Apel către toţi intelectualii publici cu oarece simţ civic

Dragi intelectuali, permiteţi-mi să vă ofer o ocazie de a vă afirma moralitatea, inteligenţa şi abilităţile civice.

Recentul asalt al “Frontului Plăgarilor” asupra instituţiilor statului, neurmat de demisia solemnă a primului plăgar,dr.plg. Victor Ponta, murdăreşte nu numai obrazul României, dar şi pe cel al fiecăruia dintre dumneavoastră. Cîteva semne ale indignării domniilor voastre am receptat, însă, fără să vă minimalizez meritele, totul s-a rezumat la lirisme.

Propunerea mea este să negociaţi cu personalităţile listate mai jos, (ce figurează în scriptele Universităţii Bucureşti ca doctori honoris causa) pentru a-şi restitui titlurile onorifice, dacă pînă la 15 august 2012, ruşinosul neruşinatul regim Ponta nu va cădea, iar plăgarii nu vor dispărea din viaţa publică.

Pe unii laureaţi îi cunoaşteţi, pe alţii, nu. Cu cei cunoscuţi vă rog să luaţi legătura, să vă exersaţi capacităţile lingvistice, persuasive şi civice, întru restituirea titlurilor, sau ameninţarea cu restituirea titlurilor.

Vă rog, fără rezistenţe prin cultură, sofisme şi codeli. Nu aş vrea să mă dezamăgiţi cu provincialisme şi cu false patriotisme. Reputaţia Universităţii este oricum la pămînt, atîta timp cît impostura este şi la catedră şi în viaţa publică. Imaginea ţării e oricum harcea-parcea după summit-ul de la Bruxelles din 28-29 iunie a.c. Mai jos de atît nu se poate.

Abia după ce veţi rade din viaţa publică toţi plăgarii vom putea vorbi despre reconstrucţia reputaţiei. Atît a Învăţămîntului cît şi a ţării.

Vă urez succes.

Hiroşima – 2 iulie 2012

Marius Mistreţu – cîrciumar

Le recomand tuturor persoanelor juridice (organizaţii) şi fizice (bloggeri) de media, să colporteze mesajul meu.

Vă mulţumesc.

===============================
Anexa
===============================

Lista persoanelor ce au primit titluri onorifice ale Universităţii Bucureşti între anii 2005 şi 2012.

Doctor Honoris Causa – Bruno Haller
Doctor Honoris Causa – Dieter Schlesak
Doctor Honoris Causa – Peter Gross
Doctor Honoris Causa – Michel Maffesoli
Doctor Honoris Causa – Bogumil Koss
Doctor Honoris Causa – Zenon Grocholewski
Doctor Honoris Causa – Stephen Greenblatt
Doctor Honoris Causa – Reinhardt Lettmann
Doctor Honoris Causa – Hillis Miller
Doctor Honoris Causa – Norbert Lammert
Doctor Honoris Causa – George Sebastian Rousseau
Doctor Honoris Causa – Vlad Constantinesco
Doctor Honoris Causa – Antonio Tabucchi
Doctor Honoris Causa – Luc Piraux
Doctor Honoris Causa – James Grunig
Doctor Honoris Causa – Shashi Tharoor
Doctor Honoris Causa – Orhan Pamuk
Doctor Honoris Causa – Norman Manea
Doctor Honoris Causa – Vassilios Skouris
Doctor Honoris Causa – Carlo Ginzburg
Doctor Honoris Causa – Dennis Wilcox
Doctor Honoris Causa – Tullio de Mauro
Doctor Honoris Causa – Leonardo Morlino
Doctor Honoris Causa – Hayden White
Doctor Honoris Causa – Jean-Claude Colliard
Doctor Honoris Causa – José Manuel Durão Barroso
Doctor Honoris Causa – Gianfranco Fini
Doctor Honoris Causa – Mauro Calise
Doctor Honoris Causa – Jaakko Hintikka
Doctor Honoris Causa – Konstantinos Dimadis
Doctor Honoris Causa – Elihu Katz
Doctor Honoris Causa – Mihai Ghimpu
Doctor Honoris Causa – Pat Rogers
Doctor Honoris Causa – Linda Hutcheon
Doctor Honoris Causa – Charles Nelson III
Doctor Honoris Causa – Alteţa Sa Regală Prinţul El Hassan bin Talal al Iordaniei
Doctor Honoris Causa – Istoricul Jean Delumeau
Doctor Honoris Causa – Thierry de Montbrial
Doctor Honoris Causa – Evanghelos Moutsopoulos
Doctor Honoris Causa – Dante Gatteschi
Doctor Honoris Causa – Cardinalul Gianfranco Ravasi
Doctor Honoris Causa – Hermenegildo Garcia
Doctor Honoris Causa – Rolf-Dieter Heuer
Doctor Honoris Causa – Daniel Dennett
Doctor Honoris Causa – Saul Kripke
Doctor Honoris Causa – Richard Kayne
Doctor Honoris Causa – Bruno Delvaux
Doctor Honoris Causa – Cardinalul Stanisław Dziwisz
Doctor Honoris Causa – Michel Zink
Doctor Honoris Causa – Lordul Watson of Richmond
Doctor Honoris Causa – David Damrosch
Doctor Honoris Causa – Theo D’haen
Doctor Honoris Causa – Ivano Dionigi
Doctor Honoris Causa – Jean-Baptiste Humeau
Doctor Honoris Causa – Gérard Albert Mourou
Doctor Honoris Causa – Philip Kotler
Doctor Honoris Causa – Niyazi Serdar Sariciftci
Doctor Honoris Causa – Hélène Carrère D’Encausse
Doctor Honoris Causa – Thomas Pogge
Doctor Honoris Causa – Daniel Garber
Doctor Honoris Causa – Amos Oz

FĂRĂ BULETIN

Necropsie pe legea electorală

Căutînd prevederi legale ce pun în pericol siguranţa cetăţeanului, m-am oprit la legea electorală. Acolo e prevăzută o procedură de strîngere de semnături similară cu cea de la art. 18-22 din legea partidelor. Dar nu de legea partidelor vreau să discutăm, ci despre legea elctorală, modificată de Parlament în martie 2008.

Să vedem întîi cîte praguri electorale există:
Aflăm (fără să cităm) la Capitolul XI Articolul 47 (2):
a) 5,000% pentru Camera Deputaţilor,
b) 5,000% pentru Senat,
c) condiţionat: 6 colegii cîştigate pentru Cameră (1,796%) şi 3 pentru Senat (2,189%).
Mă opresc aici, întrucît alianţele şi organizaţiile minorităţilor urmează regimuri, fie asemănătoare, fie prin discriminare pozitivă.
Pînă una alta, vedem că, numai în cazul partidelor, avem, nu unul, ci trei praguri electorale.

Nomenclatură:

Vom folosi: nominac (nominaci) pentru candidatul ce cîştigă uninominal colegiul, şi listac (listaci) pentru candidatul ce nu cîştigă colegiul, dar rămîne eligibil la zar.

Criterii de legitimitate

Am deosebit două criterii de legitimitate:
1) legitimitatea individuală, dată de majoritatea absolută într-un colegiu (cristalină) şi
2) legitimitatea colectivă (amorfă) dată de însumarea voturilor.
Legea prevede drept condiţie de legitimitate absolută pragul de 5% (cristalin plus amorf).

Limite

Pentru ca cele două criterii de legitimitate să fie riguros superpozabile, ar trebui: fie ca, pragul electoral să scadă la 1/334 (0,299%) pentru Cameră şi respectiv 1/137 (0,729%) pentru Senat, fie numărul de parlamentari să fie de cîte maximum 20 în fiecare Cameră. În orice alt caz, dacă suntem cu scaun la cap, vom fi în situaţia de a da prioritatedoar unuia din cele două criterii.

Axiologie

Coexistenţa a două criterii de legitimitate duce inevitabil la conflict. La un moment dat, va trebui să valorizăm un criteriu în dauna celuilalt.

Din cele două, criteriul individual majoritar-absolut (cristalin) este expresia unui drept fundamental: dreptului de a fi ales. Dreptul de a fi ales este un drept individual.

Criteriul colectivist (amorf) însă are la bază compromisul pragmatic. Compromisul nu este o valoare, ci o virtute. Iar pragmatismul nu este nici măcar virtute, ci o trăsătură de caracter (adesea negativă).

Discuţie

Din perspectivă axiologică, să analizăm ipoteza în care un partid obţine 5 colegii. 5 nominaci, şi nimic mai mult. Cei 5 vor avea toată legitimitatea individuală din Lume, dar nu vor intra în Parlament. De ce? pentru că limita minimă legală este 6 nominaci (1,796%). (alt prag de legitimitate ales arbitrar .)

Aşadar, vom nedreptăţi 5 oameni şi nu vom şti cum să le motivăm negarea dreptului lor fundamental. În numele cărei valori? Există oare vreo valoare superioară demnităţii umane? Vă rog să observaţi că, odată cu negarea unui drept individual, cel de a fi ales, strivim şi voinţa a cîtorva zeci de mii de alegători. Cu alte cuvinte, paguba morală este de dimensiuni judeţene.

Nimeni nu va putea explica de ce un candidat independent poate pătrunde în Parlament dacă e nominac, dar de ce 5 nominaci ai unui partid nu pot căpăta mandate.

Este o situaţie clară de discriminare după apartenenţa politică. Mai grav: la un drept individual, o pedeapsă colectivă. Legea devine astfel schizoidă. Premiază partidele cu peste 5% în numele unui iluzoriu drept colectiv, rezultat din dreptul de asociere, dar, în numele aceluiaşi drept de asociere, pedepseşte alte partide ce nu îndeplinesc pragul electoral. Cum e posibil ca un partid cu 4,999% din care 5 nominaci să fie pedepsit colectiv cu lăsarea înafara Parlamentului, iar un partid cu 5,001% să beneficieze de un drept colectiv deşi poate promovează numai listaci? Ce fel de selecţie este aceasta?

Cum e posibil ca dreptul de asociere să fie pentru unii mumă iar pentru alţii ciumă?

Aşadar, legea nu poate acredita un ipotetic drept colectiv de a fi ales, superior dreptului individual de a fi ales, fără ca acest lucru să producă nedreptate. Iar în ţările normale la cap, toate sistemele electorale mixte fixează pragul electoral la limita 1/n, în care n este numărul total de membri ai unei camere a legislativului. Oricît am încerca să armonizăm cele două criterii, nu vom obţine decît rezultate paradoxale, nedrepte, şi multă, multă mînie populară.

Exemplu de sistem mixt: Japonia 31 august 2009. Alegeri generale pentru Dietă. Sunt puse în joc 480 de fotolii.

Listăm doar partidele cu sub 5% dar care au promovat. Mai sus de ele nu sunt decît două mari partide.

(unitatea de măsură este fotoliul de ~) :
Partidul Budist: 21 listaci
Partidul Comunist – 9 listaci
Partidul Social Democrat – 7 din care 4 listaci
Noul Partid Popular – 3 nominaci
Partidul Tuturor – 5, din care 3 listaci
Partidul Japoniei – 1 nominac
Partidul Lumii – 1 listac
Independenţi – 6 nominaci

După cum vă puteţi da seama, sunt permise toate combinaţiile posibile. Cu excepţia celor 6 independenţi, niciun partid din cele listate nu ar fi intrat în Dietă, dacă legea electorală japoneză ar fi fost la fel de dezlînată axiologic, precum cea românească.

Efecte perverse ale legii electorale româneşti

Pe lîngă aberaţiile prezentate mai sus, încerc să arăt şi efecte perverse la nivel psihologic-comportamental. Pragul electoral de 5% a fost fixat pragmatic. Legiuitorul aflat în conflict grav de interese, a considerat, în mod egoist, că partidele minore nu au dreptul de a promova în Parlament, consiliul legislativ a tăcut mîlc, Preşedintele a promulgat iar Curtea Constituţională îşi căuta ochelarii “de aproape” pe sub pupitru.
O serie de autori sunt de acord că pragul electoral induce pragmatismul şi la nivelul alegătorului, ceea ce amplifică fenomenul negativ de oligarhizare politică. Cu alte cuvinte, nu-l alegi pe cel care crezi că te reprezintă, ci pe cel cu şanse considerate la un moment dat reale. Nimeni nu ştie cît de mult este sufocat electorul de restrîngerea pragmatică a opţiunilor.

Pentru a aprecia gradul de lehamite, putem însă să comparăm gradul de cristalinitate la atribuirea mandatelor şi astfel afla comparativ, cam cu cîtă scîrbă merg electorii români la vot.

Am plecat de la ipoteza simplificatoare că e criză mondială, iar politicienii sunt la fel de nevrednici şi colo şi colo. Singura diferenţă este la afişajul electoral. În Japonia, toate afişele sunt de aceeaşi mărime (cca. A2)

În Dietă, cristalinitatea este de fix 62,500% (300/480). În Camera Deputaţilor 25,748% (86/334) . O diferenţă semnificativă. Nu ştiu cum s-o interpretez. Poate s-o găsi vreun sociolog, dar mie cel puţin, amorfismul de 75% îmi sună a lehamite din lipsă de opţiune liberă. Dacă socotim şi că plutonul maghiar (preponderent nominac) asigură circa 1/5 din cristalinitate, constatăm că de fapt, lehamitea reală este de aproape două ori şi jumătate mai mare în populaţia nemaghiară din România (80,2%), decît în populaţia nemaghiară din Japonia (37,5%). Se adaugă circa 10% lehamite măsurabilă obiectiv, dacă comparăm diferenţa indicelui de participare la scrutin în cele două state.

Să vedem gradul de reprezentare minoră (total):
în Dietă:11,041%
în Camera Deputaţilor: (toretic) 00,000%.

Aşadar, ne putem aştepta ca abolirea pragului electoral să nu “scumpească” reprezentarea în mod semnificativ. Cu atît mai legitimă ar fi abolirea pragului electoral, cu cît, partidele parlamentare par a-şi fi epuizat potenţialul de decepţionare a electorilor. După abolirea pragului electoral, e de aşteptat ca, atît participarea cît şi reprezentarea electoratului să se îmbunătăţească cu cel puţin 20%, prin relansarea competiţiei electorale bazată pe egalitatea de şanse, ceea ce vine în sprijinul revigorării democraţiei.

Concluzia este că, deşi legea electorală românească s-a vrut de 6 ori “mai uninominală” decît cea japoneză, a ieşit de 3 ori “mai puţin uninominală”. Este un rezultat pervers, mai prost decît cel scontat. O lege făcută de gestionari de aprozar, ce vînd nucile condiţionat. În acelaşi timp, şi la bucată, şi la duzină, şi la kilogram, cu prioritate nucile seci sau rîncede. Nucile bune intră la scăzămînt, şi sunt folosite la coliva democraţiei. Se mai îndoieşte cineva de “justeţea” mercurialului în comerţul socialist? .

Japonia – Reforma administrativa in cifre

Odată cu intrarea în era Heisei, s-a pus problema reformei administrative. Deocamdată de mică adîncime, dar de mare anvergură. Economia-băşică s-a spart cu pagube imense, iar deflaţia cronică ce i-a urmat a făcut ca administraţia de stat să caute soluţii de raţionalizare a cheltuielilor publice.

Japonia este împărţită în 47 de prefecturi cu aria medie de aproximativ 1,4 ori mai mare decît a unui judeţ din România. Există şi unităţi teritoriale supraprefecturale – 8 la număr – însă, ca şi în România, ele nu sunt formalizate instituţional. Pînă în prezent, reforma teritorială (numită Heisei no daigappei – Marea fuziune a erei Heisei), nu a mutat în mod semnificativ graniţele prefecturilor, dar nu e exclus ca în viitor aceasta să se petreacă, şi să asistăm la reforma de rang superior.

Cantitativ

În 1990, Japonia avea un total de 3242 de localităţi, din care: 655 municipii, 1999 oraşe şi 588 de comune. Unităţile administrative intermediare au fost: municipiul (-shi -市) şi plasa (-gun -郡) . Ultima, azi aproape desfiinţată, reunea deopotrivă comune* (-son -村) şi oraşe (-chou -町). O particularitate o are capitala (Tokio), ce este formată din 23 de sectoare (dar are un singur primar). Structura administrativă a Capitalei nu a suferit modificări.

La 23 martie 2010, situaţia stă aşa: 786 de municipii (+131), 764 oraşe (-1235) şi 185 comune (-403), în total 1735 de localităţi (-1507). [1]

Dacă ar fi să actualizăm, la dimensiunile României, asta ar însemna 280 de primari – raportat la populaţie – sau 1083 – dacă raportăm la teritoriu. Probabil, pentru România, numărul optim de primari este undeva între cele două limite determinate prin analogie.

Cum?

Guvernul central nu a întocmit decît cadrul legal al coalescenţei. Restul s-a hotărît la nivel local, prin negocieri şi referendumuri. S-a hotărît la nivel local inclusiv denumirea **) localităţii rezultate prin fuziune, atunci cînd ea s-a petrecut în condiţii de egalitate de rang. Bineînţeles, acolo unde unirea s-a făcut prin absorbţie, nimeni nu a cerut schimbarea denumirii localităţii-nucleu. Singura condiţie a fost contiguitatea teritoriului. În această ecuaţie, dacă două entităţi ce vor să se unească sunt separate de oglindă de apă, ele se consideră în relaţie de contiguitate, iar oglinda de apă face parte integrantă din entitatea nou formată. Astfel, multele insuliţe au putut participa fără restricţii la proces.

De la lume adunate

Raţiunile locale în deciziile de aderare – sau nu – au fost diverse, însă forţa motrice principală este adjudecarea de calupuri mai mari de subvenţii venite de la guvernul central. De pildă, municipiul Hiroşima a avut ca obiectiv să treacă de 1 milion de locuitori. Pentru bani mai mulţi. A curtat oraşul Fuchu (cel mai apropiat geografic), pe atunci membru în Aki-gun, însă locuitorii micului oraş au respins oferta. În Fuchu se află sediul companiei Mazda, şi o mare parte din spaţiile de producţie (plus portul Mazda). Compania este un important contributor la bugetul local***. Locuitorii nu au vrut ca prin absorbţie să li se diminueze alocaţia pentru copii. Oraşul Kaita, deşi s-ar fi înscris bine în lungul DN-2, a respins oferta din alt motiv. Municipiul Hiroşima este prea îndatorat. Locuitorii au refuzat ca, prin absorbţie, să suporte datoriile făcute de socialistul şi eternul primar Akiba. În schimb, Fuchu a devenit el însuşi germen de aglutinare pentru localităţile fostei plase Aki, cu care are în comun puzderia de companii ce participă la construcţia de automobile. Fuchu a fost ridicat astfel la rangul de municipiu. A absorbit chiar şi cîrcotaşul tîrg Kaita. Pînă la urmă, Hiroşima a trebuit să se orienteze către nord, pe văi în sus, în căutarea sateliţilor defavorizaţi de poziţie, dispuşi să întregească milionul de locuitori, contra unui trai ceva mai bun. Localităţile montane au căzut uşor în plasa oraşelor-port. Astfel, Kure, ce înainte de 2003 avea vreo 50.000 de locuitori, a absorbit cel puţin 8 localităţi din văile şi depresiunile înconjurătoare, depăşind actualmente 245.000. Municipiul Onomichi şi-a căutat extinderea teritoriului pe insulele din apropiere. Absorbţia a fost favorizată de numărul mare de şantiere navale. Comunitatea ocupaţională îşi găseşte mai uşor un limbaj comun. Onomichi este el însuşi un brand regional, ca de altfel şi Kure, (locul din care s-a construit nava amiral a flotei japoneze, crucişătorul Yamato). Presiunea culturală a contribuit la rotunjirea municipiilor. Miyajima, o insulă cu circa 300 de locuitori, situată în golful Hiroşima, gazdă a unui templu din patrimoniul UNESCO, a avut de ales între municipiul Hiroşima şi ceea ce urma să devină Hatsukaichi-shi. A ales Hatsukaichi. În 2002, prefectura Hiroşima mai avea 6 comune. Azi, zero.

Cazuri particulare

O arie montană vastă din prefectura Gifu a constituit un oraş mai întins chiar decît suma celor 23 de sectoare din Tokio. Desigur, doar populaţia de copaci poate fi comparată cu cea umană a metropolei.

O mică presiune a apărut în 2005, în prefectura Nagano, într-o comună a plasei Kiso, de la graniţa cu prefectura Gifu. Locuitorii din Yamaguchi-mura au considerat că le e mai comod ca localitata lor să fie absorbită de un oraş din prefectura vecină. Condiţia de contiguitate era satisfăcută. Iar autorităţile centrale au fost puse în faţa faptului împlinit. Poşta a trebuit să aloce alte coduri poştale, iar companiile telefonice, prefixe de Gifu.
Încurajate de precedentul absorbţiei micii comune din Nagano, de către altă prefectură, în 2007, două municipii: Kita-Kyushu (pref. Fukuoka) şi Shimonoseki (pref. Yamaguchi) au luat în studiu posibilitatea fuziunii transprefecturale. Rezultatul ar fi gestionarea unitară a traficului prin strîmtoarea Kanmon, precum şi a căilor uscate (tunelul şi podul). Se pare însî că guvernul central nu este pregătit încă să devină un partener de dialog care să susţină sau să combată pe baze raţionale un astfel de proiect.

Ogasawara, un mic arhipelag vulcanic din Pacific, situat la vreo 1500 Km în larg, cu o populaţie ce nu depăşeşte 3000 de locuitori, a hotărît să devină parte a capitalei Tokio. Oricum, o dată la două decenii trebuie să părăsească cu toţii una din insule, întrucît vulcanul este activ, şi nimeni nu vrea să moară asfixiat. Cel puţin pe durata refugiului, locuitorii îşi pot face clienţi pentru bruma de turism ce, alături de pescuit, constituie activitatea de bază în perioadele de linişte.

Un alt caz particular este prefectura Ehime, în care, paradoxal, numărul de municipii a scăzut de la 12 la 11. Cauza este contopirea sau absorbţia a două sau mai multe municipii. (Să nu credeţi că ar exista şi un proces invers.)

Pînă acum, cea mai accentuată coalescenţă se poate observa în prefecturile Nagasaki şi Hiroşima (pură întîmplare), unde numărul de localităţi a scăzut la sub 30%. (mai exact 29,1 şi 26,7%)

Ritmul

Reforma este în curs, deşi grosul a fost între 2003 şi 2006. Odată cu anul 2010, criza economică şi schimbarea de regim, se observă o creştere uşoară a numărului de evenimente. Chiar ieri (23 martie) 9 noi entităţi s-au oficializat de facto.

Ritmul este ilustrat în graficul de mai jos:

————————————–
Am preluat date din diverse surse, însă cea mai importantă poate fi găsită aici. Am introdus cifrele una cîte una într-o foaie de calcul şi am făcut totalul.

* -son e sufixul pentru sat. Însă, satele japoneze sunt cam de talia unei comune din România. De aceea am preferat termenul: comună.

**) În Japonia, nu Parlamentul sau Guvernul botează localităţile. Dacă locuitorii unui cartier consideră că denumirea trebuie schimbată, depun o notificare la primărie. Motivul poate fi unul raţional, sau chiar numai o superstiţie. De pildă, cvartalul în care am locuit timp de 6 ani, în era Meiji se numea Kaya-cho, datorită multelor prăvălii ce vindeau stuf pentru acoperişuri. Incendiile frecvente au determinat localnicii să ceară schimbarea denumirii în Kin’ya-cho. A fost înlocuit stuful cu aurul (generic metal) care, se ştie, nu e un material inflamabil.

*** Pînă în anul 1999, în Fuchu şi-a mai avut sediul un alt gigant industrial: compania Kirin. Odată cu dezafectarea vechii fabrici de bere din Fuchu, şi construirea uneia noi în prefectura vecină Okayama, unul din marii plătitori de impozite şi-a pierdut din pondere. Actualmente, în vechea fabrică se menţine o singură instalaţie, ce produce “berea casei” pentru reţele locale de restaurante.

[1] La verificarea datelor am descoperit două erori de consemnare. Cu această ocazie am reinterpretat cifrele referitoare la municipii. Cele 23 de sectoare din aria metropolitană erau trecute separat în materialul primar şi mi s-au strecurat în total. Pe harta electorală, cele 23 de sectoare nu au semnificaţie. De aceea, am considerat metropola ca solid administrativ, egal cu unitatea, şi am ajustat cifrele în consecinţă.

Fără buletin

Clubul restauranţilor amatori

Mai acum un an mi s-a ars becul de la firma restaurantului. Firma e undeva la cucurigu, pe un panou colectiv, prins perpendicular şi diedru pe faţada clădirii. Pentru a schimba becul era nevoie de o autospecială cu gabie. Nu m-am încumetat să contractez una, ştiind că mă va usca devizul. În situaţii dintr-astea, aştept să se ardă şi becul altei firme, pentru a aranja ieşirea la jumătate de preţ.
De data asta, în lipsa becului, soţia mi-a propus să ne facem simţită prezenţa, prin arborarea unui drapel românesc. Zis şi făcut. Cumpărai o undiţă telescopică şi un drapel. Cînd să mă apuc să dau în zid găurile pentru suport, soţia îşi dădu seama că nu era soluţia cea mai bună. Aceleaşi culori sunt folosite de către o sectă religioasă japoneză (Sokagakkai). Nu vroiam să ne identificăm cu secta cu pricina, aşa că am renunţat la idee. I-am telefonat unui client de profesie electrician. Întîmplător avusese un şantier mic chiar în zonă. Pe drumul de întoarcere se abătu pe la prăvălie şi ne schimbă becul pentru doar 1/3 din preţ.

Ce concluzie desprindem? Că interpretarea unui simbol nu depinde neapărat de simbol, ci de experienţa anterioară a receptorilor simbolului. Un simbol nu îşi poate fi niciodată suficient sieşi. Nu există simboluri absolute, ci numai simboluri recunoscute.

Ce vreau să zic? Păi, să o luăm încetişor.

Un obscur (pentru mine) istoric, de numai 29 de ani, pe numele său Filip-Lucian Iorga, a deschis o listă* de semnături în sprijinul Casei Regale. Nu ştiu exact la ce foloseşte lista, şi ce îşi propun semnatarii să demonstreze, dar ea cuprinde nume de personalităţi din varii domenii: de la mardeiaşul interlop Bogdan Chirieac, la apreciatul actor Victor Rebengiuc, trecînd prin “analismul politic” al lui Mugur Ciuvică. Heteroclită listă!
Semnatarii se autointitulează “trădători”, în semn de solidaritate cu Regele Mihai I, după perdaful de acum aproape două săptămîni, tras în contumacie de Preşedinte, în direct, la o oră de maximă audienţă.

Nu zic că o mică parte din cei ce subscriu acolo n-ar fi trădători notorii (cel puţin moral), însă nu pot să nu mă mir de obiectul listei: Regele şi monarhia.
Deocamdată, Regele reprezintă ori un simbol caduc, ori un simbol murdar (cititorule fanatic, lasă piatra jos!), ori un simbol străin sau înstrăinat. Preşedintele vede arondarea Regelui, Rusiei. Este liber să considere asta, însă, oricît de multe şi de lungi ar fi listele de indignaţi contrari, Regele nu se va putea spăla de ruşine, şi nici Preşedintele nu poate fi contrazis, atîta timp cît Regele a tăcut, şi tace, pe tema păcatului abdicării din 1947.

Spre deposebire de drapelul pe care vroiam să îl arborez în faţa restaurantului, Regele e un simbol viu, cu voinţă şi cu conştiinţă. Singurul care ar avea ceva mai mare influenţă în recuperarea simbolului, întru restaurarea monarhiei, este Regele însuşi. Procedura e simplă: căinţa publică. Pînă atunci, pentru mine, Regele rămîne, precum tricolorul din faţa prăvăliei mele, un simbol bruiat, pe care nu îl pot arbora fără lungi explicaţii. Explicaţii pe care nu întotdeauna le pot da.

De ce ar fi nevoie de căinţa Regelui? Păi, pe 30 decembrie 1947, Regele a semnat un document dezonorant, atît pentru sine, cît şi pentru toţi cetăţenii români de atunci (şi de atunci încoace).

Nu pot să nu observ similitudinea între semnarea declaraţiei de abdicare a Regelui şi semnarea unui angajament de turnător la Secu.

Mulţi dintre susţinătorii “cronici” ai Regelui sunt gata să înghită, şi înghit, pocinogul istoric al Regelui pe nemestecate. Îl consideră pe Rege un simbol curat. Nimic mai legitim. Dar să vedem cît de creştinească e atitudinea lor.

Ce nu prea înţeleg, este că, aceiaşi oameni care îl susţin necondiţionat pe Rege, s-au arătat de-a lungul timpului intransigenţi cu turnătorii Secu. Fiare, aş putea spune. În limbajul lor în legătură cu turnătorii secu, se regăsesc aceleaşi cvinte pe care Preşedintele le-a folosit pentru gestul de abdicare al regelui: trădare, slugă. Cu ce este mai murdară Mona Muscă**, în comparaţie cu Regele? Dar Dan Voiculescu, altminteri susţinător de faţadă al monarhiei?

O altă observaţie este că o bună parte a “monarhiştilor” de ultimă oră sunt cam aceiaşi cu cei care nu recunosc caracterul imperativ al unui referendum popular, şi nici nu vor să audă de schimbarea Constituţiei actuale.

Aşadar, constatăm că, indiferent de motivaţia lor intimă (idealistă sau pragmatică), axiologic, susţinătorii “lirici” ai monarhiei sunt incoerenţi, şi nici nu par a-şi da seama de schizoidie.

În aceste condiţii, ce şanse de restaurare a monarhiei credeţi că sunt? Să speculăm: monarhiştii de circumstanţă ar sabota cu toate mijloacele validarea unui referendum pe tema formei de guvernămînt. În timp ce monarhiştii necondiţionaţi sunt gata să îşi tîrască simbolul aşa murdar cum este. Acuma, orice om cu simţ moral îşi dă seama că nu poţi vinde un popor întreg pentru ca apoi să revii senin să-ţi preiei tronul fără un minim şi la fel de simbolic act de penitenţă. Poţi prosti cîţiva automanipulaţi de wishful thinking, dar nu un popor întreg.
Repet întrebarea. În aceste condiţii, ce şanse de restaurare a monarhiei credeţi că sunt? Vă spun eu: zero, nada, nema, canci.

Oameni buni, dacă vreţi să fiţi coerenţi cu voi înşivă, faceţi naibii întîi şi întîi o listă prin care să îi cereţi expres Regelui să îşi exprime regretul că ne-a vîndut Rusiei. Fiecare turnător la Secu şi-a vîndut rudele, prietenii, cunoscuţii, colegii, dar nu întregul popor. Ce vă orbeşte în aşa hal, încît să nu vedeţi murdăria? Cîtă murdărie credeţi că poate înghiţi poporul acesta?

Dar, ca să n-o mai lungesc, pentru a face albul, alb şi negrul, negru, iată planul:

1) Militaţi pentru ca Regele să se autolustreze prin căinţă publică.
2) Consultaţi jurişti (în lista F.L. Iorga nu figurează niciunul deocamdată).
3) Popularizaţi gestul Regelui. Rugaţi-vă ca Regele să trăiască încă unul doi ani cel puţin.
4) Organizaţi referendum pe tema formei de guvernămînt.
5) Schimbaţi Constituţia actuală cu totul.
6) Votaţi noua Constituţie.

Niciuna din cele 6 etape nu poate fi sărită, fără ca planul să fie aruncat în aer.

Succes!
Doamne ajută!

—————————
*Printre cei care au semnat apelul istoricului Filip-Lucian Iorga: Zoe Petre – istoric, Neagu Djuvara – istoric, Stefan Caltia – pictor, Victor Rebengiuc – actor, Adrian Cioroianu – istoric, profesor universitar, Gheorghe Ciuhandu – Primarul Municipiului Timisoara, Florin Zamfirescu – actor, Doina Uricariu – scriitor, Michael Shafir – politolog, prof. univ. Cluj, Virgil Bercea – Episcop greco-catolic de Oradea, Val Valcu – jurnalist, Marilena Rotaru – realizator de televiziune, Dorina Rusu – presedinte Fundatia “Horia Rusu” , Marius Ghilezan – scriitor si jurnalist, dr. Gheorghe Ghilezan, fost medic al echipei Poli Timisoara, Cristian Bădiliţă – istoric al creştinismului, Şerban Foarţă – scriitor, Liviu Antonesei – scriitor, Petre-Mihai Bacanu – jurnalist, Cristina Topescu – jurnalist, Bogdan Chirieac – jurnalist, Mugur Ciuvica – analist politic, Mircea Cornișteanu – regizor, directorul Teatrului Național din Craiova, Oana Stanciulescu – jurnalist, Dorel Dorian – jurnalist, dramaturg, fost membru al Parlamentului Romaniei, Mircea Kivu – sociolog, Ioana Vintila-Radulescu – lingvist, Horia Uioreanu – inginer, deputat PNL de Cluj, Horațiu Buzatu – arhitect, om de afaceri, fost deputat, Ana-Maria Mihail – lingvist, Anca Florea – jurnalist, Liana Serban (sotia regretatului George Serban, autor al Proclamatiei de la Timisoara), Vlad-Constantin Badea – presedinte “Initiativa Tinerilor pentru Modernizarea Romaniei”

** Apropo, se făcură deja 5 ani de la deconspirarea Monei Muscă. Nu se autosesizează nimeni?

Petru Groza avea pistolul cu cea mai lunga bataie in timp


Motto :

-Ce căutaţi aici? Nu aveţi Siberia aia imensă?
-În Siberia e iarna ger, iar vara, noroi şi ţînţari. Nouă, aici, la voi, ne place. Vă vom înlocui. Încet, încet, vă vom trimite pe voi în Siberia.”

(Aleksandr ZinovievHomo Sovieticus)
(citat aproximativ din memorie)

Un surprinzător comunicat pus în circulaţie de Ministerul de Externe rus foloseşte un limbaj extrem de contondent la adresa Preşedintelui României, şi implicit a României, fără să treacă prin necesarele şi premergătoarele faze procedurale (chemări de ambasadori la explicaţii etc.). Rusia califică nici mai mult nici mai puţin decîtbravada nerusinata ieşirea de săptămîna trecută a Preşedintelui. Un calificativ fără precedent în limbajul diplomatic. Rusia acuză România că nu respectă cele 27 de milioane de victime produse de: instrucţia precară, lipsa unui stat major coerent, prezenţa apăsătoare a unui generalissim atoateştiutor, ambiţiile leninist-hrăpăreţe, pistolul ofiţerului politic din ceafa soldatului, taberele de reeducare, foametea atent dozată, asasinatele în masă, deportările, violurile în rîndul populaţiei feminine(eventual masculine), politica economică dezastruoasă, jertfe de sînge cu care URSS şi-a plătit sieşi ficţiunea ideologică de mankurtizare, de creare a omului nou, redus la nevoi etilice dublu distilate, ca replică la rinocerizarea fascistă. Prin insolentu-i protest, Rusia îşi manifestă sprijinul total şi condiţionat, pentru regatul subteran şi Crescent, fondat de troica peltic-papiţoaie, pe osteoclast domnesc. Rusia mardeiaşă ameninţă că are şi gaşcă în Europa “civilizată”. Europă civilizată care îşi vinde osteoblastele din coloana vertebrală, pe gaz şi petrol, înainte de a şi-o vinde şi pe mă-sa. Episodul e doar o etapă de goarnă în planul mai larg de restaurare a hegemoniei politice ruse asupra ariei de terra deserta, “spaţiu vital” cu care oricărei tiranii îi place să se înconjoare. Pentru liniştea muscalului. În acest răstimp, Sarkozy rostogoleşte francofonia cu băţul, iar Schroeder se scobeşte plictisit în nas la biroul unei corporaţii ruse.
Iată cum, lipsa unui gest de demnitate din partea Regelui Mihai I, în faţa pistolului lui Petru Groza, se răzbună, în ciuda faptului că România nu mai este republică populară, şi nici Rusia nu mai este URSS. Pe podeaua murdară, mujicului îi vine mai uşor să scuipe. Despre fotografii: Am scanat originalul, dar cu semnificantul 「Ion Slobozeanu」 veţi putea găsi pe net întregul număr al revistei Life din 19 februarie 1940. EDIT Comunicatul MAE nu a întîrziat.

Ministerul roman de Externe a luat nota cu surprindere de declaratia exprimata in numele Ministerul Afacerilor Externe al Federatiei Ruse, care se refera la unele comentarii ale presedintelui Romaniei pe teme istorice. MAE roman considera complet nepotrivit limbajul folosit in declaratia oficialului rus pe acest subiect si dezavueaza utilizarea unor comentarii privind evenimente tragice, atat pentru poporul roman, cat si pentru cel rus, de acum 70 de ani, dandu-le o semnificatie in actualitatea politica.“Consideram regretabila si lipsita de temei lansarea unei asemenea reactii publice cu o violenta de limbaj inacceptabila, fara o informare completa si o minima interactiune prealabila in plan diplomatic”, se arata intr-un comunicat de presa.

Ministerul Afacerilor Externe al Romaniei are deplina deschidere pentru a dialoga cu Ministerul Afacerilor Externe al Federatiei Ruse, pentru eliminarea oricaror confuzii si denaturari ale informatiilor ce au stat la baza reactiei oficialului rus.

In acelasi timp, Ministerul Afacerilor Externe considera ca acest episod nu trebuie sa conduca la afectarea dialogului firesc, purtat in termeni de civilitate, care este normal sa defineasca relatiile bilaterale si isi exprima disponibilitatea pentru dialog cu Ministerul Afacerilor Externe al Federatiei Ruse pe orice tema de interes bilateral.”

Regele este un simbol national viu. Cam ca Gica Hagi

Prin vacarmul de jelanii, vituperaţii, argumentaţii, peroraţii, străchinaţii şi imprecaţii, stîrnite de remarcile Preşedintelui la rolul istoric al Regelui Mihai I, am găsit şi voci cumpătate. Una este cea a apreciatului istoric Adrian Cioflâncă, într-un articol la rece, pe propriul dumisale blog. Vi-l recomand cu toată încrederea.

În articolul de faţă, voi încerca să păstrez tonul scăzut, după modelul Cioflâncă. Îi mulţumesc pentru exemplu. Aşa cum îi sunt recunoscător şi reputatului politolog Vladimir Tismăneanu pentru exemplul de tenacitate şi pentru umorul cu care tratează atacurile abjecte ce îi trec zilnic prin faţa ochilor.

Nu pot însă să renunţ la stil. Fie-mi iertat.Voi începe printr-o mică discuţie despre oficial-neoficial.

Oricine a auzit de cartierul Dudeşti. O arie urbană veche de circa un secol şi jumătate*, delimitată, niţel difuz, pe adiacenţa Căii Dudeşti. Cartierul Dudeşti nu există în nomenclatorul urban. Numai Calea Dudeşti. Denumirea “zona Dudeşti” poate fi găsită ocazional în titluri de documente de amenajare urbană, însă aceasta nu oficializează denumirea cartierului.

Nu a fost întotdeauna aşa. În secolul al XVIII-lea, denumirile mahalalelor erau cele oficiale. În schimb, uliţele nu aveau nume. Doar drumurile importante aveau, de cele mai multe ori, numele “de botez” indicînd felul traficului (Drumul Sării) sau punctul terminus (Podul Mogoşoaiei). Ca o observaţie personală, toponimia urbană japoneză este în esenţă identică cu cea veche românească.

Avem aşadar două percepţii: una ce le dă prioritate firelor reţelei, cealaltă, ochiurilor reţelei urbane. Ambele seturi de denumiri coexistă, însă numai unul este oficial, iar celălalt tolerat.

Am văzut cum e cu nomenclatorul urban. Să vedem cum este cu titulatura oamenilor. În republica România, modul oficial de adresare se compune după formula: domnule/doamnă [profesia/funcţia/demnitatea][numele de familie]. Cînd titulatura este prea lungă, se preferă înşirarea cel puţin parţială a titlurilor, după numele titularului. Dacă, să zicem, unui medic primar, să zicem, Sorin Oprescu – Primar General, i-a fost retras dreptul de practică medicală, atunci, corect este numai domnule primar…în loc de domnule medic primar primar general… La fel, pentru gradele militare. Îi poţi spune oficial unui colonel în rezervă domnule colonel…, dar este interzis să îi adaugi titlul de colonel dacă, titularul a fost degradat între timp.

Cum e cu monarhii? Păi, să vedem întîi ce statut au ei. Titlul de monarh se obţine în virtutea dreptului salic, dacă procedura de titularizare a respectat Constituţia. El se atribuie pe viaţă. Se retrage doar dacă titularul a abdicat, sau dacă a fost scos din familia dinastică.

Cum e cu foştii monarhi într-o republică? O republică este un fel de monarhie electivă cu mandat temporar. Iar heraldic, inanimată. Dreptul salic nu are sens. E ca împărţirea la zero. Aşadar, într-o republică, un fost monarh este un cetăţean ca oricare.

Aţi zice că într-o republică nu ar exista simboluri vii. Ele există, sunt tolerate, cele mai multe sunt iubite (cît sunt în vogă) însă ele sunt, invariabil, NEOFICIALE. Ele pot fi oficializate la nivel sub-constituţional, prin acordarea de ordine şi medalii oficiale. Fostul monarh Mihai I, Nadia Comăneci şi Gică Hagi sunt tustrei simboluri naţionale, dar niciunul nu este recunoscut de Constituţie (v. art. 12). Într-o republică, înafara Dreptului (penal civil, comercial etc.) singura formă atipică de drept este dreptul canonic. Dreptul canonic este unul tolerat şi recunoscut în virtutea libertăţii de conştiinţă. Dacă religiile pot fi mai multe, forma de guvernămînt este unică, şi definită strict.

Întrucît, oficial, dreptul salic nu mai este parte a dreptului românesc, şi nici profesia de monarh nu există în nomenclatorul de profesii şi meserii, unui fost monarh demisionar nu i te poţi adresa decît NEOFICIAL cuMajestate/Măria-Ta ş.a. Oficial, nu ai o bază legală de folosire a titulaturii salice.

Să (re)citim acum scrioarea trimisă de domnul senator Crin Antonescu – Preşedintele Partidului Naţional Liberal şi Copreşedinte al Uniunii Socialist-Liberale, Majestăţii Sale Regele Mihai I de România**:

Majestate,

Vă scriu în numele tuturor românilor, republicani sau monarhiști, care-și iubesc țara și își respectă istoria. Ați fost jignit încă o dată și am fost cu toții jigniți încă o dată de către un apatrid moral, care se află astăzi, vremelnic și din ce în ce mai abuziv, în fruntea statului român. În numele tuturor compatrioților mei care Vă respectă ca pe un simbol al istoriei noastre,Vă cer eu iertare pentru această agresiune stupidă și ticăloasă.

Suntem alături de Majestatea Voastră pentru ceea ce ați reprezentat și reprezentați, din respect pentru istoria și demnitatea României.

Crin Antonescu

Președintele Partidului Național Liberal

Întrebarea este: în ce calitate a scris şi semnat dl. profesor Crin Antonescu – Președintele Partidului Național Liberal (şi senator stipendiat pentru chiul în Parlamentul României)? Aflăm tot din scrisoare: în calitate de preşedinte de partid politic. Buun!

Dacă scrisoarea deschisă este una neoficială, atunci, ea rămîne fără consecinţe juridice. Poate fi catalogată drept joc de glezne electorale. În acest caz, în virtutea art. 30 din Constituţie, scrisoarea reprezintă o opinie. Discutabilă axiologic, trufaşă în esenţa ei, uşor schizoidă, dar o opinie şi nimic mai mult.

Aşa cum opinii sunt şi nenumăratele, disonantele şi adesea birjăreştile epitete pe care le tot auzim din gura diverselor persoane cu înalte funcţii în stat (unele virtuali Preşedinţi interimari) la adresa Preşedintelui în vigoare.

Cu toate acestea, deşi Preşedintele reprezintă OFICIAL România în relaţiile internaţionale, Preşedintele nu sare de (pardon!) cur în sus (ca GDS) la invectivele ce i se adresează ZILNIC, pe toate canalele, pînă la saţietate.

Recenta ieşire a Preşedintelui, în cadru NEOFICIAL, la adresa fostului suveran reprezintă tot o opinie şi a fost delimitată explicit, chiar de către emitent, ca opinie.
Acuma, a te ofusca verbos pentru cîteva consideraţii la adresa unui fost monarh vădeşte un comportament de galerie fotbalistică. Este ca şi cum i-ai sări emitentului la beregată pentru că l-ar fi făcut prost pe Mutu (alt simbol naţional viu) că a tras pe nas.

De ce ar avea nevoie Preşedintele să îi ceară iertare unui simbol naţional apus? Ca să ce? Cu ce este mai de rangul zero Regele, în comparaţie cu mine, Marius Mistreţu – cîrciumar, cetăţean lezat, la rîndul său, în drepturile politice? Să vă spun că în calitate de monadă*** a Suveranului colectiv (CR art.2) i-am pretins (în ordine): domnului senator Geoană şi Preşedintelui să îmi ofere garanţii constituţionale, sub forma scuzelor publice, şi am fost dublu ignorat? V-aş plictisi inutil.

La urma urmei, în emisiunea televizată cu pricina, Preşedintele şi-a exprimat o opinie în acelaşi registru în care el însuşi este tratat de plutocraţia în vigoare şi de lefegiii ei mediatici. (Nu căutăm acum exemple. Ne găsesc ele pe noi.)

Dar, să revenim. A văzut cineva scrisoarea domnului Crin Antonescu, preşedintele PNL? Are scrisoarea antetul PNL? Dacă, da, are scrisoarea sigiliul PNL? Dacă, da, atunci scrisoarea este una oficială, ce recunoaşte implicit, unilateral şi oficial, un simbol naţional animat. Să vedem consecinţele:

Recunoaşterea unilaterală şi oficială a unui simbol naţional animat, prin apelativul Majestatea Voastră, excede Constituţia. Gestul PNL adaugă în mod oficial un simbol apocrif la lista de simboluri ale statului român. Simbolul adăugat abuziv, fiind din categoria simbolurilor vii, cere în mod anticonstituţional reintegrarea dreptului salic, şi atribuiue în mod fraudulos, statului (unitar şi indivizibil) proprietăţi de monarhie. Cel puţin în formă.

Un stat nu poate fi în acelaşi timp şi republică şi monarhie. Adică, poate, dar acela nu mai este un stat suveran, ci unul eşuat, în curs de destrămare, sau chiar o tiranie**** (cazul dinastiilor prezidenţiale ca în Coreea de Nord).

Nu mai zic că, preşedintele PNL supralicitează, vorbind şi în numele meu, ceea ce contravine art 2 din Constituţie. Preşedintele PNL va putea vorbi în numele meu numai dacă eu, dumneavoastră şi ceilalţi cetăţeni cu drept de vot, vom fi fost consultaţi la un referendum, asupra formei de guvernămînt. Pînă atunci, orice act oficial, fie el şi o cerere de iertare, NU are voie să dea pe alături de ordinea constituţională.

De altfel, preşedintele PNL a intrat în coliziune cu mai toate interdicţiile exprese din art. 152. Adică tocmai cu miezul dur al Constituţiei, statuat de amicul său politic, PSD, moştenitorul FSN. Pentru un opozant al revizuirii Constituţiei este o ieşire curajoasă şi în acelaşi timp schizoidă.

Ţinînd seama de cele prezentate, dacă scrisoara preşedintelui PNL către fostul monarh este una oficială, repet: dacă scrisoara preşedintelui PNL către fostul monarh este una oficială, pentru a restabili ordinea constituţională tulburată de negînditele cuvinte puse pe hîrtie de preşedintele PNL, scrisoarea trebuie în mod expres anulată în Monitorul Oficial.

În caz contrar, orice cetăţean al României va putea depune plîngere la Avocatul Poporului, invocînd insecuritatea constituţională prin desele şi schizofrenicele ieşiri oficiale ale unor partide politice. Apopo, nu strică să (re)citiţi articolul 3 din Legea 14/2003.

Opinii, discuţii?

—————————-
* La 1820 era pe acolo numai viţă de vie.
** Pentru mine, Regele rămîne un simbol viu, dar articolul de faţă nu este despre mine şi nu este un document oficial.
*** Nu, nu este aroganţă din partea mea. În Constituţie scrie clar cine este Suveranul. Purtaţi-vă cu politicienii ca şi cînd aţi fi Suverani şi veţi fi Suverani. Consecinţa imediată este că orice crimă politică (mineriade etc.) este un act de lezmajestate.
**** teratogeneza statală este istoriceşte mai vastă. Pot fi şi succesiuni nenormate clar, ca în Bizanţ, ceea ce a făcut ca, în anumite perioade, violenţa la vîrf să devină singura regulă de întronare a Basileului. Nici în Republica Socialistă România (în general în statele comuniste) succesiunea la vîrf nu era prea clară. De unde şi cîrdul de crime politice, sfîrşind (sper) cu asasinarea lui Ceauşescu.