Despre copii (ai mei)

Se discută frecvent pe Internet chestiunea copiilor. De ce să faci copii, de ce să nu faci. De ce să faci unul, de ce să nu faci unul. Când e bine să-i faci, când nu e. Cine ar trebui să-i facă şi cine nu. Citind toate reacţiile mi-am amintit că şi mie mi s-au pus întrebările astea de multe ori şi nu prea am ştiut să răspund. În cele ce urmează încerc să explic de ce nu voi putea niciodată să răspund raţional la o astfel de întrebare.

Copiii mei nu au apărut ca urmare a unui raţionament. Nici unul dintre ei nu a fost rezultatul unui studiu sociologic, psihologic, de piaţă, de fezabilitate. Ce anume m-a determinat să vreau copii? Singurul răspuns este în imaginea de mai sus. Am fost convins că o să iasă bine. Am crezut cu tărie că apariţia copiilor îmi va face viaţa mult mai bună. În ce fel mai bună? aud întrebarea de la cititor. Iaca mai bună. Mai mişto. Mai cool. Mă aventurez să presupun că în multe cazuri situaţia este similară.

Cu alte cuvinte, e vorba de credinţă. Nu despre biserică sau Iisus Hristos, Mahomed sau alţi profeţi. Este vorba de relaţia omului cu propria viaţă. Unii o numesc viziune. Am avut “viziunea” că apariţia copiilor îmi va schimba viaţa în bine. Şi am avut dreptate. Sufletul meu s-a deschis către emoţii despre care nici nu ştiam că există. Nu mă refer aici numai la relaţia cu copiii mei. Sunt mult mai înţelegător, mult mai nuanţat în relaţiile cu alţi oameni, mă simt mult mai bine în vecinătatea copiilor altora. De altfel, daca mă gândesc cât pot eu de serios, nu îmi amintesc vreun lucru rău care să mi se fi întâmplat datorită apariţiei copiiilor.

Cred că în majoritatea cazurilor e mai mult sau mai puţin la fel. Nu există “raţiuni” pentru a avea copii. Există tot timpul o multitudine de “raţiuni” pentru a nu-i avea. Cei care depăşesc toate aceste motive descoperă (pe lângă multe alte bucurii) ce capcană infectă este în realitate raţiunea dacă nu este folosită conform manualului. Ştiu, pentru că am căzut şi eu de câteva ori în capcana asta.

Asta nu înseamnă că un copil este calea directă şi nemijlocită către fericire. Un copil nu este drogul suprem. Dacă nu eşti atent, poate deveni o povară şi atunci tot demersul eşuează lamentabil. Exemple sunt de jur împrejurul nostru. Cu excepţia oamenilor cu adevărat loviţi de soartă, sau a brutelor cu chip uman care apar din când în când în jurul nostru, marea majoritate a celor care eşuează o fac tocmai pentru că îşi pierd credinţa pe parcurs.

În concluzie, răspunsul raţional nu există. Nimeni nu poate să-l dea. Şi dacă cineva poate să o facă, fie face pe nebunul, fie este nebun. Ca orice persoană care vede lucruri acolo unde nu sunt. Cum sunt cei care vorbesc cu Napoleon în anul 2010. Sau cei care sunt chiar Napoleon. În anul 2010.

Sorin Milutinovici (sorin.greencore.ro)

Nevoia de jurnalisti

De cativa ani buni se discuta despre disolutia meseriei de jurnalist in marea masa de oameni conectati la internet care pot produce stiri. Jurnalisti vs bloggeri, jurnalisti vs globtrotteri, jurnalisti vs curve care isi scriu experientele. Oameni platiti pentru asta in opozitie cu oameni care nu fac altceva decat sa isi descrie propria viata. Goana dupa autenticitate a devenit atat de disperata (intr-o societate in care pana si cele mai nonconformiste demersuri se fac dupa reteta) incat jurnalistii pierd incet, incet razboiul.

Omul care pierde razboiul nu ramane la fel. Multi jurnalisti cauta modalitati alternative de a isi castiga banii, fiind dispusi sa modifice foarte repede bucati mari din sistemul lor de valori. Cu cat pierd lupta, jurnalistii devin din ce in ce mai putin jurnalisti si in curand lumea nu va mai face diferenta. Si nu le va mai simti lipsa.

Efectul imediat este modul in care sunt selectate si formulate stirile. Teoretic, un jurnalist bun, cel putin din punctul meu de vedere, se remarca la fel de mult prin ceea ce decide sa NU imi spuna. Un jurnalist ar trebui sa fie un om care cunoaste lumea mult mai bine decat mine. Care stie sa puna lucrurile in perspectiva, sa le aseze acolo unde le este locul intr-o realitate complexa pe care el o stie si eu nu. Care se ingrijeste cu atentie de coerenta si de veridicitatea universului pe care il descrie. Nu cineva care arunca in noi cu toate tampeniile, importante sau nu, semnificative sau nu, fara documentare si fara a munci pentru a ne oferi posibilitatea de a intelege.

In lipsa acestei abordari, toate stirile sunt isterice, au un ton apocaliptic si creeaza panica. Un exemplu foarte bun este felul in care se regasesc politicienii romani in orice demers jurnalistic. Toti sunt hoti, prosti, nimeni nu face nimic bun, toti au propriile interese veroase si calca pe cadavre pentru a si le indeplini. Orice politician roman pare un fel de diavol cu coarne si ochi rosii care mananca copii mici si sfasie oameni nevinovati cu ghearele lui ascutite. E normal ca asta sa produca panica. Cand nu poti avea incredere nici macar un pic in politicieni, politisti, medici, profesori, cand ai impresia ca absolut toti sunt niste fiare sangeroase care incearca sa te ucida, daca nu din alte motive macar din pura placere, viata devine o lupta disperata pentru supravietuire. Atitudine pe care o au majoritatea romanilor si care se poate observa in orice spital, pe strada, la sedintele cu parintii de la scoala, etc. Toti ne comportam de parca de fiecare secunda depinde supravietuirea noastra si a familiei.

Un jurnalist, in opinia mea, ar trebui sa evite asta. Ar trebui sa fie suficient de responsabil incat sa nu transforme lucruri care sunt accidentale in asa-zise obiceiuri. Sa caute cu atentie motivatiile din spatele unor gesturi si sa nu presupuna. Sa isi asume responsabilitatea muncii lui si sa inteleaga consecintele acesteia. Sa cerceteze atent cum functioneaza cu adevarat lumea, sa identifice cu atentie exceptiile si sa le trateze ca atare. Pentru asta e nevoie de scoala, experienta si de rabdare.

Este evident ca jurnalistul nu poate fii asa daca societatea nu ii da voie. Daca se pun variate tipuri de presiuni asupra lui, daca i se spune ca e la fel de valoros ca un pusti de 16 ani care si-a facut un videoblog, daca i se iau instrumentele de documentare (sau timpul de a o face), jurnalistul va aluneca pe panta senzationalului pentru a-si hrani familia. Am vazut oameni care nu au nici o legatura cu aceasta meserie dar care sunt mult mai retinuti si mai atenti la ce scot pe gura decat jurnalisti platiti (si) pentru a fi responsabili.

Oricat de tare m-ar amuza sa citesc bloguri, sa urmaresc filmulete amuzante pe youtube sau sa descopar diverse stranietati prin forumuri, eu personal am mare nevoie de jurnalisti care isi fac treaba cum trebuie. Am nevoie sa inteleg lumea din care fac parte, am nevoie de ajutor profesionist pentru asta. Am nevoie de oameni de meserie care stiu mult mai multe decat mine care sa imi prezinte lucrurile corect, fara exagerari si isterii. Vreau sa stiu cu adevarat cand ceva e iesit din comun si cand nu. Cand trebuie cu adevarat sa ma sperii si cand nu.

Si hotarati-va dracului odata cand vine sfarsitu lumii. Sa stiu si eu o treaba.

Sorin Milutinovici

Viata halucinanta si halucinogena

Omul modern are nevoie de droguri. O nevoie imperioasa, acuta, o nevoie care nu poate fi tinuta in loc de nimic. Omul modern se raporteaza la orice ca la un drog. Jumatate din cumparaturile pe care le facem sunt facute pentru exaltarea creierului si nu din nevoie. Jumatatea necesara, va avea mereu anumite calitati, anumite marci, sau va costa mult mai mult decat ar fi cazul. Tot drog e si asta. Mersul cu masina e un drog. Ne face sa ne simtim bine, capabili, potenti. Sexul e un drog, consumat in tabloide, in reviste glossy sau, executat sportiv, la perfectie, cu persoane pe care abia le cunoastem.

Politica, scandalurile, cancanurile, emisiunile care ne arata mizeria umana sub cele mai diverse forme, sunt tot droguri. OTV-ul e un drog. Oamenii care se uita la aceste monstruozitati se simt bine pentru ca, oricat ar fi decazut, oricat de jos ar fi ajuns pe orice scara a umanitatii, oricand se gasesc unii care sa stea mai jos decat ei.

Temele mari ale omenirii moderne sunt de asemenea droguri. Ecologia, drepturile diferitelor tipuri de minoritati, incalzirea globala, grija (falsa) pentru diferite categorii defavorizate, sunt, de asemenea, droguri. Le consumam ca pe pastile de Ecstasy pentru ca ne fac sa ne simtim grozavi.

Publicitatea pentru majoritatea produselor nu se mai refera de mult la calitatile acestora. Se refera la felul in care ne fac sa ne simtim. Si anume bine. Exceptional. Speciali. Deosebiti. Nu ca orice taran prost. Noi suntem mai buni. Pentru ca am cumparat produsul X. Pentru ca ne uitam la emisiunea Y. Pentru ca stim cum e treaba cu calota glaciara si cu gaura din stratul de ozon. Pentru ca ne pasa de una sau de alta.

Suntem, in realitate, din nefericire, o adunatura de caragiosi drogati, cu nimic mai buni decat cei de sub poduri care au nevoie de o simpla injectie pentru a se simti la fel ca noi. In al noualea cer. Deasupra amaratilor. Deasupra celor care nu au acces la drogul cu pricina.

Dincolo de problemele medicale insa, drogurile sunt rele pentru ca sunt false. Pot ameti creierul o vreme dar la un moment dat creierul se invata cu ele si revine la normal, adica la o viata plina de griji, de intrebari, de nefericiri si nesigurante, de responsabilitati. Orice drogat care se respecta va cauta un drog mai puternic, care sa-l ameteasca din nou. Si va gasi pentru ca are la dispozitie o paleta foarte larga.

Nu demult, demnitatea umana era cladita din suferinta si umilinta. Oamenii cei mai demni erau aceia care reusisera sa treaca cu bine peste cele mai crunte incercari ale sortii. Acum, respectul de sine este cu atat mai mare cu cat reusim sa eludam cu mai mult succes aceste lucruri. Sa le pasam altora si noi sa ne continuam viata pe jumatate ametiti de imensa cantitate de droguri pe care le bagam in noi in fiecare zi al carui singur scop este sa ne dea satisfactie.

Parca ii aud pe cei care citesc ce scriu eu aici “bine, si? care e ideea? vreo concluzie?” Nu. Nici o concluzie. Acest articol nu este un drog pentru voi. E doar pentru mine. Eu m-am prins. Eu sunt deasupra. Eu stiu ceea ce altii nu stiu. Vai, ce bine e…