Se discută frecvent pe Internet chestiunea copiilor. De ce să faci copii, de ce să nu faci. De ce să faci unul, de ce să nu faci unul. Când e bine să-i faci, când nu e. Cine ar trebui să-i facă şi cine nu. Citind toate reacţiile mi-am amintit că şi mie mi s-au pus întrebările astea de multe ori şi nu prea am ştiut să răspund. În cele ce urmează încerc să explic de ce nu voi putea niciodată să răspund raţional la o astfel de întrebare.
Copiii mei nu au apărut ca urmare a unui raţionament. Nici unul dintre ei nu a fost rezultatul unui studiu sociologic, psihologic, de piaţă, de fezabilitate. Ce anume m-a determinat să vreau copii? Singurul răspuns este în imaginea de mai sus. Am fost convins că o să iasă bine. Am crezut cu tărie că apariţia copiilor îmi va face viaţa mult mai bună. În ce fel mai bună? aud întrebarea de la cititor. Iaca mai bună. Mai mişto. Mai cool. Mă aventurez să presupun că în multe cazuri situaţia este similară.
Cu alte cuvinte, e vorba de credinţă. Nu despre biserică sau Iisus Hristos, Mahomed sau alţi profeţi. Este vorba de relaţia omului cu propria viaţă. Unii o numesc viziune. Am avut “viziunea” că apariţia copiilor îmi va schimba viaţa în bine. Şi am avut dreptate. Sufletul meu s-a deschis către emoţii despre care nici nu ştiam că există. Nu mă refer aici numai la relaţia cu copiii mei. Sunt mult mai înţelegător, mult mai nuanţat în relaţiile cu alţi oameni, mă simt mult mai bine în vecinătatea copiilor altora. De altfel, daca mă gândesc cât pot eu de serios, nu îmi amintesc vreun lucru rău care să mi se fi întâmplat datorită apariţiei copiiilor.
Cred că în majoritatea cazurilor e mai mult sau mai puţin la fel. Nu există “raţiuni” pentru a avea copii. Există tot timpul o multitudine de “raţiuni” pentru a nu-i avea. Cei care depăşesc toate aceste motive descoperă (pe lângă multe alte bucurii) ce capcană infectă este în realitate raţiunea dacă nu este folosită conform manualului. Ştiu, pentru că am căzut şi eu de câteva ori în capcana asta.
Asta nu înseamnă că un copil este calea directă şi nemijlocită către fericire. Un copil nu este drogul suprem. Dacă nu eşti atent, poate deveni o povară şi atunci tot demersul eşuează lamentabil. Exemple sunt de jur împrejurul nostru. Cu excepţia oamenilor cu adevărat loviţi de soartă, sau a brutelor cu chip uman care apar din când în când în jurul nostru, marea majoritate a celor care eşuează o fac tocmai pentru că îşi pierd credinţa pe parcurs.
În concluzie, răspunsul raţional nu există. Nimeni nu poate să-l dea. Şi dacă cineva poate să o facă, fie face pe nebunul, fie este nebun. Ca orice persoană care vede lucruri acolo unde nu sunt. Cum sunt cei care vorbesc cu Napoleon în anul 2010. Sau cei care sunt chiar Napoleon. În anul 2010.