Author Archives → Rasvan Lalu

Din nou, Crin Antonescu

Lectura unei ştiri, mai curând anodină, m-a intrigat fără răspuns. Era vorba acolo de marşul Tineretului Naţional Liberal, oarece altercaţii cu jandarmii, Conferinţa suszisei organizaţii. Până aci, nimic special. Când iată, preşedintele PNL, dl. Crin Antonescu, nu doar prezent în mod personal la acea conferinţă, dar şi vorbitor acolo, a rostit o frază care m-a împins în perplexitate:

“Zi de zi ni se administrează porţii zdravene de otravă de către o propagandă care este puternică, bogată, inventivă, care nu are bariere ale ruşinii, ale bunului simţ sau ale respectului pentru adevăr. O propagandă violentă, o propagandă care duce un război pe viaţă şi pe moarte împotriva adevărului şi la urma urmei împotriva românilor. Otrava calomniei, otrava deznădejdii, otrava falselor diferenţieri.”

Propagandă puternică şi bogată, violentă şi fără ruşine, lipsită de bun simţ, ducând un război total împotriva adevărului, folosindu-se de calomnie şi de otrava deznădejdii şi falselor diferenţieri. Oricine poate recunoaşte aici activitatea acelor mori de infamii care sunt Antena3 şi Realitatea, mari oficine de propagandă cu atestat de presă, o ruşine şi o nenorocire a României.

Descrierea făcută de dl. Antonescu este atât de directă, de clară şi neechivocă, încât îmi refuz orice altă înterpretare. Sunt de altfel convins că, din zece persoane oprite fortuit pe stradă, măcar şapte ar recunoaşte în caracterizarea fără compromisuri făcută de preşedintele PNL, exact acele canale.

Este probabil un acte manqué izbucnit cu irezistibilă forţă din străfundurile conştiinţei d-lui Antonescu, căci, nu-i aşa, toţi oamenii posedă o conştiinţă, iar cea a preşedintelui PNL, umilită de atâta vreme cu cele mai respingătoare siluiri şi compromisuri, a adunat o formidabilă presiune care iată, s-a rebelat tocmai în faţa tineretului liberal, dând expresie unui adevăr ştiut de toţi.  Bravos, d-le Antonescu, pentru o dată, v-aţi răcorit conştiinţa !

Restul discursului ne convinge că referirea acidă la canalele propagandistice care-l găzduiesc pe însuşi dl. Antonescu n-a fost decât un adevăr scăpat involuntar din temniţele subconştientului: în continuare d-l Antonescu îşi continuă expunerea egal sieşi în incongruenţă şi inconsistenţă.

Ştirea de presă a acestui discurs o constituie “confesiunea de credinţă”, aşa cum, semidoct şi ridicol, o anunţă însuşi vorbitorul – dânsul este … monarhist: “vreau (…) să fac (…) o scurtă confesiune de credinţă (…) Sunt liberal, sunt un om de dreapta, sunt, cu titlu strict personal, monarhist”

Profesiunea de credinţa a d-lui Antonescu, sintetizează exemplar indiferenţa sa la morală şi logică: el n-are nici o apăsare şi nu vede nici o contradicţie în a profesa pe de o parte monarhismul în mod public şi oficial, în cadrul unei adunări politice şi pe de alta, în angajamentul său ca parlamentar al … republicii şi candidat la preşedinţia acesteia. Nu că opţiunea monarhistă n-ar fi întru totul onorabilă şi legitimă, dar principial, nu o poţi profesa de pe poziţia de demnitar republican, mai ales a unuia care prin candidatura la preşedinţie, se angajează să perpetueze instituţia republicană cu care, tocmai a declarat că nu este, personal, de acord. (!)

Ei bine, toate acestea sunt prea complicate şi nebulose pentru dl. Crin Antonescu, ce tocmai se simte excelent ca monarhist candidat la preşedinţie. În definitiv, dacă a putut prinţul Duda, el de ce să nu poată ?

În rest, tot discursul constă în clişee decolorate despre liberalismul “de toate pentru toţi”, ca o lumină care-mprăştie speranţa şi ajută la progres, prosperitate şi libertate, pe căi numai de el ştiute, dar nedezvăluite de preşedintele liberal.

Partea de departe cea mai picantă a discursului sunt atacurile la persoană, dar nu cele  standard – la dl. Băsescu – de altfel singura specialitate a d-lui Antonescu, care nu ies însă din stereotipul repetării incantatorii a acelui nomen odiosus, rămânând astfel în registrul d-nei Grecu Dana. Insolite prin insistenţă şi neadecvare, rod sterp al cine ştie căror frustrări mai recente sau mai vechi, sunt atacurile la d-nii Pleşu şi Tismăneanu.

Pentru a-ţi explica hodoronc-troncul acestor atacuri eşti poate tentat să mângâi în treacăt ipoteza tentativei d-lui Antonescu de a-şi spori vizibilitatea, angajându-se într-o ofensivă publică asupra unor personalităţi de notorietate. Cine-ar mai şti azi cine a fost Robert Greene, dacă n-ar fi existat un Shakespeare, contra căruia primul să se plângă că nu-şi vede de treabă şi scrie teatru !? Să nu fie şi asta decât o operaţiune de PR , prin care dl. Antonescu, astru fără lumină proprie, se interpune pe traiectoria unor staruri pentru a căpăta ceva vizibilitate ? Să te agăţi de pulpana lui Pleşu în speranţa că vei primi, poate, un bobârnac, să-l faci pe Tismăneanu să te bage-n seamă duminica dimineaţă, între două linguriţe de cafea, asta da ispravă de anvergură pentru unul ca dl. Antonescu

Greu de ghicit care-i vor fi fost motivele, gag PR sau iritare resentimentară, dl. Antonescu dă oricum un bun exemplu retoric tinerilor liberali, exersându-se în specialitatea polemică românească a lui “tu vorbeşti, care nici n-ai bască !?”.

Uitate să fie exasperanta lipsă de conţinut a politicianului Antonescu, sterilitatea, oportunismul, compromisurile putrede, letargia, amatorismul, imaturitatea şi inconsistenţa politicii sale: important este că Tismăneanu şi Pleşu au fost membri de partid, iar el, Antonescu, nu.

Ce mai contează că politica recentă a d-lui Antonescu a distrus şi ce mai rămăsese dintr-un liberalism românesc oricum infiltrat de 21 de ani de securişti şi oferit acum cu pene cu tot, ambiţiilor oligarhice de model răsăritean şi establishmentului securist autohton !? Nu asta contează, ci faptul că dl. Pleşu a fost ministru în ’90 iar dl. Tismăneanu nu l-a înjurat vârtos pe Iliescu, când acesta tocmai o cârmise totuşi, spre occident. Nu politica actuală, scelerată şi iresponsabilă, a d-lui Antonescu este problema, ci detaliile biografice ale unor personalităţi care nu au făcut niciodată, sub nici o formă, nici a mia parte din răul politic cauzat de dl. Antonescu.

Nu poţi încheia lectura discursului către tineret al d-lui Antonescu, fără a observa cum stilul oratoric îi joacă din nou o festă, trădându-i fondul, mai precis lipsa acestuia. Politicianul liberal îşi strucurează avântul retoric într-o înşiruire de comparaţii între activităţile celor duşmăniţi de el şi non- activitatea sa: nu eu am fost …, nu eu am adresat …,  nu eu am fost…, nu eu am pus …, nu eu am fost … , nu eu am scris … , nu eu am făcut … Nimic mai adevărat: dacă ar fi să se facă un concurs mondial de oblomovism, comparând ce au făcut alţii cu ce n-a făcut dl. Antonescu, acesta ar câştiga eternii lauri olimpici.

Victor Ponta

Despre prestaţia indiferent-ineptă a unui jolly joker şăgalnic şi amoral ca dl. Ponta s-a scris deja, niciodată însă prea mult, având în vedere dimensiunile epice şi formele mereu noi ale nulităţii personajului.

Personal, mă impresionează nu atât lipsa de inteligenţă, nepriceperea multilaterală şi incompetenţa adâncă a d-lui Ponta, trăsături pe care le împarte cu o majoritate a clasei politice. Ce-mi taie cu adevărat răsuflarea este iresponsabilitatea nonşalantă cu care dl. Ponta aruncă azi o enormitate, mâine o prostie, poimâine o măgărie absurdă, şi tot aşa, în ritm aproape zilnic. Practic, aproape că nu există ieşire publică a d-lui Ponta care să nu se soldeze cu vreun simptom al unei iresponsabilităţi cronice, de sistem, de personalitate.

Nu mă interesează să dau vreun diagnostic unui tânăr bărbat la vârsta maturităţii care are un comportament public de pubertar. Probabil că rolul social pe care a fost pus sa-l joace îl copleşeşte, având acum un comportament de fetiţă care deşi se rujează şi-şi pune pantofii mămicii, ştie bine că ea nu-i decât decât un copil iar totul, o joacă.

Acum când scriu, dl. Băsescu tocmai vorbeşte despre necesitatea ancorării în Constituţie a limitei de deficit bugetar, având în vedere iresponsabilitatea clasei politice, mai ales în perioade pre-electorale. L-o fi citit pe Bleen înainte să intre în emisiune ?

În afară de faptul că „Ponta confundă bugetul statului şi deficitele sale cu economia, aşa cum doar comuniştii o mai făceau.“, aş mai semnala încă o enormitate iresponsabilă emisă de dl. Ponta aproape în aceeaşi frază: „prietenia dintre Băsescu şi Viktor Orban e un pericol pentru noi ca ţară şi ca poziţie în Europa”.

Adică atunci când primul ministru ungar şi preşedintele român se află într-o relaţie, să zicem, bună, această reprezintă „un pericol pentru noi ca ţară şi ca poziţie în Europa”. Asta poate să afirme liderul opoziţiei României anului 2011.

Să ne închipuim o secundă că Sigmar Gabriel, şeful SPD-ului nemţesc ara firma cu toată seriozitatea că “„prietenia dintre Merkel şi Sarkozy e un pericol pentru noi ca ţară şi ca poziţie în Europa”

A-l lua în serios pe unul ca dl. Ponta, ar însemna să declanşezi o criză. Noroc că între timp, nimeni n-o mai face. Tocmai oameni ca dl. Ponta sunt cei care ne aruncă în derizoriul şi dispreţul internaţional, fiind ulterior nevoie de eforturi înzecite pentru a repara stricăciunile iresponsabile ale acestui minor prin vocaţie.

Supa reîncălzită

Auto-citarea nu este un procedeu tocmai elegant, prea mare este însă coincidenţa regăsirii unui articol publicat în revista „22”, acum exact 21 de ani, unde notam:

„Ar fi interesant un dialog acum cu cei care mai sunt comunişti în România. Pe fondul tăcerii lor, singura poziţie „teoretică” ce s-a făcut auzită, constă tot din vechiul demers al rebotezării realităţii  în funcţie de interesele doctrinare: comunismul nu este realitatea de crime şi mizerie pe care o cunoaştem, ci altceva, întotdeauna altceva, pur şi luminos. Şi astfel, printr-un hocus-pocus semantic, noţiunea de comunism este încă o dată salvată, iese intactă din confruntarea cu realitatea odioasă pe care a generat-o: de vină vor fi întotdeauna oamenii imperfecţi, incapabili să pună în lucrare o doctrină perfectă. Închisă în propriul ei delir, doctrina comunistă îşi este sieşi suficientă.”

Pe atunci, Ceauşeştii abia se răciseră, în timp ce foamea, frigul şi întunericul mai erau adânc înfipte în carne, când au apărut prin presa încă buimacă şi nedată la întors luări de poziţie prin care se explica norodului, că tot coşmarul de patruzeci de ani nu fusese decât o uşoară eroare de navigaţie, o rătăcire umană practic inerentă unui proiect atât de măreţ şi de generos, rămas la fel de imaculat ca aşternutul Fecioarei, neatins de slăbiciunile, lipsurile şi neajunsurile muncii de partid. Concluzia era dublu înfiorătoare: nu doar că nimeni nu era vinovat (în afară, evident, de cuplul deja eliminat), dar că scenariul comunist este încă valabil, oricând apt de a fi repus în scenă, eventual cu distribuţie împrospătată şi costume noi.

Că nu aveam de-a face cu simple elucubraţii născute din reflexul defensiv al unor kulturnici înspăimântaţi, ci cu enunţuri programatice, care anunţau strategia de continuitate a sistemului, aveau să priceapă în scurt timp chiar şi cei mai naivi ori entuziaşti ai acelor zile.

Strategia deresponsabilizării

Dacă tentativa prelungirii sistemului comunist după o scurtă operaţie estetică s-a răsuflat, aceasta nu s-a datorat opoziţiei vreunor forţe interne pro-occidentale şi democratice, practic zdrobite prin mineriade, ci desfiinţării Uniunii Sovietice, comanditara d-lui Iliescu, lăsându-l pe acesta fără suport în proiectul „socialismului luminat”, ca acele personaje animate, care continuă să alerge şi după pierderea contactului cu solul.

Cât priveşte celălalt obiectiv, cel al ascunderii, eludării şi neantizării oricărei responsabilităţi pentru patru decenii de crime şi mizerie, acesta a fost realizat pe deplin: după câteva condamnări ale unor clowni siniştri din topul vizibil al nomenklaturii ceauşiste, s-a aşternut o cuprinzătoare tăcere asupra sistemului şi protagoniştilor săi, iar tema responsabilităţilor nici n-a apucat să existe. (În acest context, tentativele de memorie sistematică şi evocare a victimelor şi crimelor, realizate totuşi în anii ’90 prin câteva publicaţii, emisiuni ori opere muzeale, au fost ca străpungerile unor ghiocei: rare, fragile şi preţioase.)

Dacă pentru nomenklatură şi acoliţii ei îmbogăţirea prin decapitalizarea şi devalizarea statului a fost o acţiune mai curând spontană, unde fiecare a smuls ce şi cât a putut, deresponsabilizarea în raport cu crimele comuniste a constituit un obiectiv strategic prioritar, urmărit până azi cu necurmată consecvenţă. Din acest punct de vedere, România încă se găseşte în situaţia Germaniei din anii ’50, când, sub presiunea războiului rece s-a renunţat la denazificare, oştiri întregi de responsabili naţional-socialişti putând înflori prin justiţie, economie, lumea academică, armată, servicii secrete, administraţie. La fel la noi, activiştii, securiştii şi sprijinitorii lor ocupă în deplină siguranţă şi impenitenţă poziţii importante în stat şi societate, de-acolo scoţându-i treptat, doar vârsta biologică.

Reacţii la condamnarea comunismului

Cu atât mai mare a fost furia, frustrarea şi spaima establishmentului nomenklaturist în faţa condamnării oficiale a comunismului românesc, acum patru ani. De atunci, protagoniştii acelui gest sunt urmăriţi public cu ură nimicitoare, cu o vehemenţă lichidatorie căreia îi mai lipseşte doar aparatul de represiune fizică al miliţiei şi securităţii pentru a reinventa, după 60 de ani, teroarea stalinistă.

Totuşi, cei vizaţi de condamnarea regimului comunist nu se înşală: aceasta, oricât de simbolică şi firavă ar părea, poate avea consecinţe practice, este ca o fisură în digul ridicat în calea revărsării libere a memoriei. De două decenii activiştii şi securiştii îşi dau silinţa să ascundă, să facă uitată, să rescrie, să falsifice şi să deturneze memoria şi istoria, iar faptul că aceasta se reîntoarce nepoftită, ca o fantomă, este pentru ei intolerabil şi poate deveni periculos, deschizând calea identificărilor şi nominalizărilor concrete de fapte şi făptaşi.

Nu doar vechii tartori, profitorii şi beneficiarii regimului sunt înfuriaţi de reîncălzirea memoriei comunismului. Reacţiile sunt mai complexe şi ele se întind de la respingere, acolo unde nu te-ai aştepta, la aplauze, de acolo de unde nu le-ai dori.

Prima categorie o formează apărătorii unicităţii genocidului anti-evreiesc, care, antrenaţi într-o logică concurenţială, îşi imaginează că orice tribut de respect plătit şi altor mari victime ale istoriei contemporane, ar ştirbi, fie chiar şi prin simpla alăturare, memoria indicibilei dureri evreieşti. Este, evident, fals. Suferinţa este oricum, unică, iar genocidul evreilor nu va putea fi vreodată nici minimalizat, nici banalizat de evocarea altor uriaşe suferinţe şi distrugeri colective, cum sunt cele cauzate de comunism.

Aplauzele nedorite vin din partea promotorilor acelui sulfuros discurs naţionalist cu rădăcini în extrema dreaptă interbelică, care, în loc să fi învăţat din tragica experienţă comunistă, că orice totalitarism şi extremism este odios şi criminal, găsesc în condamnarea comunismului confirmarea propriilor încremeniri  extremiste, obsesii antisemite, naţionalism provincial şi resentimente ale subdezvolării.

Privite într-un registru al derizoriului, condamnarea comunismului şi reacţiile ce le suscită ar putea aminti coregrafia caducă a unor conflicte interparohiale, baletul mecanic al unor figuri de carusel, cu fascişti anticomunişti urmărindu-se circular cu comunişti antifascişti, victime devenite călăi şi prigonitori ajunşi prigoniţi şi cu oamenii vechiul regim apărându-se cu colţii şi ghearele de revanşa întârziată şi vlăguită a unor victime roase de frustrări şi înveninate de ranchiuna unor pierderi şi suferinţe ireparabile.

O astfel de viziune poate apare şi pe fundalul plictiselii şi saţietăţii provocate de două decenii de tirade fals ori inept anticomuniste. Cum să nu ţi se aplece de atâta „anticomunism“, când încă din primele zile după răsturnarea regimului, cetăţeni cu circumvoluţiunea provenită de la apăsarea chipiului se-ntreceau să strige din străfundul bojocilor lozinci anticomuniste!? Cu timpul, metodele acelora s-au rafinat, poziţiile lor „anticomuniste“ s-au diversificat, cu rezultatul, dacă nu al confiscării discursului, cel puţin al bruierii lui, răspândind diversiunea, confuzia şi ducerea în derizoriu.

Dacă mistificarea ori ştergerea amintirii regimului comunist în scopul evacuării oricărei responsabilităţi a fost o preocupare sistematică a membrilor vechilor structuri, nu trebuie totuşi căzut în patima conspiraţionistă, atribuind fenomenul exclusiv manipulărilor celor interesaţi. Există şi componente obiective ale deformării şi ştergerii memoriei, dintre care cea mai răspândită este prea-omeneasca aplecare către uitarea relelor, fie prin evacuarea lor din memorie, fie prin raţionalizarea ulterioară a frustrărilor, fie prin „rescrierea” internă a evenimentelor şi reîncărcarea lor cu semnificaţii mai puţin pernicioase. Este, probabil, modul discret în care Dumnezeu îl dezarmează pe Diavol.

Există însă şi cauze mai lumeşti, legate de evoluţiile biografice individuale înainte şi după ’90, marcate de succes, stagnare ori involuţie, dar şi de înclinarea fiecăruia de a interpreta evoluţia generală în sens nostalgic, optimist, exasperat ori pragmatic. Există deasemenea şi decalajul dintre aspiraţiile unei populaţii doritoare să trăiască visul societăţii de consum şi realitatea unei ţări sărace, cu o economie slabă şi un stat dat în prada jefuitorilor, imensa frustrare născută de aci exprimându-se şi prin falsă memorie şi absurde nostalgii ceauşiste.

Comparaţia cu regimul-frate-geamăn naţional-socialist se impune din nou: şi în Germania, timp de decenii după ’45, pe la ceasul gustării de seară, în multe familii se evocau ordinea, lipsa şomajului, certitudinea şi optimismul din vremea Führerului. Diferenţa este că, în timp ce acolo damful nostalgiei kitsch n-a ajuns niciodată în spaţiul public, la noi regurgitările publice nostalgic-comuniste sunt ştrengăreşte încurajate, atunci când nu sunt chiar sistematizate în pledoarii şi hagiografii indecente.

Memoria la foc mic

Dincolo de caracterul plănuit ori inevitabil al deformării/estompării memoriei, se pune problema relevanţei efortului de a o păstra. De ce să reîncălzim supa amară a memoriei, de ce să dezgropăm un trecut urât, de ce să studiem tocmai tocmai ce e mai rău şi devastator în istoria noastră? Ce relevanţă mai poate avea regimul comunist pentru o populaţie din care aproape o cincime nu a avut practic experienţe cu sistemul ?

O mare confuzie porneşte de la cuvintele-cheie legate de vechiul regim. De departe cel mai folosit termen este cel de anticomunism, în mod impropriu şi dezorientant. Într-o ordine semantică normală, anticomunismul este o atitudine politică şi doctrinară ce se opune ideologiei, politicii, partidelor şi regimurilor comuniste. Or, cunoaşterea şi evaluarea regimului comunist nu este anticomunism, ci o muncă întru salvgardarea valorilor fundamentale ale umanităţii.

Imensa şi exemplara operă de cercetare şi popularizare a genocidului antievreiesc nu se numeşte antifascism. Nici la Yad Vashem, nici în numeroasele muzee dedicate marelui genocid, tematica nu este principal şi explicit cea antinazistă, deşi naţional-socialismul este direct responsabil de nimicirea programatică şi industrială a evreilor. O distrugere de atari proporţii transgresează însă cadrele unei lupte sau atitudini politice, oricât ar fi aceasta de legitimă şi capătă o importanţă universală. Iată de ce întemeietorii acestor memoriale s-au ferit, în înţelepciunea lor, să le subsumeze combaterii unei ideologii şi regim politic, oricât de oribile, şi le-au racordat la tema fundamentală a supravieţuirii umanităţii.

Nu altfel stau lucrurile cu regimul care a controlat absolut România în perioada 1948 – 1990, şi ai cărui reprezentanţi continuă s-o controleze în sistem democratic până azi. Acel regim trebuie să rămână blamat în istoria neamului nu pentru că a fost comunist, ci pentru că a fost monstruos. Nu anticomunismul ne conduce să condamnăm acel regim, ci crimele sale cele multe şi grele, atentatul la fibra fundamentală a umanităţii, distrugerea sufletului, stârpirea bunelor obiceiuri şi deprinderi, crearea unei false realităţi, corupte şi mizerabile.

Şi temeiurile condamnării regimului comunist trebuiesc clarificate: buna cunoaştere şi judecarea acelui regim nu se pot face doar în numele unor abstracte principii umaniste ori a corectitudinii politice, alături de condamnarea altor genocide, terori, prigoane şi nedreptăţi. Noi românii nu putem pune pe acelaşi plan regimul comunist românesc cu exterminarea diverselor populaţii aborigene, scalvajul negrilor, genocidul cambogienilor, sau chiar apocalipsa hitleristă. Dacă marile tragedii ale umanităţii le judecăm în virtutea unor principii morale, tragedia comunistă românească o judecăm şi prin prisma efectelor concrete, mijlocite sau directe asupra vieţii noastre, până azi. Peste imperativul moral se suprapune imperativul existenţial, fiind vorba de regimul care ne-a adus în fundătura în care ne aflăm şi de unde nu putem ieşi. Este tocmai această stare de nemijlocire, de raport cauză-efect care dă regimului comunist acuitate şi actualitate, chiar şi după douăzeci de ani. Judecata noastră este cea a unor victime, nu doar a unor observatori neutri animaţi de generalităţi morale.

Rememorarea crimelor regimului comunist nu se poate reduce nici la onorarea victimelor din trecut şi nici confunda cu vreo revanşă a acelora. Revanşă ar  fi putu fi doar dacă atât victimele trecutului cât şi prigonitorii lor ar mai trăi, ultimii fiind pedepsiţi de lege pentru faptele lor. În sens concret însă, victime ale fostului regim comunist nu sunt doar cei bătrâni sau dispăruţi, ci toate generaţiile, chiar şi cei născuţi după căderea regimului, ba chiar şi copii ce se vor naşte, în măsura în care sistemul actual va rămâne controlat de vechii securişti şi activişti. Cunoaşterea şi condamnarea fostului regim devine în acest fel un elementar demers de autoapărare al unei societăţi ce este în continuare captiva trecutului comunist.

Cercetarea şi răspândirea cunoaşterii despre sistemului criminal comunist are o utilitate imediată şi stringentă, dictată de împrejurarea – niciodată repetată îndeajuns – că elita politco-economică actuală este continuatoarea nemijlocită a celei comunist-securiste, practic toate poziţiile cheie din toate domeniile fiind ocupate de foşti activişti, foşti înalţi funcţionari ai sistemului, securişti, sau de oameni controlabili ori şantajabili, din această ultimă categorie făcând parte şi cei prea tineri pentru a fi avut carieră în vechiul regim.

Pentru toţi aceştia, existenţa unei preocupări sistematice şi publice pentru analiza şi rememorarea faptelor vechiului regim reprezintă dacă nu neapărat o primejdie majoră şi iminentă, cel puţin o sursă de iritare şi incomoditate. Aşa cum existenţa unor procurori zeloşi şi judecători independenţi îi sufocă de furie şi le-a devenit insuportabilă, condamnarea fundamentată şi pertinentă a regimului pe care l-au slujit le măreşte discomfortul, apărându-le ca spectrul unui fel de DNA, responsabil cu un trecut încă prezent.

Mică poveste de Crăciun

Fără prea multă tragere de inimă, Romică bătu totuşi la poarta palatului Europei. Poarta se deschise îndată şi-n prag apăru chiar stăpâna casei, care părea să-l fi aşteptat.

– Săru’ mâinile Mărită Doamnă, sunt eu, Romică, dacă vă mai amintiţi…

– Da, Romică, desigur, ne cunoaştem doar. Ia spune, care ţi-e voia ?

– Înalţimea Voastră, am auzit că luaţi argaţi la dumneavoastră în casă. Mă luaţi şi pe mine ?

– Romică, să ştii că te iau cu drag la mine-n casă, să-mi munceşti cu credinţă, iar de la mine simbrie bună şi mult ajutor vei avea. Numai că, uite, ţi-o spun fără-nconjor, în halul în care eşti, aşa cum arăţi şi cum te porţi, acum nu te pot primi. Mai curăţă-te şi tu, despăduchează-te, umblă mai îngrijit, poartă-te cuviincios şi atunci, sigur te iau, îţi făgăduiesc.

Romică plecă îngândurat de la poarta Europei. Nu era prost, ba chiar, dacă s-ar fi apucat de muncă cinstită si trai cumsecade, ar fi ajuns printre fruntaşii locului. Acum însă, traia la margine, pe un pământ moştenit, de altfel mănos şi plăcut, dar lăsat în paragină, unde avea şi el o cocioabă ca vai de lume. Acolo-şi ducea zilele de azi pe mâine, ba cu-n împrumut, ba c-o ţeapă, ba cu-n tun, vreo furăciune ori vreo înşelăciune.

Vorbele Europei îl puseră pe bietul Romică la grea ispită. Cel mai mult îi umbla gândul la banii cei mulţi pe care ştia că-i va primi, odată primit la palat. Aşa că peste o vreme, bătu din nou la poarta Europei.

– Ei, ce mai ziceţi acu’ !? întrebă radios Romică, cu un zâmbet larg şi fără dinţi.

– Mda, Romică, ce să zic, e… mai bine, zise Europa, contemplându-i chica murdară şi încâlcită lipită cu scuipat într-un soi de freză, parfumul prost care acoperea o veche putoare de nespălare, pantofii noi cu talpă de carton, zdrenţele însăilate cu sârmă şi cele câteva petice mai recente de pe surtuc.

– Se vede că-ţi dai silinţa, continuă Europa, dar vreau să-nţelegi că tu chiar trebuie cu adevărat să te cureţi, să scapi de paraziţi, să nu mai furi, să nu mai minţi, să te ţii de cuvânt. Toate astea, tu chiar trebuie să le faci în realitate, altfel, dragă Romică, n-am cum să te primesc la mine-n casă. Hai, du-te acum şi revino când ai făcut ce trebuie. Eu te aştept.

Înciudat şi nedumerit, Romică se întreba ce tot mai vrea şi cocoana asta năzuroasă de la el. Auzi, „să se cureţe“…Da’ el era aşa de când se ştie, şi a trăit foarte mulţumit. Ce-i trebuie lui „curăţenie“ !? „Să scape de paraziţi“ ! Adică cum să scape, dacă sunt ai lui !? Auzi ce năstruşnicie !

Fară să înţeleagă ce se vrea de la el, dar dornic de banii Europei, Romică se mai înfăţişă de multe ori la poarta aceleia, de fiecare dată însă, fiind trimis înapoi să-şi mai îmbunătăţească portul, vorba şi faptele. Până la o urmă însă, Europa, care însăşi avea nevoie a-l vedea şi pe Romică adus în slujbă, îi dădu aceluia drumul în casă, dar cu straşnice învoieli prin care-l lega să nu mai mintă, să nu mai fure, să umble curat şi cuviincios şi câte alte asemenea bune fapte.

Romică se învoi la toate şi făgădui tot ce i se cerea, doar-doar va intra mai curând în palat. Abia văzându-se-năuntru, Romică zise repede Europei:

– Ah, şi să nu uit, colega, vezi să-mi dai şi mie o cheie d-aia Şengăn, să po’ şi io să intru şi să ies când vreau, că văz că p-acilişea toată lumea are.

– Sigur Romică, zise Europa, la sorocul cuvenit vei căpăta şi tu cheile palatului. Până atunci însă, fii bun şi ţine-te de învoilelile la care te-ai legat.

Ultimele cuvinte, Romică nici nu le mai auzise, de grăbit ce era să cutreiere prin cămările palatului.

Trecu ceva vreme şi din făgăduielile şi legămintele lui Romică la primirea în casa Europei tot nimic nu se vedea. Ba chiar începuse să revină la vechile năravuri. Din straiele îmbrăcate la primirea festivă se aleseseră doar zdrenţele, în timp ce Romică hoinărea vesel prin palat, la fel de murdar şi plin de căpuşe ca-ntotdeauna.

Câteodată, Europa îl mai dojenea pentru lipsa de cuvânt şi bunăvoinţă, dar Romică se făcea că n-aude.

Cel mai tare s-a necăjit însă, atunci când Europa a-nceput să-i ceară socoteala cheltuielilor pentru banii primiţi. Asta l-a enervat peste măsură. Pentru asta se jertfise el dându-şi cu parfum peste jeg, ca acum să i se ceară bonuri şi chitanţe !? Mai ales la sume atât de mari !?

Înşelat în aşteptări, Romică se adânci în năravurile sale obişnuite, şterpelind pe unde putea, minţind pe toate lumea, tot murdar, tot năpădit de paraziţi. În zadar îi amintea Europa că acum ţine de o casă nobilă şi nu se mai poate purta ca un răufăcător şi cerşetor.

– Hai lasă-mă coană Europo, zicea Romică, că uite şi Fransoa, ai văzut ce pantofi nefăcuţi are, ia uite la Guntăr că e netuns la spate, şi pă Gion nu-l vezi cum îi şade strâmb cravata !? Hai că toţi suntem aicea o apă şi-un pământ, ia nu mai umblaţi cu nasu’ pă sus că nici unu’ nu-i mai breaz, aşa că mai scuteşte-ne !

Cum Europa nu contenea cu mustrările, Romică o puse la punct:

– Uite, ştii ce, fă, fac ce vreau, ie bine !? Si mă doare şi-n cur dă tine, că tot n-ai ce să-mi mai faci, c-afară nu po’ să mă dai, că-s trecut în cartea dă imobil… hoaşca dreacu’ !

Iar văzând că Europa tace îngândurată, Romică mai adăogă, peste umăr:

– Şi să faci bine să-mi dai şi cheile alea dă la casă, cum ne-a fost vorba, că s-apropie termenu’ !

Europa nu zise nimic nimic nici de-astă dată, dar în seara de Ajun găsi şi Romică sub brad un dar de la Moş: o misivă. Fără ocolişuri, stătea scris acolo că nici vorbă nu mai putea fi de-a mai primi râvnitele chei până nu intră în rândul oamenilor.

Foc şi pară se făcu Romică la aşa o veste rea. Europei îi aruncă grele ocări, plângându-se de judecată nedreaptă şi părtinitoare:

– Io mi-am făcut datoria, mi-am luat şi cingătoare nouă să-mi atârn cheile, ce mai vrea iar Europa asta !? Tot timpu’ se leagă dă mine, bani nu-mi dă decât cu bonuri, mirosu’meu natural nu-i place, tot mă pune să mă spăl, să nu mai fur, să nu mai mint, da ce, ia se ţine dă cuvânt ? Adică ce legătură are felu’ meu de-a fi cu cheile dă la casă ? Să facă bine să-mi dea cheile, că altfel…

„Chiar, altfel, ce ?“ gândi Europa, tristă că din toată această întâmplare, tot ea iese păgubită, cu păreri de rău pentru primirea lui Romică în casă.

Estimp, acela uitase de supărare şi găsise un ungher unde să-şi taie porcul, scărpinându-se mulţumit.

Reforma statului

Ca toate naţiunile închegate cu întârziere, şi noi ne zbatem în dileme identitare. Popor de ţărani, trimitem satul şi ţăranul în muzeu, în timp ce ne bălăcim într-o urbanitate precară, deseori sordidă. Plasaţi într-un spaţiu geografic incert, ne răsucim gâtul spre zările apusului, în timp ce batem pasul pe loc în colburile răsăritului. Cu o istorie sincopată, am sărit direct de la înapoiere la decadenţă, nostalgici după o strălucire şi măreţie niciodată împlinite, ca durerea fantomă a unor mădulare avute doar în vis. Şi totuşi, dincolo de tot acest zbucium identitar, probabil chiar datorită lui, reuşim şi tuşe originale în construcţia unui sine naţional. Una din ele este renegocierea regulilor.

Surogat şi demodernizare

Istoria multor culturi cunoaşte momente de ruptură radicală, în funcţie de care a existat un înainte şi un după, momente de răscruce şi trecere dintr-un tărâm în celălalt, în care oamenii au trebuit să ardă ce adoraseră şi să adore ce arseseră, cumpene în care cuvântul dat, credinţa asumată, jurământul făcut, legea proclamată au avut urmări ireversibile în viaţa celor ce se angajaseră pe acel drum. La noi, mai puţin.

La noi lepădarea de Satana se face ritual şi bombastic, păstrându-i însă discret numărul în carnetul de adrese, pentru o eventuală înfrăţire spre trecerea vreunei punţi, la o adică. Nevoia îl face versatil pe cel slab, care schimbă oportun alianţele ca domnii noştri medievali, vicleneşte şi jură strâmb ca boierii noştri, se piteşte şi doseşte tot ce nu-i ţinut în cuie, ca şerbii noştri, toţi, pentru a supravieţui. Exersată la scară naţională, acestă permanentă renegociere a unei realităţi mai puternice, pe care cel slab, dacă nu o poate schimba, măcar încearcă s-o păcălească, s-o amâne, s-o-ndulcescă, s-o deturneze, duce la o formidabilă capacitate de disoluţie a structurilor şi instituţiilor. Ce rămâne este o cochilie goală, ce doar păstrează aparenţa structurală, de organizare, ordine, coerenţă. Funcţionarea ei este zădărnicită în fiecare moment prin coordonarea spontană şi acţiunea furnicărească a actorilor sociali.

Este trăsătura noastră probabil cea mai izbitoare, aceea de a goli de conţinut, de a perverti şi corupe reguli, legi, instituţii şi structuri resimţite ca externe şi constrângătoare. Fenomenul se aseamănă cu cel al mafiei. Născut, ca şi acela, ca reacţie a celor slabi în faţa unor asupritoare structuri medievale, a devenit – la fel ca mafia – caduc şi criminal în societatea contemporană.

Intreaga dezbatere, veche cât România modernă, despre formă şi fond, modernism, sincronism, protocronism, nu face decât să reia exasperat tema reacţiei de respingere la structurile modernităţii. Respingerea nu se realizează frontal şi explicit, ci tacit, prin vampirizarea noii structuri, fie ea mentală, organizaţională, legislativă sau administrativă şi injectarea ei cu un conţinut care acomodează vechile deprinderi sub noua carcasă.

Aproape tot ce ne înconjoară poartă amprenta unei funcţionări deturnate şi coruperi stilistice. Informarea publicului şi exprimarea de către presă a unor puncte de vedere asupra faptelor şi evenimentelor devin propagandă neagră, publicitate mascată şi şantaj. Din organizaţii care reprezintă comunităţi specifice, interfeţe între individ şi stat, sau între comunităţi de interese şi interesul general, partidele devin sindicate de promovare a ambiţiilor liderilor, patronilor şi clienţilor acestora, care nu se servesc decât pe ele însele, fără legătură cu electoratul. Dintr-un moment de responsabilitate, unul din puţinele în care cetăţeanul de bază deţine, statistic, puterea, alegerile sunt transformate într-o mascaradă de miluire rituală a unor mase înfometate. Dintr-o competiţie întru modelarea viitorului, politica se transformă într-o viermuială mocirloasă pentru captarea resurselor publice. Invăţământul, baza statului modern, cu vocaţia sa universalistă şi meritocratică, devine o şcoală a corupţiei şi selecţiei inverse, cu cel universitar ca încununare a imposturii şi non-valorii cinice şi venale. Însuşi stilul este corupt, cel public e dezordonat, inept şi vulgar, iar cel privat, neurotic şi strident. Exemplele pot continua ad nauseam, sunt legiune.

Renegocierea normelor, laxitatea structurilor, evacuarea conţinuturilor şi pervertirea stilurilor se traduc într-un proces de demodernizare. Nu este însă un fenomen post-modern, aşa cum se manifestă el în societăţile avansate, consecinţă a disocierii dintre presiunile eficacităţii colective şi cele ale libertăţii personale. Demodernizarea românească este o reacţie defensivă a pre-modernităţii în faţa imperativelor de rigoare şi eficienţă, asemenea recrutului care îşi atârnă paie la un bocanc şi fân la celălalt pentru a-şi traduce comanda “stâng/drept”.

Consecinţele demodernizării sunt concret materiale, de la peisajele devastatoare ale ruinelor industriale, la viteza medie a trenurilor, regresată la nivelul anilor 1930, de la aparatura medicală performantă, sigilată în subsolurile spitalelor, la pacienţii ce se sting cu zile în condiţii de bolniţă fanariotă, de la autostrăzile neconstruite la structura de irigaţii distrusă şi despăduririle sălbatice, de la rezidenţele snobe construite-n pârloage fără utilităţi, la masacrul urbanistic generalizat.

Capacitatea destructurantă şi antimodernă dezvoltată în prezent de societatea românească se observă cel mai limpede în zona de impact dintre aparatul administrativ european şi o Românie care nici bani pe gratis nu este în stare să primească, atunci când  cheltuirea lor presupune un minim de transparenţă şi eficacitate.

Disoluţie vs. construcţie instituţională

Cum se poate realiza, în aceste condiţii, un proiect atât de ambiţios ca reforma statului, care să transforme România într-o ţară, dacă nu similară, măcar compatibilă cu restul Europei ? Se poate spera la reconstrucţia instituţională în condiţiile unui stat ce alunecă pe panta demodernizării şi golirii de conţinut ? Cum poate fi adusă o societate dizolvantă şi retrogradă să adopte comportamente, norme şi instituţii moderne ?

Reforma statului este leitmotivul construcţiei României moderne, care de un secol şi jumătate nu poate ieşi din dilema revizuirilor la care să nu se schimbe nimic. Este de aceea greu de imginat că o abordare frontală şi radicală a reformării unui stat captiv cleptocraţiei post-comuniste va putea da roade. Mai degrabă par realizabile demersurile  punctuale, destinate a înlătura disfuncţiile sau malformaţiile instituţionale cele mai grave.

Lista acestora este însă mai lungă şi mai complicată decât cea a păcatelor creştine. Haosul legislativ, construit pe fondul intereselor oculte şi incompetenţei  parlamentarilor şi ministerelor, măreşte confuzia şi arbitrariul funcţionării statului în raport cu cetăţeanul, cu mediul de afaceri, cu serviciile publice, dar şi cu propriul statut de agent economic şi angajator. Cetăţeanul, contribuabil şi alegător, este tratat rău, prosteşte şi hoţeşte, economiei şi afacerilor nu li se creează un cadru cu structuri stabile, proceduri transparente şi comportamente previzibile, fiind supuse arbitrariului şi corupţiei, serviciile publice s-au degradat la nivelul lumii a treia, economia de stat este exsanguinată de caste parazitare, iar resursele publice sunt spoliate prin sistemul contractelor preferenţiale şi frauduloase, în paralel cu aspirarea directă de salarii uriaşe şi pensii speciale.

În aceste condiţii de metastază, calea realistă de reformare a statului urmăreşte asanarea focarelor celor mai acute ale degradării şi demodernizării: transformarea partidelor în reprezentante ale unor interese colective şi nu personale, curmarea farsei degradante a alegerilor travestite în “sărbătoarea calicilor”, crearea unei justiţii funcţionale, cu judecăţi competente şi responsabile realizate în termene rezonabile, îngrădirea corupţiei, controlul şi diminuarea contractelor clientelare, normarea şi controlul calităţii prestaţiilor contractuale, proceduri transparente, echitabile şi profitabile de privatizări ori achiziţii de stat, un sistem de învăţământ readus la normal, un sistem sanitar de stat deparazitat, un sistem unitar şi transparent de salarii şi pensii de stat şi… depolitizarea administraţiei.

Pentru a nu deveni însă o cârpeala frankensteiniană, un asemenea catalog minim de obiective ale reformei statului necesită vectori care să-i asigure realizarea.

Europa, desigur

Istoria noastră pare aşezată sub semnul acelei clime, unde lungi perioade secetoase sunt întrerupte de revărsări torenţiale sub care natura, profitând de şansă, se grăbeşte să explodeze. O asemenea şansă s-a născut la jumătatea secolului al XIX-lea, când puterile europene au hotărât crearea unei zone-tampon între două imperii, din această aşezare iniţială născându-se România modernă. După şase decenii, deşi pierduserăm războiul, am câştigat pacea şi şansa unei ţări rotunjite.

Acum, tot fără merit, ni s-a oferit şansa integrării unei formidabile uniuni economico-politice, la care nimic nu ne-ar fi îndreptăţit, de n-ar fi existat considerente geo-politice mult peste capul nostru. În plus, Uniunea Europeană este ea însăşi o maşinărie integratoare, dotată cu acele mecanisme necesare acomodărilor economice şi politice, rodate în decenii de funcţionare. Există aşadar optime condiţii externe pentru a prinde acest ultim tren spre civilizaţie, părăsind definitiv stepa scitică. Dacă mai adăugăm şi împrejurarea că-n istori noastră, toate imboldurile civilizaţionale le-am primit din exterior, putem vedea în UE nu doar un aliat pentru reforma statului, dar şi un factor activ de prim rang.

Datorită decalajului civilizaţional, ne paşte însă pericolul preluărilor mimetice şi superficiale a unor structuri şi comportamente îndelung distilate în Occident, dar fără suport la noi. Ar fi o iluzie să credem că simplul import de idei, structuri, reguli şi tehnologii poate duce la remodelarea spontană a sistemelor socio-culturale. Acestea sunt, cu cât mai arhaice, cu atât mai stabile şi nu se vor lăsa izgonite, ci se vor adapta, găsind noi forme de manifestare, chiar şi în condiţii de presiune.

Actuala « elită » românească, produsul educaţiei sovietice altoite pe o fibră arhaic-rurală, purtătoare de opinci şi pălărie de orăşean prefăcută din şapcă de miliţian, trimiţându-şi odraslele la burse occidentale, dar consumatoare doar sporadic de pastă de dinţi, ne va explica senin că este imperativ să fie bifate benchmarks impuse de EU, “pentru a obţine un bun raport de ţară”, ideea că societatea românească chiar trebuie schimbată cu adevărat în sensul european fiindu-i la fel de străină ca schimbarea mângâierii frunzelor de palmier de la cingătoare cu rugozitatea unor pantaloni, unui războinic african.

Şi totuşi, la modernizarea României prin presiunea constantă a UE nu există alternativă. Dacă pentru ţări cu o îndelungată tradiţie democratică şi civilizaţie dezvoltată, Uniunea Europeană poate fi resimţită ca un balast şi o reducere la cel mai mic numitor comun, pentru români UE reprezintă o formidabilă şansă de integrare în lumea civilizată.

Există semne încurajatoare, după care Europa îşi va acorda mijloacele unei supravegheri mai atente a statelor membre, pentru a evita derapaje şi decalaje ca cele puse-n lumină de criză. Pentru ţările din spaţiul Euro sunt preconizate măsuri de control mai strâns a disciplinei bugetare, prevăzute cu sancţiuni. La fel, propunerea creării unui organism european de supraveghere şi sancţionare a corupţiei la nivel naţional este o excelentă iniţiativă. În general, orice formă de supraveghere, control şi sancţiune eficientă venită dinspre Europa este o veste bună pentru România, care are imperioasă nevoie de o tutelare civilizatorie.

Dacă Europa occidentală îşi poate permite principiul subsidiarităţii, noi, retrimişi de zarul istoriei la căsuţa pe care scrie “1930 – modernizarea ţării”, suntem siliţi să refacem traseul trecând din nou prin etapa centralităţii unui stat mai evoluat decât ansamblul locuitorilor săi, stat care odată modernizat, va trage după sine societatea. Acesta este în fond un proiect de secolul al XIX-lea, dar faptul că ne aflăm cu un veac şijumătate mai târziu, nu ne scuteşte de a-l parcurge.

Iar atunci când comunităţile noastre locale vor înceta a mai fi gubernii înapoiate la cheremul satrapilor locali şi vor acumula măcar parţial tradiţia de autoconducere şi gospodărire responsabilă existentă în occident, vom putea gusta şi noi din deliciile subsidiarităţii, lăsând autorităţilor centrale doar sarcinile nerezolvabile la nivel local. Până atunci însă, e preferabil să devenim măcar o gubernie bine administrată de la Bruxelles.

Pe ici pe colo, prin părţile esenţiale

În condiţiile în care construcţia europeană se bazează pe principii democratice, privilegiind comunităţile locale şi rezervându-şi doar rolul de cadru instituţional general, responsabil pentru strategii şi sprijin financiar şi logistic, reforma statului rămâne totuşi o sarcină preponderent internă.

Asta ne întoarce la întrebarea despre cum ar fi totuşi posibilă reformarea unui sistem inerţial, conservator şi retrograd, ca cel care a pus stăpânire pe statul român. Cum poate fi “păcălit” acest sistem, pentru a-l face să renunţe la funcţionarea arbitrară, abuzivă şi paguboasă ce o impune statului şi societăţii ? Cum să-i tragi covorul de sub picioare acestui Golem scăpat de sub control, dar atât de bine înfipt în solul patriei ?

Simplificând întrucâtva, problema revine la a determina un grup de delicvenţi de cartier, încă incomplet desprinşi din îmbrăţişarea aurolacului, să joace barbut fără a-şi mai smulge banii unii altora şi a se mai încăiera orbeşte. Rezultatele cele mai directe şi eficiente s-ar obţine nu prin şcolarizare, cursuri de bune maniere ori programe de inserţie socială, ci prin impunerea câtorva reguli simple despre cine bate zaru’, cine bagă banu’ şi cine ia poşta.

Tot aşa, reforma statului va fi greu de realizat prin pachete legislative exhaustive ori reforme radicale ale unor subsisteme. Calea cea mai lesnicioasă şi cu şanse de reuşită rămâne găsirea acelor puncte nodale, acelor articulaţii legislative care comandă în cea mai mare măsură un domeniu şi care pot duce la schimbarea semnificativă a regulilor jocului, antrenând o modificare a comportamentelor.

Un exemplu reuşit de reglementare-cheie într-un domeniu-cheie îl reprezintă introducerea în vechiul regat – cu obişnuita întârziere de 150 de ani ! – a cadastrului funciar, instituţie care, prin disciplina şi transparenţa ce a impus-o, a stăvilit haosul delicvenţial din domeniul imobiliar, înlesnind şi boom-ul ce a adus economia la suprafaţă în ultimul deceniu.

Un alt exemplu, este despre ce s-ar putea face cu fenomenul ruinător al contractelor clientelare cu statul. Pagubele uriaşe nu provin atât din distorsionarea pieţei şi a liberei concurenţe, fenomen care “doar” erodează economia, dar nu o vlăguieşte direct şi violent, cât din încălcarea standardelor celor mai elementare privind proporţia dintre preţurile plătite de stat şi calitatea serviciilor prestate de firme. În locul vituperărilor sterile împotriva mafiei contractelor şi achiziţiilor publice, adoptarea unei legi care să reglementeze preţurile şi calitatea corelativă a produselor şi prestaţiilor ar confrunta cuplul infracţional format din prestatorul de servicii privat şi statul beneficiar cu norme clare, scoţând în afara legii sumele neruşinate plătite din banii publici pentru servicii şi produse de batjocură. O astfel de lege nu va eradica, desigur, corupţia şi plaga contractelor frauduloase, dar va crea ordine şi claritate într-un domeniu lăsat intenţionat în întunericul bunului-plac. Reţelele clintelare vor continua să domine piaţa şi sub o asemenea lege, dar “obiectul muncii” le va fi îngustat, fiind obligate de lege să practice preţuri rezonabile pentru prestaţii controlabile.

Asemenea legi cruciale, determinante pentru funcţionarea unui sistem, pot fi găsite în toate domeniile. Astfel, o nouă lege a magistratului care să circumscrie mai strict şi mai concret răspunderile, modalităţile şi organele de control judiciar, deşi nu ar putea eradica traficul de influenţă din justiţie, ar mai stăvili arbitrariul şi incompetenţa jurisdicţiei. La fel, o lege îmbunătăţită a funcţionarului public chiar dacă nu ar reuşi să împiedice numirile politice, le-ar mai stăvili, aşa cum instituirea unui registru matriceal naţional ar face posibilă evidenţa tuturor parcursurilor şcolare şi universitare, îngrădind vânzarea şi falsificarea diplomelor.

Strategia adoptării de legi-cheie în domenii-cheie este, probabil, cea mai raţională şi eficientă în condiţiile descrise, deşi nu poate garanta modernizarea. Ea se limitează să atace efectele cele mai acute ale statului captiv, nepropunându-şi, cel puţin deocamdată, combaterea directă a cauzelor. Nu în orice situaţie îţi poţi însă permite un tratament etiologic: câteodată tratamentul simptomelor duce şi la slăbirea cauzelor bolii. Prin adoptarea legilor şi funcţionalizarea instituţiilor necesare unei îngrădiri a dezordinii şi arbitrariului, se poate ajunge la realizare a unor structuri statale stabile, cu proceduri transparente şi comportamente previzibile.

În fond, problema esenţială stă în trasarea de limite, de oprelişti şi îngrădiri bunului plac al celor care şi-au făcut din România terenul discreţionar de vânătoare şi despre care Mircea Cărtărescu scria recent: “dacă scurmi cu unghia pojghiţa de democraţie a aproape fiecărui politician şi afacerist din România dai de securistul care a fost”.

De partid si de stat

Într-un experiment care ilustrează conflictul ce poate apare între raţionalitatea individuală şi cea colectivă, vreo 30 de persoane adunate într-o încăpere află brusc că mai au 35 de secunde până când o bombă va exploda în sală. Reacţia spontană a majorităţii este să dea fuga la uşă, prin care, datorită îmbulzelii, nu vor reuşi să treacă mai mult 20 de indivizi, restul putând fi considerat victimă a exploziei, dacă aceasta ar avea loc. În versiunea-martor a experimentului, o persoană instruită în prealabil, va striga odată cu alarma şi câteva ordine clare de încolonare şi ieşire rapidă pe uşă. Evident că, însuşindu-şi ordinele, toţi vor reuşi să se pună la adăpost în timp util.

Raţionalitatea colectivă îţi poate oferi o şansă sigură, dar îţi pretinde sacrificarea raţionalitatăţii individuale, care aplicată consecvent, poate duce la dezastre colective. Ideea că în final s-ar putea s-o păţesc dacă mă reped să fac ce cred că-i mai bine pentru mine este însă un adevăr anti-intuitiv, contrar percepţiei imediate, la fel cu cel al Pământului orbitând în jurul Soarelui, atunci când noi vedem contrariul în fiecare zi. Iar într-o ţară unde 40% din populaţie este într-adevăr convinsă că Soarele se-nvârte-n jurul Pământului, va fi foarte dificil de transmis.

Şi totuşi, în fiecare societate există o cunoaştere şi acceptare implicită a dialecticii dintre promovarea interesului individual în raport cu cel colectiv, care duce la fixarea pragului de jos al comportamentului considerat acceptabil. Spre exemplu în locuri ca Rusia, Bulgaria, Italia de Sud sau America Latină, eliminarea fizică a adversarilor constituie pragul de jos a ceea ce poate fi totuşi practicat. La noi din fericire, pragul de jos este mai ridicat, iar asasinatele şi răpirile nu fac parte din vocabularul curent al promovării intereselor individuale. În ţările europene civilizate pragul toleranţei este şi mai sus, fiind considerat inacceptabil orice comportament care compromite bunăstarea comună.

Vom găsi astfel clienţi şi protejaţi şi în jurul unor primării sau ministere din Elveţia, Franţa sau Germania, dar beneficiarii contractelor preferenţiale de acolo nu vor distorsiona masiv piaţa cu profituri neruşinate, obţinute prin scăderea drastică a calităţii prestaţiilor şi majorarea uriaşă a preţurilor. Sistemele de control a calităţii şi preţurilor vor împiedica asemenea derapaje, iar contractorul corupt va presta la calitatea şi preţurile pieţii, fiind desigur un concurent neloial, dar nu şi un jefuitor şi nimicitor al avuţiei publice.

Refuzând datul în cap ca mijloc de rezolvare a concurenţei economice ori politice, dar promovând spolierea banilor publici în cârdăşie transpartinică, distrugând piaţa şi sufocând economia reală, România se situează şi din această privinţă în acel teritoriu confuz dintre stepa asiatică şi grădina alpină, acolo unde pe gura căscată a întreprinzătorului onest stau aşezate dosurile grase ale politicienilor şi clienţilor lor.

A încerca să convingi aceşti oameni de necesitatea ridicării pragului de toleranţă la încălcarea legii este ca şi cum ai încerca să aduci nişte lupi care trag concomitent de pradă, s-o lase din colţi. Nimeni nu-i dispus să-şi descleşteze fălcile primul, chiar dacă-n final riscă să nu se aleagă cu nimic.

Este de aceea foarte dificil de crezut că reforma statului poate porni prin reforma vreunui partid. Partidele româneşi sunt adevărate creuzete ale diavolului, care adună laolaltă şi potenţează interesele individuale ilicite ale celor mai puternici şi hotărâţi fii ai poporului. A te adresa tocmai partidelor, aceste instrumente de atingere a unor scopuri individuale, pentru a le face să lase loc şi unei raţionalităţi colective, generale, este rupt de realitate. Cu atât mai puţin membrii influenţi ai unui partid ca PDL, căruia i-a sosit în fine rândul la profit, vor fi dispuşi la măsuri care să le diminueze controlul asupra distribuţiei resurselor, că e vorba de alegeri în partid, de concedierea pletorei clientelare din administraţie sau de controlul real al acordării şi realizării contractelor.

În aceste condiţii, reconstrucţia statului nu poate fi abordată decât pe lângă şi din afara partidelor, ceea ce face sarcina extrem de dificilă, la limita posibilului. Dacă însă vreo soluţie poate apare, atunci ea trebuie centrată spre construcţia instituţională şi nu pe schimbări de oameni care să fie constrânşi să acţioneze în cadre instituţionale contraproductive.

O soluţie coerentă şi sistematică de recontrucţie instituţională fiind practic imposibilă din afara partidelor, imaginabilă ar putea fi o strategie nespectaculoasă, născută din politica paşilor mărunţi, de reconstrucţie instituţională treptată, „ocupând“ pas cu pas şi recivilizând instituţii cheie până în momentul atingerii unei mase critice, care să permită bascularea statului înspre o funcţionare de tip european.

Se pot astfel face încercări punctuale de consolidare a statului („întăriţi-vă statul !“) în domenii-cheie, domenii care să nu se afle sub influenţa directă a partidelor sau altor reţele. Cu DNA s-a făcut deja un început, crearea unei ANI operaţionale ar fi o mare victorie. Ar trebui să urmeze relansarea Curţii de Conturi, ca instituţie decisivă care poate controla jaful din administraţie şi economie. Acum Curtea de Conturi este, deloc întâmplător, sub conducerea unei „Tălpi a Iadului“, dl. Văcăroiu. O altă ţintă civilizatorie este desigur, Consiliul Suprem al Magistraturii şi în general toate Instanţele Supreme. Tot ca măsură punctuală s-ar putea aduce câte un ministru de genul d-lui Funeriu, care să mai lovească muşuroaiele din sistem. Parte din aceste măsuri trec prin Parlament, ceeace ce presupune şi o politică abilă de dislocare a concordiei tacite transpartinice printr-o permanentă presiune asupra parlamentarilor de toate culorile, promiţându-le unora, ameninţându-i pe ceilalţi, pentru a putea obţine votarea legilor ce mai sunt necesare.

Toate acestea amintesc de o luptă de guerilla împotriva clasei politice, pentru a-i mai smulge câteva bucăţi din economia de pradă şi din puterea discreţionară. Este ceea ce a făcut până acum, cu succes parţial şi relativ, dl. Băsescu. Tendinţele sale bonapartiste, de scurtcircuitare a relaţiei cu poporul, sărind peste clasa politică rapace şi iresponsabilă, corespund stadiului de dezvoltare, culturii şi istoriei naţionale. Acum, când criza şi curbele de sacrificiu i-au erodat sprijinul popular, şeful statului se regăseşte fragilizat în faţa aceleiaşi clase politice predatoare. Este încercarea cuiva de a apuca un cazan cu pirahna vii şi toartele în interior, pentru a-l pune pe foc.

Secretul mizeriei

Spre deosebire de marile naţiuni, românii se arată foarte curioşi să afle ce gândesc străinii despre ei şi ţara lor. De altfel, tema „imaginii naţiei“, injust murdărită şi deformată de spirite rău voitoare şi duşmănoase, a străbătut cu bine deceniile şi pare temeinic înfiptă în conştiinţa colectivă.

Interesul excesiv pentru opinia altora e considerat îndeobşte un semn al identităţii fragile, al şovăielii şi nesiguranţei de sine. Lucrurile se complică însă atunci când realizăm că, pe cât de dornici sunt conaţionalii noştri să cunoască părerile străinilor despre ei, pe atât de nepăsători sunt, în fond, la opinia acelora. „Imaginea negativă a României“, lamentată ritual, se dovedeşte de fapt doar un vehicul util să transporte miturile autovictimizării şi teoriile conspiraţiei. În fundul sufletului, omul nostru majoritar nu este ros de îndoieli sau zguduit de nemulţumiri, lumea pe care şi-a construit-o îi ajunge, iar pe sine chiar se place, individual şi colectiv.

Chiar şi atunci când nu se mulţumeşte cu prezentul, omul românesc o face doar în raport cu ce are, niciodată în raport cu ce este, concepând progresul ca pe o multiplicare a modestului său patrimoniu iniţial, un „mai mult“, rareori un „altceva“: mai multe televizoare în mai multe camere, mai mulţi cai-putere, mai multă carne de porc, ceasornice scumpe, servitori şi oameni de casă, putere multă, gălăgie mare, în fine, tot ce se poate consuma pe loc sau arăta la vecini. *

Acest Gargantuel naiv şi bulimic nu este însă victima vreunor fragilităţi identitare, ci a unei imagini de sine care a decolat de la solul realităţii, plutind în cerul iluziilor şi autoamăgirii. L-a ajutat la aceasta trecerea bruscă la o societate de consum care i-a căzut peste creştet ca un cargo aerian prăbuşit în junglă. Fără să fi parcurs etapele dezvoltării către societăţile post industriale, decuplat cultural şi tehnologic, defazat istoric, omul nostru s-a trezit consumator înainte de a fi învăţat să fie producător. Cum să nu-ţi închipui că tot ce zboară se mănâncă !? Cum să nu construieşti avioane din nuiele în plină junglă post-comunistă, invocând înfrigurat căderea din ceruri a cargourilor cu hypermarketuri, salarii bune, pensii la toată lumea şi vacanţe în Mediterana !?

Într-o societate a îndestulării pe veresie, care funcţionează ca debuşeu al unei producţii realizate în străinătate, nici poporul lui poate-mai-pică-ceva, nici căpeteniile predatoare nu pot şi nu au interes să vadă adevărul mizeriei. Atunci când în şcoală generaţiile deprind firescul corupţiei, iar în viaţă principala strategie antreprenorială constă în aspirarea banilor publici, evaluarea lucidă a realităţii şi numirea lucrurilor pe nume nu pot fi decât inacceptabile. Poporul şi căpeteniile refuză sa fie trezite din visul hipnotic al unei societăţi de consum, pe care n-au apucat s-o creeze şi pe care, fiindu-le paraşutată, doar o maimuţăresc, fără a-i înţelege rosturile şi devenirea.

Şi totuşi, un discurs despre mizerie este preliminar oricărei încercări de a i se smulge. Faptul că în spaţiul public tema înapoierii şi mizeriei este ocolită şi ignorată nu se explică doar psihologic, ceea ce ar fi întrucâtva de înţeles, ci şi politic. Precis că nici pe şefii de trib, bulibaşii şi baştanii lumii a treia nu-i vom auzi vorbind public despre mizeria şi înapoierea suspuşilor. Este secretul hainelor nevăzute ale împăratului, secret colectiv întemeiat pe prostie, laşitate şi ticăloşie.

Cu atât mai puţin te poţi aştepta la un discurs despre starea de înspăimântătoare înapoiere naţionala din partea unei clase politice a cărei strategie principală de comunicare este mituirea cinică şi iresponsabilă a electoratului. Transformându-se în preoţii cargo cult-ului românesc, toţi politicienii şi toate media se întrec în a flata, neruşinat şi mincinos, poporul, în timp ce elita intelectuală, roasă până la vârf de impostură şi gratuitate, se complace onctuos şi viclean.

Adevărul despre România nu este cel al non-ştirilor fabricate de media şi nici cel al derizoriilor lupte de partid şi de stat. Adevărul se regăseşte în coloanele clasamentelor statistice, acolo unde nu există indicator social, economic, politic, structural, cultural, la care să nu fim ultimii din UE, din Europa geografică sau printre ultimii din lume: mortalitate infantilă, productivitatea muncii, risipa de energie, sistemul sanitar, performanţele şcolare, infrastructura, speranţa de viaţă, violenţa domestică, igiena personală, canalizare, corupţie, produs intern brut pe locuitor, justiţie, lista putând continua ad nauseam.

Adevărul îl mai putem descoperi şi în judecăţile străinilor, dar nu ale turiştilor, salariaţilor firmelor străine sau ziariştilor, ci spre exemplu, în impresiile câtorva sute de studenţi Erasmus, trăitori în România între 2007 şi 2010: oraşe urâte, desfigurate de oribile blocuri din beton şi sufocate de haosuri de cabluri atârnânde, trotuare incredibil blindate de maşini, trenuri care abia se târăsc, lipsa autostrăzilor, prostul gust patetic şi agresiv, oameni cu priviri triste şi dantura lipsă, drumuri proaste, un peisaj rural medieval, trafic auto haotic şi brutal, contrastul între opulenţa ostentativă şi indigenţa endemică, mâncare grasă, animale chinuite… Unii dintre aceşti tineri au fost sincer entuziasmaţi de exotismul căruţelor, căpiţelor, ţiganilor, fântânilor cu cumpănă şi bătrânelor cu gumari şi basma. Alţii eufemizează diplomatic: „un loc unde timpul pare a se fi oprit“, „locuri neatinse de intervenţia umană“. În fine, mai toţi nu uită să omagiaze, amabil şi stereotip, „ospitalitatea“şi „căldura“localnicilor, iar băieţii, „frumuseţea fetelor“.

Secretul mizeriei nu mai poate fi păstrat. Este timpul ca înapoierea să devină o temă publică, nu din obscure porniri masochiste ori exhibiţioniste ci din cauza stringenţei ei. Reflectând realitatea unei clase politice de trepăduşi ai securităţii reciclaţi în politicieni, viaţa politică autohtonă este castrată de orice discurs politic autentic. În magma iniţială din 1990, partiturile doctrinare s-au distribuit aproape aleator între trepăduşii plasaţi în politică: care liberal, care democrat, care social-democrat. Din această făcătură nu avea cum să se nască vreun mesaj politic.

Dacă un discurs politic se poate crea acum, după 20 de ani, el nu trebuie să se inspire neapărat din temele specific occidentale ci mai curând din realităţile fundamentale româneşti: una dintre ele, probabil şi cea mai puternică, este înapoierea şi mizeria. Alături de reconstrucţia statului şi de integrarea europeană, tema ieşirii din mizerie şi înapoiere ar putea constitui o axă doctrinară a unei viitoare oferte politice autentice.

* exemplare în acest sens, domiciliile d-lor Videanu şi Năstase, prezentate în România Libera din 20 iulie 2010

Un european despre criza din Europa: Jacques Attali

Jacques Attali, economist şi autor de renume, colaborator apropiat al lui François Mitterand, întemeietor şi primul preşedinte al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a acordat vinerea trecută, înainte de summitul Zonei Euro, un interviu televiziunii Euronews. Iată fragmentele principale ale convorbirii cu Jacques Attali, purtată pentru Euronews de Laura Davidescu, a cărui text integral poate fi găsit în versiune originală aici.

Jacques Attali: „Conferinţa la vârf are loc mult prea târziu… Dacă acum cinsprezece zile sau trei săptămâni s-ar fi spus „punem pe masă 40 de miliarde“, ar fi fost de ajuns. Dar nu s-a făcut nimic, s-a ezitat, s-a spus că nu se face nimic, pentru ca pe urmă să se facă. Este aşadar soluţia cea mai proastă: să spui că nu şi totuşi să faci. În al doilea rând, mecanismul pus în funcţiune nu este credibil, sumele anunţate sunt foarte ridicate, în schimb planul de rigoare impus grecilor nu este câtuşi de puţin sustenabil. În plus, nici nu li se cer economii la bugetul de apărare, ce reprezintă esenţialul cheltuielilor lor. Deci pieţele îşi vor dori neapărat să ştie ce se va întâmpla cu alte ţări. Pieţele vor deveni neliniştite şi vor încerca să înţeleagă dacă statele sunt serioase, în Portugalia, Spania, Italia, Anglia (pentru că şi Marea Britanie stă prost). Aşadar vom avea şi alte atacuri. Nici nu sunt cu adevărat atacuri, ci verificări ale seriozităţii statelor care nu sunt serioase. Astăzi guvernele europene nu iau singura măsură care s-ar impune, crearea de bonuri europene de trezorerie, care împrumută în numele Europei. Tot ce se face azi este risipă.”

Laura Davidescu pentru Euronews: „Deci spuneţi – dacă înţeleg bine – că în faţa acestei crize şi a amploarei ei, singura soluţie este consolidarea mecanismelor de reacţie veritabil europene.”

Jacques Attali: „Bineînţeles. Nu soluţia ca atare, pentru că nu există altă soluţie pentru reducerea datoriei decât creşterea economică. Este singura soluţie. Dar aşteptând reîntoarcerea la creşterea economică, aşteptând să facem economiile necesare, trebuie evitată catastrofa. Ca să evităm catastrofa, trebuie împrumutat într-un mod credibil, iar singurul actor care poate împrumuta de o manieră credibilă este Uniunea Europeană.”

Laura Davidescu: „Dar suntem departe de o decizie de o asemenea anvergură…”

Jacques Attali :  „În orice caz, sunt doi ani de când nu se face nimic. Ne-am făcut că facem summit-uri G20, care n-au servit la nimic. Am anunţat o grămadă de lucruri care n-au fost niciodată realizate. Ne este atât de teamă să luăm cea mai măruntă decizie, că nu facem nimic, iar în acest timp balonul se umflă. Iniţial, criza era una minoră a sub-prime-lor americane ce ar fi trebuit să coste 10 miliarde de dolari. Nu s-a făcut nimic. A devenit o criză mondială a băncilor, care ar fi putut costa 500 de miliarde de dolari. Dar nici atunci nu s-a făcut nimic, în afară de a transfera criza asupra contribuabililor. Acum a devenit o criză a datoriilor publice, care se cifrează la 7 sau 8 trilioane de dolari. Băncile continuă să speculeze exact ca înainte. Actele imorale continuă în aceeaşi manieră. Nimic, abslout nimic nu s-a schimbat într-un sistem care este integral în mâinile finanţei internaţionale.”

L. D.: „Dacă n-ar fi decât asta, se descoperă, după o criză a finanţelor private, una a finanţelor publice…”

J. A. : „Nu o descoperim ! Dacă-mi pot permite, sunt trei ani de când, împreună cu mulţi alţii, spun că nu s-a făcut decât să transfere datoria privată asupra datoriei publice. În momentul crizei de la Lehman Brothers s-a ales transferul datoriei private asupra datoriei publice deoarece s-a acceptat finanţarea tuturor pierderilor diverselor bănci pentru a nu lăsa pe nimeni să falimenteze, în afară de Lehman. Deci s-a acceptat ca viitorul contribuabil de mâine să plătească, suplimentar la datoriile ce le făcuse la alte capitole, şi aceste erori.”

L. D. : „Unul din motivele acestor amânări din ultimele trei luni este legat de Fondul Monetar Internaţional. Liderii Germaniei se opun ca Europa să plătească şi să-şi asume singură planul de salvare a Greciei. Într-un articol recent aţi calificat drept „dezonorantă“ decizia de a apela la FMI. De ce ?”

J. A. : „Am reluat formula lui Churchill: „Aţi ezitat între dezonoare şi război, aţi ales dezonoarea şi veţi avea războiul“. Din nefericire, formula se dovedeşte adevărată. S-a ales dezonoarea, pentru că Fondul Monetar, care este o structură onorabilă, nu este o structură europeană. Deci s-a încredinţat altora, adică, de fapt americanilor şi altor non-europeni, grija de a decide asupra politicii adecvate dintr-un stat european. S-a ales o strategie care distruge identitatea europeană. În plus, esenţialul poverii va fi european, pentru că în orice caz, vor fi europenii care vor plăti această criză.”

L. D. : „Şi dacă toate acestea ar fi consecinţa defectelor apărute din construcţia europeană ? De exemplu euro-ul: nu a fost niciodată sprijinit de o politică europeană comună, nici fiscală, nici economică, nici de vreo altă natură. Deci cum putem să facem faţă acum ?”

J. A. : „Am spus de zece ani că euro-ul va dispare dacă nu suntem capabili să creăm un buget european. Întotdeauna am avansat în modul acesta în Europa: am făcut piaţa unică pentru că piaţa comună nu era suficientă. Am făcut moneda unică pentru că piaţa unică nu mai era suficientă. De fiecare dată au existat crize care au precedat aceste măsuri. Azi vedem ca pe o evidenţă că moneda unică nu poate exista fără o politică fiscală şi bugetară comună. Nu este posibil. Asadar, vom avea curajul s-o facem ? Vom vedea. (…) „

L. D. : „Deci, încotro ne îndreptăm, după părerea dumneavoastră, domnule Jacques Attali ?”

J. A. : „Cred că se merge spre ce-i mai rău, adică în doi sau trei ani, poate mai puţin, o separare a Uniunii Europene. Singura întrebare este, dacă oamenii politici care n-au avut curajul de a decide pe timp calm, vor decide pe furtună.”

L. D. : „Pe furtună ? Deci furtuna este doar la început…?”

J. A. : „Bine înţeles, bine înţeles ! Criza se află doar la început. Toţi cei care de luni şi luni de zile spun: „criza s-a terminat, am ieşit din criză“, spun aiureli.Criza nu face decât să înceapă, pentru că a sosit recesiunea. Desigur că nu există criză în China, în India, în Asia, în alte părţi.  Dar criza în Europa, criza din Statele Unite, criza din Japonia, criza în toate ţarile OCED este deja aici. Aceste ţări vechi aşa-zis bogate sunt acum obosite, au decis să trăiască pe credit. Ei bine, acum trebuie să plătească.”

L. D. : „Ce costuri vor fi în final pentru Europa ? Iar dacă va reuşi să iasă din criză, va ieşi mai slăbită…”

J. A. : „Nu, mai întâi pentru că nu s-a terminat. Din contra, această criză poate deveni ocazia, aşa cum a fost marea criză de devaluare din 92-93, sau marea criză europeană din 83-84, acesta poate fi momentul de a se întări, de a face din criză o ocazie pentru mai bine. Nu-mi pierd speranţa să văd că Europa înţelege că astăzi singura cale ce-i mai rămâne este mai multă Europă şi nu mai puţină Europă.”

L. D. :  „În ceasul al 24-lea…”

J. A. :  „Să sperăm că nu este ceasul al 25-lea, cum spunea un mare scriitor român (…)”

Între Protektorat şi subdezvoltare durabilă

Evocând zorii României moderne, marele Ion Ghica povesteşte cum de prin anii ’30 ai veacului nouăsprezece, aprige discuţii politice se purtau prin saloanele caselor boiereşti. Tinerimea adăpată la isvorul luminelor franţuzeşti visa cu voce tare la un stat românesc neatârnat, în timp ce boierii cei bătrâni îşi clătinau bărbile cu skepsis. Ţara, spuneau ei, e slabă şi neîntemeiată, locuitorii, ticăloşiţi, boierimea, vicleană. Nu avem mijloacele neatârnării, mai bine să lăsăm ţara sub oblăduirea padişahului.

După mai mult de 150 de ani, totul confirmă că „plus ca change, plus c’est la même chose“. Statul născut din visul paşoptist a ajuns ca o vită nebună şi muribundă, sprijinindu-se pe picioarele scheletice ale unei economii neproductive şi vlăguite, cu sângele infectat de corupţie, cu o burtă enormă plină de viermii bugetari, ai clientelei politice şi contractelor veroase şi cu un creier găurit de o elită impostoare, hrăpăreaţă şi autoreferenţială.

Structurile slabe şi efemere, lipsa de întemeiere şi tradiţii, bălăceala în imediatul unor soluţii improvizate, moravurile proaste – de la lipsa de igienă la cea de cuviinţă, educaţia deficitară – de la cea generală la cea profesională, contrastul şocant între opulenţa individuală şi mizeria publică, toate indică o înrădăcinare în lumea a treia, a subdezvoltării autoreproduse.

Explicaţia acestei stări fără de speranţă nu trebuie căutată neapărat în arhetipul „luptei dintre bine şi rău“, acolo unde o clică malefică şi predatoare suge sângele unui popor blând, harnic şi răbdător. În realitate, poporul-victimă nu constituie decât un uriaş rezervor de cadre pentru tagma jefuitorilor, visul unei bune părţi a împilaţilor fiind acela de a putea ajunge şi ei în situaţia de a controla spolierea celorlalţi.

Subdezvoltarea se naşte mai curând din faptul că majoritatea populaţiei are un repertoriu foarte sărac de comportamente de bază: plasarea pe axa dominaţie – supunere, rezolvarea problemelor prin conflict, ostentaţia, viziunea unei lumi incontrolabile şi imprevizibile, improvizaţia, lipsa de răspundere. Atunci când sunt statistic majoritare şi stilistic preponderente, adică atunci când românii sunt lăsaţi ei între ei fără amestec din afară, aceste comportamente-tip generează subdezvoltare tot atât de sigur cum ploaia favorizează înmulţirea broaştelor.

Când însă aceiaşi compatrioţi se paraşutează prin emigraţie în alte culturi, majoritatatea reuşeşte să compenseze handicapurile originare prin trudă şi renunţări, o bună parte ajungând chiar să se integreze competitiv în societatea gazdă, semn că atunci când i se impun reguli bune, românul le poate face faţă.

De altfel, cam aceasta a şi fost soluţia atunci când s-a dorit modernizarea societăţii româneşti: importul de reguli străine. Se observă cum în istoria noastră recentă, orice modernizare s-a putut realiza doar prin impunerea unor principii şi structuri străine, fie că că a fost vorba de Regulamentul Organic, de crearea francmasonică a Principatelor Unite, de construcţia statală şi instituţională din timpul domniei lui Carol I-ul, sau chiar de modernizarea prin distrugere impusă de sovietici după 1945.

La fel ca în urmă cu 150 de ani, când urmările Războiului Crimeii au oferit provinciilor române o şansă unică de propulsare în istorie şi intrare în civilizaţie, şi acum, urmările disoluţiei sovietice şi ale războiului iugoslav ne-au oferit şansa incalculabilă a revenirii într-o civilizaţie pe care se părea că am părăsit-o fără speranţă, chiar înainte de a fi apucat s-o integrăm. În ultimii şase ani, fără nimic care s-o îndreptăţească la aceasta şi din raţiuni ce o depăşesc, România a fost preluată în NATO şi EU, alăturându-se celor mai dezvoltate ţări ale lumii, cu care cultural şi civilizaţional are prea puţin de-a face. Este nu doar o şansă pe cât de nemeritată, pe atât de formidabilă, dar şi un moment istoric de mare răscruce, în care se alege între drumul către civilizaţia de tip occidental şi rămânerea în stepa subdezvoltării de tip balcano-asiatic central. De altfel frământările politice acerbe din ultimii şase ani pot fi interpretate şi ca simptom al încleştării pe sol românesc a două culturi: coliba şi catedrala.

Şocul cultural creat de preluarea în Uniunea Europeană rămâne atât de mare, încât majoritatea puternicilor autohtoni priveşte către regulile europene cu oroarea şi ura gândacilor pentru DDT, iar sentimentul românesc al Europei încă se mişcă între speranţa tocită a cerşetorului, supuşenia unsuroasă a slugii ciocoieşti şi viclenia obraznică a hoţului neprins.

În aceste condiţii, de rezistenţă la cultura Uniunii Europene, ce speranţe există că vom putea totuşi părăsi izba cu iz de mujici şi oligarhi în care orbecăim de azi pe mâine, în aşteptare de pachete cu ajutoare ?

O speranţă în plus oferă tocmai marea criză financiară. Ca orice criză, şi actuala oferă şansa unor clarificări, redirecţionări şi redemaraje. Pentru UE falimentul grec posedă din acest punct de vedere virtuţile catarctice ale unei refulări de closet: te determină să refaci de urgenţă instalaţia. Deocamdată nu s-a ajuns acolo, dar reînoirea instalaţiei UE nu va fi decât o chestiune de timp, implicând dacă nu o refacere a arhitecturii instituţionale, prea des cârpită, cel puţin o restructurare funcţională a Uniunii, cu reguli mai stricte în privinţa igienei bugetare.

Acum încă ne aflăm în stadiul agitaţiei, al recriminărilor şi exploatării politico-emoţionale a de-facto falimentului elen. O Germanie mereu frustrată de opoziţia Greciei la politica ei hegemonială în Europa găseşte acum ocazia revanşei, reluând tema fabulei în care o imensă furnică nemţească dăscăleşte, ameninţă şi umileşte un minuscul greiere grecesc. Reacţia germană nu este însă una umorală, ci exploatează criza pentru a impune în UE modelul nemţesc de disciplină bugetară şi cheltuieli publice. Este o strategie pe termen lung care s-a realizat deja în Bulgaria, ţară ale cărei finanţe sunt conduse practic de Bundesbank. Rezultatul este cel mai solid buget al Uniunii, mai bun chiar decât cel nemţesc, grevat de imense datorii interne lăsate de reunificarea germană. Desigur, un buget echilibrat nu aduce de la sine bunăstare, iar Bulgaria tot o sărăcie rămâne, dar una care cel puţin este ferită de faliment: ideea unei administrări a banilor publici după model german şi sub control european merită salutată.

Pentru România, care trăieşte pe veresie şi mult peste posibilităţi, instaurarea unor sisteme de control european a cheltuielilor naţionale ar fi o binecuvântare. Astfel tutelat, statul român ar sfârşi poate prin însuşirea unor bune practici administrative şi bugetare, care s-ar răsfrânge eventual şi asupra administrării bugetelor locale. Desigur, rezistenţele împotriva raţionalizării cheltuielilor publice sunt uriaşe, iar Fondul Monetar Internaţional, care participă indirect la guvernare impunând măsuri impopulare de „austeritate“, stârneşte ura conducătorilor şi conduşilor deopotrivă. Totuşi, o presiune continuă şi conjugată a FMI şi UE nu poate să nu modifice în timp apucăturile de spoliere a banilor publici.

În condiţiile scurgerii dramatice de capital uman din România, una din puţinele speranţe de civilizare rămâne amestecul Europei în treburile noastre interne. Să dăm ţării cât mai multă Europă !

Ar trebui poate reamintit că în afara terorii în masă, unul din pilonii sovietizării a fost instituţia „consilierilor sovietici“: timp de zece ani în spatele fiecărui decident român de rang înalt şi mediu s-a aflat un consilier sovietic, abilitat cu decizia finală şi care veghea la instaurarea practică a spiritului sovietic în toate instituţiile statului şi ungherele societăţii româneşti. Cine poate crede că re-civilizarea României se poate face mai uşor decât s-a făcut sovietizarea?  Dacă un Protektorat în sens instituţional, cu consilieri britanici, nemţi şi scandinavi în spatele unora ca Vanghelie, Videanu, Piedone sau Pinalti este din nefericire irealizabil, o integrare europeana adâncită, cu reguli europene, controale şi sancţiuni, este posibilă.

Este simptomatic cât de inexistentă este tematica Uniunii Europene în toate partidele politice româneşti. Lipsa totală de preocupare pentru UE a clasei politice măsoară nu doar imensa distanţă culturală şi de civilizaţie care ne desparte de Occident, dar şi lipsa voinţei de a participa sau măcar de a ne apropia de acest proiect. În afara reacţiei de a-i fenta şi a le lua banii, după sfântul principiu balcanic „zi ca el şi fă ca tine“, nu există nici o dorinţă de apropiere sau de înţelegere a europenilor, dacă exceptăm desigur ocazionalele izbucniri de ţâfnă şi parapon patriotic, atunci când dispreţul acelora iese prea tare la suprafaţă.

Dacă reflectăm la ceea ce am dori să fie o dreaptă modernă românească, atunci dimensiunea europeană, angajată pe linia unei construcţii instituţionale europene şi a unei integrări cât mai profunde în UE, ar trebui să constituie una din liniile cardinale ale politicii româneşti.

Romania, puntea dinspre Rasarit

Oare ce-o fi vrut să spună Bush în noiembrie 2002, atunci când vedea viitorul rol al României în NATO  drept… punte spre Rusia (“Romania will strengthen our lives… as a bridge to a new Russia”) !? Deseori notoriul gafeur a grăit adevăruri preţioase. Există temeiuri adânci să credem că şi de data aceea a nimerit-o din plin: legăturile dintre Rusia şi România o recomandau pe ultima drept un fel de “pion rusesc” asumat conştient de NATO ca semn de deschidere către “noua Rusie”.

A aminti despre influenţa rusească în România este o întreprindere ingrată, trezind reacţii perplexe şi enervate, ca atunci când un vechi şi ruşinos secret de familie, despre care nimeni nu vorbeşte, este evocat taman la masa de Crăciun. Există însă şi un alt nivel al relaţiilor cu marele bloc slav de la răsărit, mai grav şi mai adânc decât cel al influenţelor politico-economice şi despre care se vorbeşte încă şi mai puţin, acela al  izomorfismului socio-cultural care ne leagă la spaţiul slav. Ne asemănăm, că ne place sau nu.

Pe acest fundal, merită insistat asupra perspectivei de analiză sugerată de Cristian Câmpeanu, care face o adaptare la România a  cadrului teoretic oferit de Andrew Wilson în analiza Ucrainei şi Rusiei.

Profesorul londonez demonstrează cum PR-ul politic din aceste ţări, s-a transformat într-o uriaşă maşinărie de produs conţinut politic virtual, un Ersatz care ţine loc de însăşi substanţa politicii. Experţii răsăriteni în « tehnologie politică » îi depăşesc cu mult pe colegii lor, spin doctors occidentali. Ei se consideră “meta-programatori politici, designeri de sistem, decidenţi şi controlori care aplică orice tehnologie posibilă pentru construirea politicului în ansamblul său”. Wilson relevă câteva strategii ale tehnologiei politice: războiul mediatic, cu principala sa armă PR-ul negru (black PR), care la rândul ei se foloseşte de sistemul compromiterii (kompromat), diversiunea, prin crearea de partide-clonă, politicieni, mişcări şi acţiuni politice ce nu sunt altceva decât simulacre mediale, plasarea de “pui de cuc” politici în cuibul adversarilor pentru crearea de confuzie şi conflicte, crearea unor dramaturgii care să domine şi să înlocuiască evenimentele reale, promovându-le sau desfiinţânu-le în conştiinţa publică.

În articolul său, Câmpeanu recreează demersul lui Wilson cu exemple edificatoare şi concluzii de mare interes privind tehnologia politică practicată în România. Lectura lui Câmpeanu îţi arată cât de izbitor se aseamănă anumite aspecte ale vieţii politice din România cu cele din spaţiul ex-sovietic.

Există tentaţia alunecării către explicaţii conspiraţioniste, după care politica românească s-ar desfăşura după tehnologia politică importată din fosta Uniune Sovietică, securiştii care ne conduc pe noi interpretând o partitură scrisă de kaghebiştii care-i conduc pe ei. Desigur că influenţa ex-sovietică preluată de Rusia nu trebuie subestimată: existenţa unor centre şi agenţi de influenţă răsăriteni este notorie, iar metodele şi strategiile folosite acolo vor fi servit de model în politica autohtonă. (Pentru a da un singur exemplu, este suficient să te gândeşti la un spin doctor ca dl. Guşă, pentru a-l asocia cu stilul de “tehnologie politică” practicat la Moscova.)

Asemănarea dintre viaţa politică românească şi cea ex-sovietică se explică însă mult mai puţin prin influenţa externă şi, din nefericire, în mult mai mare măsură prin asemănari structurale ale societăţilor şi culturilor respective. Dacă politica românească miroase a samahoncă şi are gust de soliancă, asta nu se datorează unora ca Dinescu, Guşă sau Iliescu ci milioanelor de babuşka şi dedea autohtoni, mankurtizaţi de atâta trai rău, din rândul cărora s-au desprins noii bogătani, reproducând o structură şi mentalitate ce se-ntinde de la Vladivostok la Chişinău.

Că este aşa, aflăm tot la Wilson, care ne oferă o analiză a condiţiilor în care se dezvoltă “democraţia simulată” (fake democracy), aceea care se naşte prin folosirea “tehnologiei politice”. Prima condiţie este dominaţia unei elite amorale şi ideofobice, căreia “îi este permis totul”. A doua condiţie constă în pasivitatea populaţiei, slabiciunea structurală a societăţii civile şi absenţa unei opoziţii unite şi eficiente. A treia condiţie este controlul mass-media pentru a putea impune drmaturgiile şi a prezenta creaţiile virtuale drept reale. În fine, ultima condiţie constă în absenţa vreunei contraponderi şi presiuni externe.

O examinare a acestor condiţii în spaţiul mioritic ne instruieşte asupra gradului în care în România poate înflori democraţia simulată. Prima condiţie, aceea a existenţei unei elite primitive şi amorale, este cu prisosinţă îndeplinită. A doua condiţie începe însă să se dilueze, masa compactă de mankurţi isterici ai anilor ’90 s-a spart, au apărut enclave de conştiinţă şi aspiraţii, la fel şi societatea civilă nu mai este reprezentată doar de florile de plastic de pe tulpina firavă ale ONG-urilor. Nici monopolul mediatic nu mai există, deşi concentrările din piaţa media riscă să conducă la dezechilibrarea severă a informaţiei. Nici ultima condiţie, inexistenţa contraponderii externe, nu este îndeplinită.

În concluzie, dacă sus lucrurile nu s-au schimbat, elitele româneşti reproducând la scară mai mică şi mai mizerabilă iresponsabilitatea, aroganţa şi venalitatea celor răsăritene, jos situaţia s-a mai modificat, apărând primele breşe de civilizaţie, constituindu-se enclave de “public” într-o mare de “populaţie”. Altfel spus, poporul nu mai este în totalitate o victimă sigură a tehnologiilor politice, asemenea unui uriaş ochi de broască, ce urmăreşte obiectul mişcător, uitându-l imediat ce acesta a părăsit câmpul vizual.

Nu este mai puţin adevărat că ne aflăm preponderent într-o situaţie de imaturitate civică, exploatată de tehnologii manipulării, aşa cum explică Cristian Câmpeanu:

“Intr-o democratie autentica, nu este important numai sa respecti regulile jocului, ci si sa vrei sa participi la joc, cu alte cuvinte, e nevoie ca „civilii”, „societatea” sa manifeste interes si sa ia pozitie fata de problemele cetatii. Intr-o cultura politica a „noncivilitatii”, din care societatea civila lipseste, ” tehnologia politica” tine loc de viata democratica si ceea ce  produce este „politica virtuala”. Grupuri de interese si/sau centre de putere conlucreaza sau concureaza intr-un simulacru de viata politica. Tehnologia politica produce, in primul rand, „obiecte politice virtuale”, lideri si partide politice care sunt falsuri de la un cap la altul sau sunt manipulate pentru a indeplini anumite functii, de multe ori complet opuse scopurilor declarate.”
Suntem adică, în bună tradiţie naţională, “nici aşa, dar nici altminterea”, nici chiar ca ruşii, deşi asemănători, dar nici ca apusenii, de care ne despart lumi. Va fi avut dreptate Bush: o punte. Rămâne de văzut a cui, către cine.