Post Category → Eseu

Răscoala rechinilor

Numărul celor care, din felurite motive, n-au mai apucat să se nască nu l-a știut nimeni niciodată. E, oricum, exagerat de mare. Mult mai mare decât numărul celor vreodată născuți. Numărul acestor întorși din drum bate probabil spre infinit.

În noaptea aceea, deși răscoala era spontană, se strânseseră toți: nenăscuți, avortoni, chiuretați, aspirați, stârpituri de toate felurile, protozombi feroce care, iată, își umflau amenințător arcurile branhiale și pocneau din cordoane ombilicale uscate și tari ca niște vițe de liană: cereau moartea femeilor și moartea bărbaților. Și-au pus așadar placentele cap la cap – vilozitate la vilozitate – și-au făcut un sac de două ori mai mare ca pământul. Au aruncat plasa de colagen cu neîndemânare, aiurea, peste foarte, foarte mulți oameni: mame și tați cu și fără posibilități, femei, bărbați cuprinși de regrete și orgolii, absolut toți au murit în noaptea aceea – unii nedormiți de trei zile, în fața ecranelor, cu ceașca de cafea la gură, alții cu halba în mână, unii în pat lipiți de alții, unii picotind pe scaune, în zboruri transatlantice, unii în vacanțe la soare, alții stivuind tabureți prin baruri de noapte sau căscând prin gherete – toți oameni nevinovați, ocupați, tineri cu viitor și curve bătrâne, bursieri și zeciste, câțiva pungași, câțiva bețivi, dar mulți virtuoși, blânzi și decenți – morți toți, până la ultimul, zbătându-se degeaba sub plasa de colagen. Dimineața i-a găsit așa cum nu-i mai găsise de mult: informi, mucoși, tone și tone de masă gelatinoasă laxă.

Bilanțul a fost tragic: câteva zeci de milioane de morți, buni cetățeni care nu și-au dorit altceva decât un trai decent. Unii spun că morții ar fi fost totuși genul de oameni lipsiți de răbdare, cu mult prea multe sau cu mult prea puține pretenții. Alții spun că nu-i deloc adevărat. Cruzimea atroce a avortonilor a făcut să se moară absurd și la-ntâmplare.

Răsculații nu s-au apărat. Printre ei domnea o tăcere de moarte. Unde să se ducă? Înapoi nu se poate. Înainte nu-i chip. Zdrobiți de durere și vinovăție s-au culcat toți la pământ. Și-au strâns genunchii translucizi la piept și și-au cântat singuri un cântec de leagăn. Într-un târziu, au adormit cu totul acolo, la drumul mare, între Viață și pretențiile ei.

Revolta a intrat în istorie drept Răscoala Rechinilor.

(foto: dailymail.co.uk)

 
 

Cu sau fără lucrare de diplomă?

Ce nu înțeleg studenții – și firește că nu e vina lor – e că o carte nu se citeşte pur şi simplu, o carte se înţelege.

Dar cum să le pretinzi să înțeleagă o carte pe care n-au citit-o cap-coadă?

Bibliografia obligatorie a fiecărui curs, în loc să propună familiarizarea cu 2-3 cărți fundamentale, propune lectura unor capitole disparate. Asta au studenții de pregătit pentru examene: niște fragmente din niște capitole provenite din 3-5 cărți – multe dintre ele ne-fundamentale, dar pe placul profului.

Cum – și pe ce bază – să-i stimulezi să citească lucrări întregi când lor li se cere pentru examen să cunoască informațiile expuse la paginile 58, 61, 234 și 249? Și – atenție, deloc de neglijat! – texte preponderent în limba română. Dacă nu ești student la limbi străine, munca cu dicționarul e considerată scandaloasă, aproape neetică (deși, la 19 ani, orice tânăr acceptat de un program universitar  ar trebui să fie capabil să citească fluent în cel puțin o limbă străină de mare circulație.)

Cum, deci, să le pretinzi să înțeleagă contextul informațiilor ? Veți spune: păi nu asta e treaba profului, să contextualizeze informația?

Adevărul este că la curs nu se mai contextualizează nimic. La curs se discută o suită de slide-uri Power Point, cu idei principale în jurul cărora proful – mai plictisitor sau mai elocvent – țese o poveste. Nimeni nu mai ia notițe fiindcă, nu-i așa, ideile principale sunt deja pe slide-uri. Toată lumea este de acord că schema logică e suficientă. Pare de bun simț să-ți dorești ca studentul să rămână cu „ceva esențial”. Contextul, evident, este o piedică în calea reținerii ideilor de bază. Autorii își pierd, în mod bizar, vremea cu explicarea contextelor. Cărțile din biblioteci sunt pline de detalii contextuale. Detaliile, evident, nu înseamnă nimic. Pe scurt, cărțile sunt pline de nimicuri pe care nu le citește nimeni fiindcă, nu-i așa, acelea “nici nu ți se cer”.

Date fiind cele de mai sus, cum să pretinzi studentului să construiască, la finalul a trei ani de citit jumătăți de pagini, o lucrare de diplomă de 70 de pagini când e foarte probabil ca el să nu fi parcurs în viața lui, din scoarță în scoarță, o lucrare teoretică importantă? De unde să ia, bietul de el, gândirea cu bătaie lungă, de unde să știe cum să-și urmărească ideea proprie, de unde să știe cum s-o dezvolte, cum să ramifice un argument când n-a urmărit în viața lui firul unei idei importante, expuse de un autor important? Habar nu are de ce o carte începe cum începe și se termină cum se termină. De curând, mi-am dat seama că o studentă credea că toate cărțile au aceeași structură! Asta, probabil, pentru că se face mare caz de structura pe care ea însăși trebuie s-o urmeze ca să-și scrie teza de licență.

… Iar un student silitor chiar va scrie o lucrare de licență curată ca lacrima, deși n-are deprinderea muncii cu detaliile. Pentru el, cartea teoretică e făcută din capitole, nu dintr-o țesătură de informații. Drept urmare, va respecta cu sfințenie structura capitolelor. Va scrie o lucrare impecabilă din punct de vedere formal, dar plină de contradicții interne, de argumente aiurea, de nepotriviri de toate felurile. Nici nu poți corecta o asemenea lucrare. Nici nu ai idee ce să-i spui, cum să-ți formulezi obiecțiile, cum să-i explici ce-a greșit, cum să-i explici că ideile dintr-un paragraf contrazic ideile din următorul paragraf, că bate apa-n piuă, că unele fraze nu au noimă, iar altele sunt pur și simplu “nefirești”, că, într-un final, nimic nu se leagă?! Știi că exercițiul de compoziție nu-i folosește la nimic tocmai pentru că nu se leagă de nimic, nu are justificare reală – nici profesională, nici existențială, nici măcar didactică. Și știi că în disertația de master va face aceleași greșeli. Plagiatul, în cazul ăsta, e doar o problemă printre altele. Poate nici măcar una esențială.

Lucrarea aceea de diplomă nu are precedent în viața intelectuală a studentului și nici nu va determina vreo căutare ceva mai sistematică a vreunui adevăr științific. Veți spune poate: “e scrisă de el, deci tot e ceva.”

Așa să fie oare? Nu era mai util să citească de 2 ori, cu creionul în mână, “Despre libertate” a lui John Stuart Mill sau „Criza spiritului american” a lui Allan Bloom sau  “Republica” lui Platon?

E nefiresc să ceri studenților proiecte de compoziție înainte de a le cere să citească lucrări integrale; și de a purta cu ei un dialog profund în marginea celor citite. Ei trebuie să înțeleagă ce citesc mai înainte de a înțelege cum, ce și de ce să scrie.

Dacă ne-ar reuși asta, am avea poate mai mulți tineri care ar prinde gustul gândului scris pe-ndelete. Aceștia ar descoperi că înțelegând ce au scris alții se pot, la rându-le, face înțeleși prin scris. Și că această reciprocitate le va salva viața.

licenta(Foto: tipocar.ro)

WATCH ME FAILING

Good women. They are nowhere to be found. They were either born to remain beyond reach, or – and this is even more probable – they were not born at all.

I know for sure I am not one of the good ones.
Another thing that I do know is that there is a frightening uniformity of thought among women, which – please trust me on this – expresses anything but solidarity. And there is also a frightening uniformity of look among women which expresses anything but aesthetic agreement.

I know and I sense that there is something deeply wrong with this inability of making a difference as a woman in a late modern world. Deeply wrong and extremely hypocritical!

Although, over the years, women gained a sense of vanity, of competition and existential despair that were once specific to men, they rarely do anything interesting and original with these. They get to ask themselves “what do I really want?”, and then they end up becoming oversimplified cliché-examples of a feministic ethos.

So she is never herself. She loses herself and she also loses, in the process, her kindness and her strength. She becomes, instead, weak in the heart. She thinks she is proud, but she has become a coward. She thinks of herself as some kind of Amazon woman, but the truth is she has become just like everybody else: selfish, depressed, unhappy, on and off Prozac.

Whatever might have been different and unique about her has been (successfully) erased. No, this is not self-loath, it is self-deceiving.

She thinks she has finally reached a point where she can safely say that she has “embraced” her body and mind, but – make no mistake! – the exact opposite is true. She has no contact with herself! She does not approve of her own physiology, she feels trapped in every way by her own metabolism (from the way she stores fat to the unfortunate ability of carrying children). She is exasperated by the way her brain engages in decision-making and problem-solving, and she cannot stand her underdeveloped muscles. When she goes to the gym late in night to lift weights after a hard day’s work in a man’s career field, she knows she does the right thing: she is strong and getting stronger.

She is so free, she does not live in her body and mind anymore; she only lives outside herself, outside herself, spending her days and nights camping on a battlefield. She has completely forgotten how it is like not to be at war.

She misunderstands her own physical appearance and her innermost will. She is too fat or too skinny for her own taste (depending on the ideological model du jour), and she never ceases trying to overcome her need to “compromise” herself by meeting a man halfway.

She is not human because she has no genuine human experience. She is a woman because she transcends every human limitation. And no one f***s with her. Or with her cause.
That is why her solemnity looks fake; her children (if she has any) – disordered gamers; her husband – porn-addicted; her designer dress – meaningless; and this text – a failure.

failing(Foto: Dead-end Street/Adela Toplean)

THE FIRST (TRUE) STORY OF THE YEAR

Today’s conversation with a taxi driver in very high spirits:

Me: You seem very happy.
Taxi driver: I am! I’m getting married.
Me: Great, good for you. So…when’s the wedding?
Taxi driver: I don’t know. Sometime this year.
Me: You guys haven’t picked a date yet…
Taxi driver: Hehe, I didn’t even pick the bride…
Me (puzzled): You didn’t?!
Taxi driver: Nope. Not yet. The only thing I know is that I will get married this year.
Me: oh?!
Taxi driver (in a reassuring tone): It’s the apricot branch. It’s in full bloom. I kept it in vase in my bedroom and now it’s blooming. Let me show it to you.

He activates the screen of an old LG phone and shows me the picture of the blooming branch.

Taxi driver: I kept one every year. Nothing ever happened. My mother said “be patient, boy. One day, when a year will be nearly over, one of these branches is going to bloom. And you will get married.”

Me (in awe): aww.
Taxi driver: I live with my mother, he explains. I look closely at the branch every morning when I wake up. Yesterday morning, on the last day of the year, I ran to her, to my mother. She was in the kitchen. And so I ran to her and said come and see, the branch is blooming! When she saw it with her own eyes, she said „at last!”. Yesterday afternoon I prepared for a long night shift on the New Year’s Eve, new shirt and everything. She stopped me at the door and said „Wait. You have to do it right. You need to start this night by driving three men in a row. Not women. Men. YOUR FIRST THREE CUSTOMERS NEED TO BE MEN. If it’s a woman, you won’t get married. Or worse: your wife is gonna be a bad one. So tonight you start with three men. Or not at all.”
Me: How did it go?
Taxi driver: Bad. Terribly. I had to drive for hours without finding a single male customer. They were all women. Or couples. Lots of them. I turned everybody down. I found some lonely drunk guys later on, and I thanked the Lord for them. I can finally get married.

flowers

(Foto: thewindandthetree.wordpress.com)

Famous humans gone dead

I have always liked George Michael. I didn’t like him as a Wham member, but, long before anyone had heard of him being gay, I have appreciated his involuntary manierism as a solo artist. There was something honest about it that made me admire his obvious talent and virtuosity more. What I have always looked for in a music star was a trace of humanity. What I have always wanted was to crack the code of stardom.

People love to mourn the stars. Yes, they love it! They loved it when David Bowie died. And Michael Jackson. And Prince. And Princess Diana, back in the ’97. People love the mass mourning, they love to shed tears for a man or a woman they have never met, they love to wear “I miss Bowie” and “I miss Lennon” t-shirts. Unlike the deaths of their brothers and sisters, mothers and fathers, the death of celebrities is never dull. I will not bore you with theoretical details about how collective emotions are being channeled in such cases, all I want is to make a brief note on Leon Wieseltier’s observation: celebrities are not people, except for themselves.

I will start by saying that celebrities are taken-for-granted people; people whose humanity is there only to be overlooked, disputed, or even denied, if necessary. Normally, “the human side” of famous people is something to play with; but whenever their attributes as humans happen to clash with their attributes as products, the human side is rudely dismissed.

I’ve seen non-famous people asking famous people for extremely… human things. These things were actually so human that they couldn’t possibly be asked for without overlooking someone’s very… humanity and the most basic interpersonal rules.

On the other hand, I’ve seen famous people encouraging non-famous people to make use of their advantage of being “consumers of stardom”, and make demands over and above what is normally seen as “human”, but in total accord with what is normally seen as “marketing”: the stars themselves erase their own human significance in order to gain and preserve stardom.

And finally, I’ve seen famous and non-famous people freely using each other’s attributes and roles, thus encouraging an enigmatic confusion of identities and purposes, often recorded by tabloids as “diva-like aura” and by shrinks as “hysteria”: average people acting like stars and famous people ostentatiously acting like regular people.

…And when the “famous” one dies, the “average” one wears the celebrity t-shirt. He should “normalize” his grief reaction by printing a photo of his dead mother on a t-shirt and wear it every day. That sounds insane, isn’t it?

Eventually, a(ny) relationship between famous and non-famous people is naturally built on misunderstandings. It bears little credibility, and requires very little – if any – negotiation. It takes time, good will, and a mountain of wisdom not to lead to disastrous misuses with psychopathologic consequences.

george-michael

(Foto: fanbabel.com)

Votul prost

Prostia “nu știe” să se orienteze politic, nu există cauze misterioase pentru care un prost votează prost.

Prostul nu se hrănește cu convingeri. Trendul e combustibilul lui. El se înfruptă pur și simplu din curentele la modă, iar răul lui este întotdeauna răul vremurilor. Prostia are, deci, o singură vanitate: conformismul. Și o singură nevoie: să i se dea; în primul rând atenție, dar merge și  o bere.

Prin gura proștilor vorbește, deci, tot ceea ce are epoca mai putred, mai răsuflat, mai inerțios și mai la îndemână.  Practic, la temelia cetății stă prostul care nu ostenește niciodată să rafineze abjecțiile și clișeele momentului.

Însă acolo unde deșteptul votează prost având convingerea că a votat bine, acolo, da, avem un mister!

L-a prostit cineva? S-a prostit singur? E, totuși, mai prost decât pare? E mai puțin onest decât pretinde?

Haideți să vă spun cum văd eu lucrurile.

Îndrăznesc să cred că niciun om de ispravă nu votează prost, indiferent cu cine votează. Unii votează literalmente rezonabil, adică în virtutea unei bune și îndelungate familiarizări cu ordinea politică. Cunosc bine faptele și figurile, anticipează, cumpănesc, argumentează, au întrebări și răspunsuri. Alții zăbovesc mai puțin pe fapte și votează intuitiv, merg pe simțire și pe investiții afective. Alții, dezamăgiți, pesimiști prin natură sau prin conjunctură, votează ceea ce ei simt și cred că ar fi „răul cel mai mic”.

Nu toată lumea are, în plan civic, aceeași dexteritate analitică, dar toți cei care – fără să fie proști – votează în acord cu propriile convingeri dau un vot robust. Calitatea votului (și a exercițiului democratic) e dată, cred, de calitatea votantului.

Să nu ne temem, deci, de voturile proaste; ci de voturile proștilor.

vot-prost

(Foto: Cristian Nistor/Arhiva Agerpres)

Sexismul zilei

M-am gândit toată ziua cum să formulez chestia asta fără să scandalizez prea multă lume:

După capul meu de femeie, femeile, din ce sunt mai deștepte și din ce sunt “mai” femei, din ce întâmpină mai mari greutăți în a-și pune efectiv la lucru rafinamentul intelectual.

Ele se pot remarca printr-o nespusă eleganță a minții; sau printr-o inteligență animalică. Dar atunci când trebuie să producă ceea ce se numește îndeobște “o operă”, produsul finit e expresia unui soi de exces, iar opera devine, într-un fel, “insuportabilă”. Există în produsul finit ceva insuportabil de dezechilibrat și de urgent și, prin asta, de patetic care le împiedică să devină “de top”. Tot ceea ce duc ele la capăt, devine, dintr-o dată, un prea-mult.

Nu mă refer aici la un exces de entuziasm sau de pasiune; de entuziasm și de pasiuni ducem – sau nu ducem – lipsă cu toții.  Mă refer la ceva mai abstract și mai profund, la un fel de impetuozitate primordială care nu e nici lipsă de luciditate și nici lipsă de echilibru, care nu e, de fapt, niciun fel lipsă, ci e un surplus, un preaplin. Cel mai mic gest – existențial sau intelectual – al femeii urlă, strigă, răcnește, angajează, inhibă, excită și exasperează. Diplomația și prudența ei sunt, ambele, esențialmente superficiale. Și niciodată cu adevărat eficiente.

Pentru ca o femeie să fie cu adevărat excepțională, este aproape obligată să-și asume discreția, ba chiar, dacă realitatea o cere, retragerea. Pentru a se impune intelectual și uman i se cere să fie – sub toate aspectele – un om rezervat.

Pentru a se salva de minorat, i se cere să rămână o apariție minimalistă. Doar minimalismul emoțional, intelectual și social poate produce, în cazul femeii, efecte desăvârșite.

PS: Între noi fie vorba, femeia intelectuală reușește cu greu să-și disimuleze totalul dezinteres pentru contemplație. Ea nu tace niciodată când face.

sexism

(Foto: yogawithkarel.tumblr.com)

Mai pe românește

Există oameni pe care educația superioară îi strică. Își dau pur și simplu în petec gândind, zic ei, elaborat. În realitate gândesc la fel de puțin ca înainte să se-nșcolească, dar acum puținul gândit fie ia forme contorsionate, nefirești, fie proptește – împreună cu puținul altora – vreun biet clișeu, vreo banalitate găunoasă.

Oamenii ăștia au, cred eu, un destin tare ciudat. Educația le rafinează toate defectele, toate hibele sufletești și toate limitele intelectuale. Nicio potențială insuficiență nu rămâne neaccesată!

Oamenii își pierd, treptat, însemnătatea lor ca ființe pe măsură ce devin pătrunși de misiuni strâmbe, pe măsură ce se lasă mâncați de orgolii pe care nu și le-ar fi descoperit niciodată dacă n-ar fi intrat în cercuri rafinate de învățați care sunt convinși – unii pe bună dreptate – că au ceva de spus.

Obsesia faptului că ar avea, la rându-le, ceva de spus – ceva care e musai să fie mai deștept decât ceea ce s-a spus până la ei – le strică pur și simplu mintea și sufletul. Sfârșesc prin a fi niște oameni “nefirești”, niște dihănii arogante sau niște bieți mutanți logoreici.

Cred, deci, sincer că unora le-ar fi mai bine fără multă școală.

Pentru a-ți păstra umanitatea, uneori e bine să știi mai puțin. Nu neștiutorii, nu oamenii simpli sunt cei prin excelență nerezonabili, ci cei care, prin știință de carte, nu numai că nu reușesc să-și sporească talanții, ba chiar și-i împuținează până la… extincție.

Educația, deci, le desăvârșește prostia.

Proștii educați sunt niște proști desăvârșiți.

prosti-educati(Foto: apiorversaodemim.blogspot.ro)

OK, NOW WHERE’S MY REWARD?

Once they turn 40 people have a tendency to repeat their youth’s mistakes.

Between 30 and 40 they tried to do it all right. Sadly, that was neither fun nor functional. Besides, nobody was sufficiently moved or impressed by their endeavour. The situation enraged them. Then it tired them out. It was simply exhausting to constantly convince themselves to do the right thing, to develop tastes that weren’t their own, to cultivate relationships that never seemed to get any better. In short, nothing good seemed to come out of their good deeds! Just a quirky twist of events, a twisted look, some twisted words out of someone’s wife’s mouth and there they were, indistinguishable from the downright villains! Their own old mothers would refrain from pointing at the good work they did!

So they hit 40 and decide they want to make up for all the stupid efforts they have made to win – and keep someone’s heart, a good job position, a successful career, a thumb-up from a stranger.

What a sickening way to lose your most beautiful years! What a sense of failure this brings!

They feel in their gut that what they thought to be wrong in their early twenties might have been the seed of all the good they never had. Their bad must have been their right, all along! A new sense of joy, power and autonomy arises in their hearts. Finally, they found the key to success.

All 40-somethings try, in a way or another, to catch up with their initial impulses. Same mistakes, different clothes. Same distortions, different goals. The sad thing is that by trying to give their old mistakes a new, salutary purpose, they over-evaluate them. The outcome is not only disastrous, it is also ridiculous.

They will reach 50 in a state of disconsolation. If their good was wrong and their bad was also wrong, then where was THE RIGHT? Where was THE REWARD? What was the alternative life scenario that would have actually WORKED?

I believe there is never an “alternative” life scenario.

Failings and successes do not lie within the natural scheme of things, but within a (well?) intentioned scheme of supra-things. People of all ages should be told right to their face that the path they choose with their beating heart is rarely – if ever! – the „victorious” path. Because life itself does not „carry” any failings or victories. Because life is something else.

So when a 40-something comes to you asking for rewards or making indecent proposals, tell him to get a life.

reward(Foto: thebrooknetwork.org)

DOWNGRADE OR UPGRADE

I am writing these lines with my very own hand, in my little black notebook. Next to the hand that writes is my laptop. On my – now black – laptop screen I see the white, promising words: „Installing. About 22 minutes remaining.” My laptop is a Macbook that faultlessly updates itself. I trust everything will be fine. Why shouldn’t be? I have invested in a good computer. I trust my computer. I trust it more than I trust myself.

I for one need a lot of luck to just be. To smile, I need more than luck. I need a tremendous amount of determination to change the direction of my mouth’s line.

In order for my kids to make it to the daycare three October days in a row, I need a ridiculously big amount of luck.

Out of them all who live in this house, I trust my computer the most. The rest of us have installation issues. We fail easily.

Everybody fails – people, groups of people, whole countries.

In order for us to live beautifully, we need more than a life instinct, we also need good algorithms.

People are never good at sticking with the algorithms they themselves have invented. Once they come up with a good algorithm, they make a machine do it, so that they can go back to their instincts and anxieties.

There’s nothing really promising about us, except our technology.

We invent promising technology, but we truly are disappointing beings – unable to re-start or re-invent ourselves. I dare say technology has become, in many ways, more human, more reliable, even kinder than we are. Actually, the more confused we get, the more we depend on technology.

We pass our „installation issues” on to our children. We go from bad to worse. However, we create technology that is is faultlessly updating itself, technology that saves lives and time. Technology that saves our children from ourselves.

We reserve our right to fail, to be confused, selfish and unlucky. There must be some kind of human pride into getting it all wrong!

Meanwhile, our reward for being miserable is the sincere smile of a cool new gadget who lives in our phone.

upgrade

(Foto: dailymail.co.uk)