La doar o lună de la reinstalare, semnele unui comportament schimbat al preşedintelui în relaţia cu publicul sunt suficient de coerente pentru a putea vorbi de un nou stil de comunicare. O surpriză nu este decât pentru cei care doreau să creadă că vechiul stil, confrontaţional, era expresia unei personalităţi compulsive, subestimându-i capacitatea de control şi învăţare.
Încă din decembrie acesta oferise elementele ce puteau prevesti o schimbare de stil, repetând că „a primit o lecţie“, că „invită la reconciliere“ şi că nu mai este angajat electoral. Când noul stil, adică ceea ce presa a numit „tăcerea“, s-a prelungit, adversarii din politică şi media s-au întrebat cu speranţă, cât o să-l ţină. Se pare că încă multă vreme.
Noul stil de comunicare publică a învaţat din erorile forţate ale primului mandat şi profită de lipsa de constrângere electorală a celui de-al doilea. Ieşirile în public sunt mai rare, tonul e măsurat, conţinutul, consistent, dispărute sunt izbucnirile umorale, dar şi căldura, degajarea, familiaritatea, celebrele hohote.
Personajul public propus acum de Băsescu este cel al omului de stat responsabil, emanând seriozitate şi autoritate, exact aşa cum şi-l doreşte un popor care-şi investeşte încrederea în armată şi biserică. Principalul vector al noului stil va rămâne gestionarea cu parcimonie a apariţiilor publice, conform străvechiul principiu după care cine-i scump la vedere şi vorbeşte cu măsură nu poate fi decât important şi înţelept. Ţinând cont că în spatele acestui nou stil sobru şi discret publicul îl va simţi pe acelaşi Băsescu, spontan, carismatic şi combativ, se poate paria pe o bună eficacitate, atât în termeni de popularitate cât şi de impact politic.
De notat cum la Băsescu, stilul de comunicare publică ajunge să determine însuşi stilul politic. La începutul primului mandat, trezindu-se în scurt timp înconjurat de un mediu politic ostil, cu un prim-ministru ce-i refuza alegeri anticipate şi un parlament cu o majoritate nesigură, nemaiavând practic cu cine negocia, Băsescu a scurt-circuitat comunicarea, sărind peste politicieni şi adresându-se direct publicului. Odată cu suspendarea şi conflictul deschis cu partidele, Băsescu transformă adresarea directă către mase dintr-o metodă de comunicare într-un stil politic, în care preşedintele, ca depozitar al voinţei populare, întreţine o permanentă legătură cu poporul, ale cărui interese reale le reprezintă, dacă este nevoie peste capul şi împotriva clasei politice.
În acest sens, episodul propunerii meetingurilor trimestriale în Piaţa Universităţii reprezintă semnul de vârf al unei tendinţe plebiscitare, pe care doar constrângerile constituţionale au temperat-o. O asemenea opţiune „bonapartistă“ o mai regăsim doar la Cuza, tot într-o eră de necesară modernizare confruntată cu o clasă politică retrogradă.
Este interesant de urmărit dacă şi cum noul stil de comunicare, mai retras şi mai sobru, va influenţa stilul politic al preşedintelui. Pe de o parte, imaginea de om politic atipic, legat direct de popor, este un capital prea preţios pentru a fi subţiat printr-o atitudine făţiş distantă. Pe cealaltă, avantajele aduse de noul stil – consolidarea autorităţii şi credibilităţii – atârnă şi ele foarte greu în balanţa puterii. Este de presupus că Băsescu va căuta un echilibru în strategia de comunicare, cu apariţii mai rare, în momente şi cu teme decisive, coloratură emoţională mai discretă, dar cu sublinierea misiunii sale de apărător al intereselor strategice şi voinţei poporului. Asta nu înseamnă însă că nu-şi va păstra în arsenal şi teribila armă a contactului emoţional cu masele, la care va recurge doar în cazuri extreme.
S-ar putea ca acestea să apară mai repede decât ne aşteptăm şi nu neapărat din direcţia bănuită. La început de mandat, Băsescu a subliniat ce înţelege el prin modernizarea statului : reforma administraţiei (cu limitarea politizării acesteia), a justiţiei, învătământului, sănătăţii şi desigur a parlamentului. Recent, Boc a vorbit despre aceeaşi modernizare a statului într-o versiune scopită, redusă la un piţigăiat “parlament unicameral”, mai mic. În ce măsură “obedientul” prim-ministru a avut un lapsus sau a prezentat punctul de vedere al partidului său, nu se poate şti, la fel cum nu se poate ghici cât de mult este dispus Băsescu să rişte în urmărirea obiectivelor din discursuri.
