credeţi că sunt? Vă spun eu: zero, nada, nema, canci.

Oameni buni, dacă vreţi să fiţi coerenţi cu voi înşivă, faceţi naibii întîi şi întîi o listă prin care să îi cereţi expres Regelui să îşi exprime regretul că ne-a vîndut Rusiei. Fiecare turnător la Secu şi-a vîndut rudele, prietenii, cunoscuţii, colegii, dar nu întregul popor. Ce vă orbeşte în aşa hal, încît să nu vedeţi murdăria? Cîtă murdărie credeţi că poate înghiţi poporul acesta?

Dar, ca să n-o mai lungesc, pentru a face albul, alb şi negrul, negru, iată planul:

1) Militaţi pentru ca Regele să se autolustreze prin căinţă publică.
2) Consultaţi jurişti (în lista F.L. Iorga nu figurează niciunul deocamdată).
3) Popularizaţi gestul Regelui. Rugaţi-vă ca Regele să trăiască încă unul doi ani cel puţin.
4) Organizaţi referendum pe tema formei de guvernămînt.
5) Schimbaţi Constituţia actuală cu totul.
6) Votaţi noua Constituţie.

Niciuna din cele 6 etape nu poate fi sărită, fără ca planul să fie aruncat în aer.

Succes!
Doamne ajută!

—————————
*Printre cei care au semnat apelul istoricului Filip-Lucian Iorga: Zoe Petre – istoric, Neagu Djuvara – istoric, Stefan Caltia – pictor, Victor Rebengiuc – actor, Adrian Cioroianu – istoric, profesor universitar, Gheorghe Ciuhandu – Primarul Municipiului Timisoara, Florin Zamfirescu – actor, Doina Uricariu – scriitor, Michael Shafir – politolog, prof. univ. Cluj, Virgil Bercea – Episcop greco-catolic de Oradea, Val Valcu – jurnalist, Marilena Rotaru – realizator de televiziune, Dorina Rusu – presedinte Fundatia “Horia Rusu” , Marius Ghilezan – scriitor si jurnalist, dr. Gheorghe Ghilezan, fost medic al echipei Poli Timisoara, Cristian Bădiliţă – istoric al creştinismului, Şerban Foarţă – scriitor, Liviu Antonesei – scriitor, Petre-Mihai Bacanu – jurnalist, Cristina Topescu – jurnalist, Bogdan Chirieac – jurnalist, Mugur Ciuvica – analist politic, Mircea Cornișteanu – regizor, directorul Teatrului Național din Craiova, Oana Stanciulescu – jurnalist, Dorel Dorian – jurnalist, dramaturg, fost membru al Parlamentului Romaniei, Mircea Kivu – sociolog, Ioana Vintila-Radulescu – lingvist, Horia Uioreanu – inginer, deputat PNL de Cluj, Horațiu Buzatu – arhitect, om de afaceri, fost deputat, Ana-Maria Mihail – lingvist, Anca Florea – jurnalist, Liana Serban (sotia regretatului George Serban, autor al Proclamatiei de la Timisoara), Vlad-Constantin Badea – presedinte “Initiativa Tinerilor pentru Modernizarea Romaniei”

** Apropo, se făcură deja 5 ani de la deconspirarea Monei Muscă. Nu se autosesizează nimeni?

Prin vacarmul de jelanii, vituperaţii, argumentaţii, peroraţii, străchinaţii şi imprecaţii, stîrnite de remarcile Preşedintelui la rolul istoric al Regelui Mihai I, am găsit şi voci cumpătate. Una este cea a apreciatului istoric Adrian Cioflâncă, într-un articol la rece, pe propriul dumisale blog. Vi-l recomand cu toată încrederea.

În articolul de faţă, voi încerca să păstrez tonul scăzut, după modelul Cioflâncă. Îi mulţumesc pentru exemplu. Aşa cum îi sunt recunoscător şi reputatului politolog Vladimir Tismăneanu pentru exemplul de tenacitate şi pentru umorul cu care tratează atacurile abjecte ce îi trec zilnic prin faţa ochilor.

Nu pot însă să renunţ la stil. Fie-mi iertat.Voi începe printr-o mică discuţie despre oficial-neoficial.

Oricine a auzit de cartierul Dudeşti. O arie urbană veche de circa un secol şi jumătate*, delimitată, niţel difuz, pe adiacenţa Căii Dudeşti. Cartierul Dudeşti nu există în nomenclatorul urban. Numai Calea Dudeşti. Denumirea “zona Dudeşti” poate fi găsită ocazional în titluri de documente de amenajare urbană, însă aceasta nu oficializează denumirea cartierului.

Nu a fost întotdeauna aşa. În secolul al XVIII-lea, denumirile mahalalelor erau cele oficiale. În schimb, uliţele nu aveau nume. Doar drumurile importante aveau, de cele mai multe ori, numele “de botez” indicînd felul traficului (Drumul Sării) sau punctul terminus (Podul Mogoşoaiei). Ca o observaţie personală, toponimia urbană japoneză este în esenţă identică cu cea veche românească.

Avem aşadar două percepţii: una ce le dă prioritate firelor reţelei, cealaltă, ochiurilor reţelei urbane. Ambele seturi de denumiri coexistă, însă numai unul este oficial, iar celălalt tolerat.

Am văzut cum e cu nomenclatorul urban. Să vedem cum este cu titulatura oamenilor. În republica România, modul oficial de adresare se compune după formula: domnule/doamnă [profesia/funcţia/demnitatea][numele de familie]. Cînd titulatura este prea lungă, se preferă înşirarea cel puţin parţială a titlurilor, după numele titularului. Dacă, să zicem, unui medic primar, să zicem, Sorin Oprescu – Primar General, i-a fost retras dreptul de practică medicală, atunci, corect este numai domnule primar…în loc de domnule medic primar primar general… La fel, pentru gradele militare. Îi poţi spune oficial unui colonel în rezervă domnule colonel…, dar este interzis să îi adaugi titlul de colonel dacă, titularul a fost degradat între timp.

Cum e cu monarhii? Păi, să vedem întîi ce statut au ei. Titlul de monarh se obţine în virtutea dreptului salic, dacă procedura de titularizare a respectat Constituţia. El se atribuie pe viaţă. Se retrage doar dacă titularul a abdicat, sau dacă a fost scos din familia dinastică.

Cum e cu foştii monarhi într-o republică? O republică este un fel de monarhie electivă cu mandat temporar. Iar heraldic, inanimată. Dreptul salic nu are sens. E ca împărţirea la zero. Aşadar, într-o republică, un fost monarh este un cetăţean ca oricare.

Aţi zice că într-o republică nu ar exista simboluri vii. Ele există, sunt tolerate, cele mai multe sunt iubite (cît sunt în vogă) însă ele sunt, invariabil, NEOFICIALE. Ele pot fi oficializate la nivel sub-constituţional, prin acordarea de ordine şi medalii oficiale. Fostul monarh Mihai I, Nadia Comăneci şi Gică Hagi sunt tustrei simboluri naţionale, dar niciunul nu este recunoscut de Constituţie (v. art. 12). Într-o republică, înafara Dreptului (penal civil, comercial etc.) singura formă atipică de drept este dreptul canonic. Dreptul canonic este unul tolerat şi recunoscut în virtutea libertăţii de conştiinţă. Dacă religiile pot fi mai multe, forma de guvernămînt este unică, şi definită strict.

Întrucît, oficial, dreptul salic nu mai este parte a dreptului românesc, şi nici profesia de monarh nu există în nomenclatorul de profesii şi meserii, unui fost monarh demisionar nu i te poţi adresa decît NEOFICIAL cuMajestate/Măria-Ta ş.a. Oficial, nu ai o bază legală de folosire a titulaturii salice.

Să (re)citim acum scrioarea trimisă de domnul senator Crin Antonescu – Preşedintele Partidului Naţional Liberal şi Copreşedinte al Uniunii Socialist-Liberale, Majestăţii Sale Regele Mihai I de România**:

Majestate,

Vă scriu în numele tuturor românilor, republicani sau monarhiști, care-și iubesc țara și își respectă istoria. Ați fost jignit încă o dată și am fost cu toții jigniți încă o dată de către un apatrid moral, care se află astăzi, vremelnic și din ce în ce mai abuziv, în fruntea statului român. În numele tuturor compatrioților mei care Vă respectă ca pe un simbol al istoriei noastre,Vă cer eu iertare pentru această agresiune stupidă și ticăloasă.

Suntem alături de Majestatea Voastră pentru ceea ce ați reprezentat și reprezentați, din respect pentru istoria și demnitatea României.

Crin Antonescu

Președintele Partidului Național Liberal

Întrebarea este: în ce calitate a scris şi semnat dl. profesor Crin Antonescu – Președintele Partidului Național Liberal (şi senator stipendiat pentru chiul în Parlamentul României)? Aflăm tot din scrisoare: în calitate de preşedinte de partid politic. Buun!

Dacă scrisoarea deschisă este una neoficială, atunci, ea rămîne fără consecinţe juridice. Poate fi catalogată drept joc de glezne electorale. În acest caz, în virtutea art. 30 din Constituţie, scrisoarea reprezintă o opinie. Discutabilă axiologic, trufaşă în esenţa ei, uşor schizoidă, dar o opinie şi nimic mai mult.

Aşa cum opinii sunt şi nenumăratele, disonantele şi adesea birjăreştile epitete pe care le tot auzim din gura diverselor persoane cu înalte funcţii în stat (unele virtuali Preşedinţi interimari) la adresa Preşedintelui în vigoare.

Cu toate acestea, deşi Preşedintele reprezintă OFICIAL România în relaţiile internaţionale, Preşedintele nu sare de (pardon!) cur în sus (ca GDS) la invectivele ce i se adresează ZILNIC, pe toate canalele, pînă la saţietate.

Recenta ieşire a Preşedintelui, în cadru NEOFICIAL, la adresa fostului suveran reprezintă tot o opinie şi a fost delimitată explicit, chiar de către emitent, ca opinie.
Acuma, a te ofusca verbos pentru cîteva consideraţii la adresa unui fost monarh vădeşte un comportament de galerie fotbalistică. Este ca şi cum i-ai sări emitentului la beregată pentru că l-ar fi făcut prost pe Mutu (alt simbol naţional viu) că a tras pe nas.

De ce ar avea nevoie Preşedintele să îi ceară iertare unui simbol naţional apus? Ca să ce? Cu ce este mai de rangul zero Regele, în comparaţie cu mine, Marius Mistreţu – cîrciumar, cetăţean lezat, la rîndul său, în drepturile politice? Să vă spun că în calitate de monadă*** a Suveranului colectiv (CR art.2) i-am pretins (în ordine): domnului senator Geoană şi Preşedintelui să îmi ofere garanţii constituţionale, sub forma scuzelor publice, şi am fost dublu ignorat? V-aş plictisi inutil.

La urma urmei, în emisiunea televizată cu pricina, Preşedintele şi-a exprimat o opinie în acelaşi registru în care el însuşi este tratat de plutocraţia în vigoare şi de lefegiii ei mediatici. (Nu căutăm acum exemple. Ne găsesc ele pe noi.)

Dar, să revenim. A văzut cineva scrisoarea domnului Crin Antonescu, preşedintele PNL? Are scrisoarea antetul PNL? Dacă, da, are scrisoarea sigiliul PNL? Dacă, da, atunci scrisoarea este una oficială, ce recunoaşte implicit, unilateral şi oficial, un simbol naţional animat. Să vedem consecinţele:

Recunoaşterea unilaterală şi oficială a unui simbol naţional animat, prin apelativul Majestatea Voastră, excede Constituţia. Gestul PNL adaugă în mod oficial un simbol apocrif la lista de simboluri ale statului român. Simbolul adăugat abuziv, fiind din categoria simbolurilor vii, cere în mod anticonstituţional reintegrarea dreptului salic, şi atribuiue în mod fraudulos, statului (unitar şi indivizibil) proprietăţi de monarhie. Cel puţin în formă.

Un stat nu poate fi în acelaşi timp şi republică şi monarhie. Adică, poate, dar acela nu mai este un stat suveran, ci unul eşuat, în curs de destrămare, sau chiar o tiranie**** (cazul dinastiilor prezidenţiale ca în Coreea de Nord).

Nu mai zic că, preşedintele PNL supralicitează, vorbind şi în numele meu, ceea ce contravine art 2 din Constituţie. Preşedintele PNL va putea vorbi în numele meu numai dacă eu, dumneavoastră şi ceilalţi cetăţeni cu drept de vot, vom fi fost consultaţi la un referendum, asupra formei de guvernămînt. Pînă atunci, orice act oficial, fie el şi o cerere de iertare, NU are voie să dea pe alături de ordinea constituţională.

De altfel, preşedintele PNL a intrat în coliziune cu mai toate interdicţiile exprese din art. 152. Adică tocmai cu miezul dur al Constituţiei, statuat de amicul său politic, PSD, moştenitorul FSN. Pentru un opozant al revizuirii Constituţiei este o ieşire curajoasă şi în acelaşi timp schizoidă.

Ţinînd seama de cele prezentate, dacă scrisoara preşedintelui PNL către fostul monarh este una oficială, repet: dacă scrisoara preşedintelui PNL către fostul monarh este una oficială, pentru a restabili ordinea constituţională tulburată de negînditele cuvinte puse pe hîrtie de preşedintele PNL, scrisoarea trebuie în mod expres anulată în Monitorul Oficial.

În caz contrar, orice cetăţean al României va putea depune plîngere la Avocatul Poporului, invocînd insecuritatea constituţională prin desele şi schizofrenicele ieşiri oficiale ale unor partide politice. Apopo, nu strică să (re)citiţi articolul 3 din Legea 14/2003.

Opinii, discuţii?

—————————-
* La 1820 era pe acolo numai viţă de vie.
** Pentru mine, Regele rămîne un simbol viu, dar articolul de faţă nu este despre mine şi nu este un document oficial.
*** Nu, nu este aroganţă din partea mea. În Constituţie scrie clar cine este Suveranul. Purtaţi-vă cu politicienii ca şi cînd aţi fi Suverani şi veţi fi Suverani. Consecinţa imediată este că orice crimă politică (mineriade etc.) este un act de lezmajestate.
**** teratogeneza statală este istoriceşte mai vastă. Pot fi şi succesiuni nenormate clar, ca în Bizanţ, ceea ce a făcut ca, în anumite perioade, violenţa la vîrf să devină singura regulă de întronare a Basileului. Nici în Republica Socialistă România (în general în statele comuniste) succesiunea la vîrf nu era prea clară. De unde şi cîrdul de crime politice, sfîrşind (sper) cu asasinarea lui Ceauşescu.