Lola

Știu pe cineva – o femeie – care se adresează bărbaților cu “domnu’ ” și femeilor cu “fă”.

Dumnezeu s-o știe dacă e sau nu e feministă!

Pro- sau anti-feministă, bănuiala mea e că, în sinea ei, nicio femeie nu știe prea bine dacă chiar e ceea ce pretinde că e.

Ce-i drept, nu-i ușor să te integrezi într-o ideologie. Integrarea te dezintegrează. Orice ideologie este inevitabil închisă. Din ea nu se poate ieși, doar evada.

Când ești cu tot dinadinsul pro sau contra ceva, trebuie să accepți că, la un moment dat, vei fi și împotriva ta. Nu poți decât să speri că vei ști când să te oprești, înainte să devii un ipocrit notoriu, un nesuferit consacrat sau un schizofrenic cu acte.

Bărbat sau femeie, a fi tu însuți/ăți a devenit astăzi un lux.

Personal, nicicând nu mă simt mai puțin femeie decât atunci când stau în preajma feministelor. Ideologia feministă nu îți dă de ales. Ori rămâi femeie pe premise resentimentare, ori devii bărbat.

O, și ce bătaie e pe atributele bărbatului pe care, de altfel, girl power caută să-l deprecieze!  Nu se doresc doar reforme politice, ci și schimbarea tabieturilor cotidiene, adică reproducerea minuțioasă a apucăturilor masculine. Nenorocirea este, însă, că femeia nu poate reproduce decât atributele masculine slabe, punctele sale debile. Până să ajungi să faci reformă, ajungi să te mândrești cu neîndemânarea ta, cu egoismul tău, cu nerăbdarea, cu adrenalinomania, cu mitocănia, cu lipsa de tact și cu neputința de a ține în mână o coadă de cratiță.

Femeile au devenit niște bărbați nasoli. Niște mitocani.

Și reciproca e valabilă – amenințați cu ghetoizarea, bărbații și-au bramburit reperele identității. Și ei vor să fie pe val, și ei vor să mănânce, să doarmă și să se împerecheze în legitimitate, așa că vor să fie ca femeile: bârfesc, sunt supărăcioși, snobi și vulnerabili. Niște țațe.

E bătaie mare, deci, pe defectele sexului opus. La sfârșit, dacă tragem linie, tot de țațe și de mitocani dăm.

Acces la atributele tari ale sexului opus oricum nu avem. În sensul că privilegiile sofisticate, genuine, profunde de a fi femeie sau de a fi bărbat sunt netransferabile. De incomensurabilitatea impresionantă și spectaculoasă dintre bărbați și femei nu mai vorbește nimeni. Numai că exact această incomensurabilitate care sfidează (cum altfel?) principiul egalității stătea la baza principiului atracției!

Sigur, nu sunt atât de încuiată ca să nu admit că nu toate eforturile de a obține ceva din privilegiile sexului opus au fost inutile. Ele sunt deja asimilate pe scară largă, deci, ca să se liniștească militantele, e clar că la starea de neghiobie primară nu se mai întoarce nimeni.

Înapoi, deci, nu mai dăm. Dar nici înainte nu mai putem merge. Și femeile masculinizate și bărbații efeminați arată neterminați, toți împlinesc, cabotin, legi și principii ale societății contemporane mizând – din conformism, snobism ori prostie  – pe atribute umane slabe care te împiedică să fii în acord cu premisele tale reale și care, prin aceasta, împiedică întâlnirea umană autentică, încurajând cabotinismul, impostura, dublul standard și depresia.

Până nu vom reuși să ne legitimăm reciproc, vom fi condamnați să ne fâțâim aiurea pe străzi ori prin cluburi – niște mutanți frigizi și impotenți, livizi de spaimă în fața sexului opus.

Cu toată onestitatea, mie mi se pare că noi, femeile, suntem în multe privințe supraevaluate. Lucrurile pe care le facem, rolurile pe care ni le asumăm și pe care le desăvârșim cu o ambiție cvasipatologică,  existența noastră cotidiană din ce în ce mai sofisticată, discursul nostru de eterne umilite, sensibilitatea noastră sfidătoare, toanele noastre – au căpătat, toate, valoare metafizică.

Suntem într-o continuă stare de emancipare, într-un nesfârșit proces de cucerire a lumii, dar tot ce facem și spunem are aerul demonstrativ al chinuitului vanitos. Fiți pe pace, suratelor, martiriul nostru cotidian nu mai e trecut cu vederea. Se știe că suntem niște sfinte.

Emanciparea noastră continuă. Este parte din cultura publică. Sigur, nu are nevoie doar de fonduri, de activism, de proteste și de filozofie-Cosmo. Mai e nevoie și de înțelegerea permanentă a bărbaților. Ei bine, o avem și pe asta!

Am auzit femei vorbind despre bărbat care despre un nimeni care face nimicuri.

Am auzit bărbați vorbind despre femeie care despre o forță temută a universului, singura forță care te mai potate îndreptăți (mirui?) social, existențial și emoțional, singura creatură care, într-un restaurant de fițe dintr-o țară civilizată, încă își mai permite să se îmbete și să vorbească tare.

 Vorba cântecului…

(Foto: avoiceformen.com)

Le relatif, c’est les autres

Mulți se feresc să mai vorbească despre înţelesurile profunde ale lucrurilor de teamă că acestea vor aduce “dezbinare” între participanții la discuție. Ne place, însă, să vorbim, relaxat, despre diferenţele de practică socială și culturală, lăsând să se înţeleagă că ataşamentul faţă de o anumită tradiţie (să zicem religioasă) nu este, în sine, o opţiune profundă (o problemă de sens personal), cât de obişnuinţă culturală adesea împovărătoare şi niciodată justificată îndeajuns pentru a nu putea fi schimbată cu o alta.

Cumva, zelul – sau lipsa de zel – în această sferă a praxis-ului ar face diferenţa dintre simpli spectatori, adepţi şi fanatici, închizând, astfel, tradiţiile (să zicem religioase) în ceea ce au ele vizibil diferit, în loc să le deschidă unele spre altele, în ceea ce au (sau ar putea avea) ele invizibil asemenea.

Cititorii acestui blog știu prea bine cât de zadarnică este astăzi o discuţie despre „adevăr”, „validitate”, „cunoaştere obiectivă”, „esenţă” sau „angajare”. Ca să citez un personaj din romanul la care lucrez: “ce-mi pasă mie de starea vremii când am propria opinie?”

Niciun adevăr nu este adevărat în afara tradiţiei care l-a consacrat și care-l “rulează” în continuare cu un soi de obstinație deznădăjduită fără să-i mai poată apăra atributele sale „serioase”, „tari”, de atotprezentul pressing relativist, orchestrat cu mai multă sau mai puțină dibăcie/josnicie în sălile de conferinţă ale şcolilor neo-moderne.

Aici voiam să ajung: la faptul că a devenit aproape imposibil să mai aduci în discuție, în mediile academice serioase, subiecte cu miză existențială. Cu cât e școala mai serioasă, cu atât e mai puțin permeabilă la “lucruri serioase”.

Spun acum pe șleau ceea ce spuneam “învăluit“ în eseul de săptămâna trecută când mă plângeam că problema morții a fost redusă la consecințele ei sociale: scrupulul academic, fie el metodologic sau ideologic, mărturisit sau nemărturisit, a paralizat în bună măsură gândirea noastră ştiinţifică, cel puțin în câmpul științelor sociale.

Se pare că niciun cercetător  nu mai poate rezolva o problemă fără a o transforma în prealabil într-o problemă socială, de preferinţă limitată în timp şi spaţiu, perfect măsurabilă (adică “validă” la nivel de experiment), dar perfect relativă (adică“neadevărată” la nivel de demonstraţie filozofică sau teologică).

Culmea e că orice specialist în științe sociale, neo-modern în spirit și-n purtare, care, teoretic, știe foarte bine că exigenţele de metodă la care subscrie sunt pur subiective şi perfect „deschise”, se va mişca, practic, în cadrul paradigmei sale cu siguranţa şi suficienţa pe care doar deţinerea adevărului etern le-ar putea înlesni. E suficient să participați la două-trei conferințe internaționale, organizate în jurul unor hot issues, ca să vă convingeți de asta. Mulți își propun (și reușesc!) să măsoare prin neverosimil de complicate grile statistice anvergura şi ritmurile unor fenomene sociale de altfel ambigue. Oamenii respectivi au auzit de fizică cuantică și de hermeneutică, știu ce înseamnă „complexitatea lumii” și „interpretare”. Dar asta nu-i privește. Ei vor privi în ograda teoretică a vecinului de pe poziţia celui care deţine un model de cercetare a cărui aplicare va genera adevăruri tari; adevărurile „slabe” sau “conversaţia”, cum îi spunea Rorty, rămâne, desigur, specialitatea celorlalţi.

Pe scurt, ca să fiu ironică, „modelul de cercetare” care îmi pare a fi cel mai răspândit în universităţi şi centre de cercetare este unul care are drept motto le rélatif c’est les autres.

Așa se face că mulți cercetători cu scrupule metodologice preferă teme de studiu restrânse ca întindere, cu consecinţe mai puţin însemnate şi uşor delimitabile care se înscriu – onest şi neproblematic – într-un model de cercetare dinainte stabilit; concluziile la care se va ajunge în urma acestor demersuri ştiinţifice nu trebuie să fie reprezentate în vreun fel pe harta „mare” a problemelor epocii, ele fiind dependente în mod natural de contextul imediat care le-a şi produs, împăcând astfel atât „capra obstinată”, doritoare de temeiuri raţionale şi demonstrabile, cât şi „complexa varză” ale cărei foi oricum nu pot fi numărate, ci doar cunoscute pe rând şi parţial.

Abordarea univocă „răsfaţă” cercetătorul fiindcă îl ţine în „puful” rutinei de cercetare în care nu se intervine. Retragerea în paradigmă proprie și zăvorârea ușii bagatelizează dezbaterea, o face ridicolă. Ferit de lumea dezlănţuită a luptelor epistemologice, cercetătorul în carapacea sa teoretică nu va fi expus unor situaţii decizionale riscante, lucru salutar (cred unii) fiindcă limitează considerabil spectrul erorilor şi impune disciplina ortodoxă în defavoarea fanatismelor și exceselor de zel. Încetul cu încetul, imaginația se atrofiază. De fapt, începi să-ți reprimi intuițiile și gândirea creativă în momentul în care începi să cauți grant-uri de cercetare. E imposibil să faci rost de bani fără să cobori, strategic, ștacheta, fără, adică, să faci cercetare “așa cum fac toți”, cel mai adesea sub potențialul tău real.

Iată de ce probleme cum ar fi moartea, singurătatea sau răul nu pot fi cercetate onest şi rezonabil fără a le confunda, voit, cu consecinţele lor sociale imediate.

Din scrupul academic, psihologii, de pildă, au ezitat să se confrunte cu una dintre cele mai autentice, mai misterioase şi mai versatile probleme umane: problema răului. Tratată reducţionist sau deloc, evitându-se orice contaminare cu valorile morale ori cu aura de mister în care religiile au învăluit originile sale, răul, din câte ştiu eu (rog cititorii mai informați să facă sugestii de lectură), a scăpat sistematic investigaţiei ştiinţifice.

A existat, ce-i drept, un psihiatru american, M. Scott Peck care, pe urmele lui Fromm, a  înţeles să iniţieze – cu precauţie şi vădită  tulburare – ceea ce el numeşte „o psihologie a răului”. Unul dintre primele lucruri remarcate de el a fost acela că nu poți studia răul într-o manieră reducţionistă. Nici o altă problemă umană, mai spunea Peck, nu s-ar deforma atât de dramatic în urma unei abordări unilaterale aşa cum s-ar întâmpla cu studiul superficial al răului din fiinţele omeneşti. Mai mult, nu se poate vorbi despre studierea răului decât laolaltă cu valorile vieții. Cum să scoți, atunci, teologia sau mitologia din discuție? Cum să scoți analizele statistice ale modelelor eredității, biochimia și testele Roschasch? Dar cine să încerce marea cu degetul?…

Prin urmare, specialistul neo-modern onest, aflat în faţa unei taine umane „mari”, trebuie să aleagă una dintre cele două variante posibile: abandonarea subiectului în favoarea unor taine „mai mici” care „încap” fără prea multe probleme într-un model de cercetare unic (şi inevitabil reducţionist), sau acceptarea multideterminării tainei celei „mari”, multideterminare fără de care, desigur, taina noastră nu s-ar mai numi „mare”. Atunci când, din prea multă precauţie, se ratează întâlnirea cu esenţa unei probleme „mari” fiindcă cercetătorul încearcă s-o privească nu în ceea ce are ea semnificativ (deschis şi complex), ci în ceea ce ştie sigur că nu se va sustrage explicaţiilor rezonabile aflate la îndemâna şcolii de care aparţine, studiul lui va fi condamnat la o stânjenitoare irelevanţă prin raport cu proporţiile considerabile pe care subiectul cercetat le posedă în mod natural.

Despre faptul că neo-modernitatea nu a putut ataca problema morţii fără a o transforma într-o problemă practică (profund biologică şi sociologică, dar tot mai puţin ontologică), tot aşa cum psihologii s-au ferit de tratarea problemei răului fiindcă aceasta ar fi declanşat, inevitabil, contaminarea criteriilor ştiinţifice cu valori suspecte, „tipic”- morale şi religioase, nu se cade să vorbesc într-un blog.

Mărturisesc că eu personal nu cred în „puritatea” stilistică, în „puritatea” interogaţiilor (care se oferă spre rezolvare ca şi „context-free issues”, într-o inutilă şi inutilizabilă nuditate), şi cu atât mai puţin în „puritatea” metodologică. Câte „purităţi”, tot atâtea trădări, şi tot atâta dezinteres. „Onanismul” metodologic şi preocuparea narcisică a metodei pentru ea însăşi nu poate duce decât la o neglijare a subiectului care, în cele din urmă, se va răzbuna pe ceea ce-l constrânge, prin „ieşiri” rebele care, neputând fi digerate conform metodei, vor fi numaidecât amputate. Vom sfârşi, atunci, cu o metodologie pură, dar vinovată de a-şi fi omorât subiectul din faşă.

Din fașă se omoară, pe modelul acesta, nu numai subiecte de cercetare, ci și oameni.

Drumul de la metodă la subiect, de la moale la tare și de la literă la spirit trece întotdeauna prin inimă,  printr-o inimă de carne și sânge.

(Foto: onetheology.com)

Colectiv. Moartea este sociala sau nu este deloc.

Au trecut câteva luni bune de la tragedia din Colectiv și încă n-am izbutit să înțeleg până la capăt natura și amploarea consecințelor acestei nenorociri asupra românilor. Nu pot decât să constat că, deși muncesc râvnos de unsprezece ani pe ogorul cunoscut, îndeobște, de-a lungul și de-a latul lumii academice anglo-saxone drept Death Studies, există aspecte ale impactului tragediei din Colectiv pe care nu știu de unde să le apuc.

Tragedia din Colectiv a scos România în stradă. Asta am văzut cu toții.

Lumea toată, cu legile și pârghiile ei naturale și supranaturale, sociale și politice, a fost pusă atunci sub semnul întrebării. Se cautau vinovați. Se mai caută și astăzi. Cum nu sunt puțini, vina a împăienjenit totul, oameni și instituții deopotrivă. Se cer demisii, respectarea legii, mai mulți bani, medicamente și spitale, mai puține biserici, mai puțină corupție, mai puține taxe, mai puține teme. Firește că nici școlile din România nu sunt ce-ar trebui să fie, firește că prea puține clădiri publice și private sunt asigurate contra incendiilor, firește că numărul real al clădirilor neconsolidate împotriva unui eventual cutremur nu-l știe nimeni, nici măcar Dumnezeul Bisericii Ortodoxe Române. Firește că într-o țară putredă ca a noastră, moartea stă la pândă la fiecare colț.

S-a vorbit de meteoriți căzuți din cer, de îngeri care au întins brațe de lumină, de Satana însuși care, invocat prin răcnete rock într-o zi nefastă, a urcat din măruntaiele pământului ca să-și ia tributul de suflete tinere. Au apărut eroii, lașii, demonii, impostorii.

Dar nu se caută doar vinovați, se caută și teodicei. Vălvătaia din inimile zecilor de mii de manifestanți care au ieșit pe marile bulevarde ale marilor orașe nu s-a stins nici astăzi. Lumea așteaptă ceva.

Așa a fost de când lumea, în vălmășagul durerii, oamenii și națiunile recapitulează totul. Suferința extremă dă naștere, printre altele, și la acest paradox: paralizează și mobilizează tot ceea ce se poate paraliza și mobiliza: resurse psihologice, rămășițe simbolice, bâte, calomnii, rugăciuni. În mijlocul haosului dispar diferențele dintre posibilități și proiecte, dintre nevoi și dorințe, dintre griji și temeri. Oamenii trăiesc acut, paroxismal, suferind atât consecințele dezorganizării cât și a imobilității proprii. Totul se mișcă, dar toate stau pe loc.

Corectați-mă dacă mă înșel, dar mie mi se pare că de ceva vreme România întreagă e cuprinsă de un cumplit efort de reinventare. Dacă ar putea, s-ar reinventa, probabil, cu mituri cu tot. Dar uite că nu-i iese. Cât privește reacția față de moarte, mulți români cu care vorbesc par a fi blocați într-un interstițiu, într-un vid simbolic, la marginea a două modele de a muri – tradițional și neo-modern -, deopotrivă necovingătoare și anxiogene.

Citeam, nu de mult, că prima și cea mai copleșitoare provocare a suferinței este de natură cognitivă. Altfel spus, în marginea pierderii poți, la nevoie, improviza, nu însă și specula. Speculația condamnă la ruminație obsesivă, la “învârteală interesată”,  la “în zadar”. Lipsindu-i mecanismele de autolimitare, speculația proliferează, anxiogenic, fără oprire. Povestea fondatoare devine scorneală, adevărul fundamental devine sofism. Nu te poți reinventa în lipsa unor repere fundamental-verosimile.

Pe de altă parte, însă, improvizarea de la A la Z a unei soluții personale la problema suferinței și morții comportă resurse psihologice, simbolice și existențiale care, uite, nu se (mai) află la îndemâna noastră.

În lipsa “prototipului” de moarte bună și a “protocolului” care să confere credibilitate, anvergură și prestigiu conduitei proprii, confruntarea cu moartea devine orice altceva, mai puțin ceea ce este cu adevărat.

Sub presiunea sufocantă a calamității, oamenii supun, spontan, moartea unei probe de… intersubiectivitate. Iată proba de foc a morții! S-ar putea spune că moartea mai există în măsura în care există şi oameni dispuşi să speculeze pe marginea înţelesurilor sale; altfel spus, în măsura în care această grozăvie, acest teribil gol de sens, se poate constitui drept subiect şi miză a interpersonalității cotidiene. Volatile, polimorfe, vag-relevante, romanţate, obsesive, aceste judecăţi, păreri, idei și credinţe personale despre moarte par a fi devenit înseşi morţile de care fiecare dintre noi va muri.

Când Moartea intră în etica dezbaterii și devine miză de talk-show, cu Moartea se poate polemiza. Moartea poate fi nu numai învinsă, ci și denunțată, cu surle și trâmbițe, la televizor și pe Facebook, drept eroare medicală, eroare de sistem sau indolență politică. “Corupția ucide”, comenta atunci, cu durere și înflăcărare, Mircea Cărtărescu pe pagina sa de Facebook bilanțul tragic al incendiului din clubul Colectiv. Corupția, nu moartea este cea care, în primă instanță, pare să ne omoare. Cei vinovați trebuie închiși, iar primul ministru trebuie să plece. Bine că a plecat.

Dar revenind la problema de principiu, se poate spune că atunci când oamenii nu mai știu cum să moară, se străduiesc să înceteze din viață cât mai corect cu putință. Apare aici dorința – nu neapărat paradoxală – de a deplasa accentele și de a rezolva, astfel, irezolvabilul. Și uite cum moartea bună nu mai are nicio legătură cu raiul (cu ceeee?). Moartea bună e moartea corect rezolvatăProtocolul încetării din viață este, în esență, o problemă socială care solicită, pertinent, soluții sociale, care mobilizează, salutar, impulsuri etice, și care, în consecință, conferă demersului sociologic și social-politic o legitimitate unică și de netăgăduit.

În tăvălugul dezastrului, manifestările oamenilor se precipită, deci, în zona – problematică dar gestionabilă – a socialului. Zona existențială, prin însăși evidența sa, rămâne invizibilă și inaccesibilă, căci incalificabilă. Neînțelegerile se țin lanț: arșii salvați din incendiu mor în spitale. Ceea ce n-a ucis focul, ucid, sistematic, bacteriile intraspitalicești. Măsurile sociale, politice și mediatice – tot mai precise. Durerea – tot mai atroce și mai neînțeleasă.

Ce se întâmplă atunci când murim? Cum nu știe nimeni răspunsul, întrebarea rămâne una tâmpită. Iar noi veșnic iritați de propria tâmpenie.

Probabil că tocmai această iritabilitate de fond alimentează zelul cu care amendăm public toate neregulile sociale provocate de și prin moarte. Revin, deci, la această deplasare a accentelor dinspre protocolul existențial înspre protocolul social. Ce este, totuși, în neregulă cu o abordare fundamental socială (și implicit sociologică) a morții?

Totul este în perfectă regulă. Or tocmai aceasta este problema. Abordând moartea exclusiv pe nivelul concretului social și rezolvând-o în termenii specifici acestui nivel, rămânem cu impresia că “datele” morții sunt transparente, gestionabile și, în ultimă instanță, rezolvabile ori cel puțin explicabile. Moartea, deci, va fi această problemă socială care, de regulă, poate fi evitată dacă autoritățile locale, mediul spitalicesc și acționarii clubului Colectiv și-ar fi făcut treaba corect.

Ce se întâmplă, de fapt, când cineva moare? Ceva n-a mers. Ceva trebuia făcut mai bine. Să fie oare moartea nimic mai mult decât consecința unei neglijențe, a unei lipse oarecare? În termenii discuției noastre, nimic mai rezonabil decât credința că cineva anume este responsabil pentru nenorocirea care tocmai a avut loc; și că, deci, cineva ar trebui să răspundă pentru cele întâmplate. Mai mult decât atât, cineva trebuie să ne asigure că acea eroare nu se va mai repeta.

Exigența socială răzbună, calmează, ostoiește. În fața urgenței sociale a nenorocirii, simplificarea “texturii” Morții pare nu numai scuzabilă, ci chiar necesară.

Concluzionând ironic, ceea ce nu se înțelege, se rezolvă. Instrumentalizarea activă a morții de către noi toți, practicalizarea excesivă a unei probleme esențialmente existențiale înseamnă abținerea activă de la a-i conferi sensuri. Eticheta practică lămurește conjunctura morții, iar prin aceasta, nelămurește experiența morții. Pe termen lung, neajunsurile sunt considerabile.

De ele mă voi ocupa, sper, cu altă ocazie.

Deocamdată nu pot decât să închei abrupt și nelămuritor: moartea este socială sau nu este deloc.

(Foto: Bogdan Budeș/3 noiembrie 2015)

Sfirsitul lumii

Nu va veni în urma vreunui război nuclear, a topirii gheţarilor, încălzirii globale sau ciocnirii cu nu ştiu ce meteorit. Nu avem noi norocul ăsta. Va fi o moarte lentă, prin sufocare şi plictiseală.

Demografia vorbeşte. Numărul ne va învinge. Nu genetica de laborator, ci propria noastră genetică, aia naturală. Ne înmulţim mai repede decât se încălzeşte planeta lui Al Gore, mai repede decât se topeşte orice gheţar.

O să ne împuiem până o să-i trebuiască Pământului două săptămâni să se învârtă în jurul propriei axe şi cinci ani în jurul Soarelui, atât de mulţi şi atât de greu vom atârna. 20 de miliarde de humanoizi viermuind egalitarist şi agăţându-se cu ghearele de fiecare bucăţică de pământ. Vom polua prin propria respiraţie (asta până când ecologiştii viitorului vor decide că e politic corect să ne ţinem respiraţia câte un minut, de 245 de ori pe zi, pentru a economisi aer pentru generaţiile viitoare). Când nu ne vom ţine respiraţia vom sta la coadă la suflat în morile eoliene.

Vom muri la 150 de ani sau nu vom muri deloc. Fiecare boşorog modificat genetic şi fiecare babă siliconată îşi va cere dreptul la existenţă. Şi îl va primi.

Vom sta înghesuiţi ca sardelele, mirosindu-ne reciproc şosetele pănă când ne vom aduce aminte cu nostalgie de mirosul de motorină arsă. Întinşi la orizontală, unii peste alţii, unii printre alţii, ne vom petrece fiecare secundă rugându-ne să trăim cât mai mult, aşa, de-ai dracu’.

Va fi societatea perfectă. Mulţi da’ înţelepţi. Clasele sociale, discriminarea, războaiele, moartea şi nedreptăţile vor dispărea din lipsă de spaţiu. Nimeni nu va rămâne în urmă, toţi vor sta pe loc. Turma va face ceea ce ştie să facă mai bine: să se adapteze ultimului.

Religia va propovădui iubirea nu a aproapelui ci a exagerat de aproapelui. Iar cum iubirea şi prietenia ţin de vecinătate, vom avea puţine posibilităţi de alegere.

Agricultura va dispărea prima. Din lipsă de spaţiu. Toate păşunile şi ogoarele vor arăta ca Woodstock. Numai că pe scenă n-o să cânte nimeni. O să mâncăm nu roşii ci pastile modificate genetic (după ce, la insistenţa ecologiştilor, roşiile modificate genetic vor fi înlocuite de pastilele naturale). După Marea Criză a Pastilelor, se va decide reducerea drastică a consumului acestora, până la eliminare completă. Atunci ne vom hrăni doar din amintiri, organismul va găsi o posibilitate să-şi extragă energia din E-urile acumulate în secole. Nu că am avea nevoie de prea multă energie.

Pentru o cât mai bună deplasare în condiţiile date, vom căpăta aspect şi calităţi de viermi inelaţi şi ne vom târî sprinţar şi voios de la un obiectiv la altul. Până când se va considera că mişcarea în sine e inutilă. Într-o lume perfectă, egală cu sine însăşi, eşti fericit oriunde, aşa că nu mai e nevoie să pleci nicăieri. În momentul ăla vom prinde rădăcini. Ne vom împăduri. 40 de miliarde de râme multiseculare, adânc înfipte în Pâmânt, cu toate ghearele.

Iar ultimul filozof al lumii, un Hegel al anului 3000, va descoperi că Spiritul Universal a crăpat de plictiseală, căutându-şi un sens şi o misiune care nu există. Şi că centrul Universului nu e un mamifer biped care îşi plimbă orgoliul umflat cu pompa, se calcă în picioare la Carrefour sau face Zen între două shopping-uri.

Asta e varianta pesimistă a poveştii. Varianta optimistă e aia cu meteoritul pe care nu reuşeşte Bruce Willis să-l oprească. Deci, dacă vine Sfârşitul Lumii, să se dea câte puţin la fiecare, să ajungă la toţi.

Un criminal

Un criminal, hai să zicem cel mai oribil criminal, ucigaş de copii, iese din închisoare după ce-şi ispăşeşte pedeapsa. Îşi reia viaţa. Într-o seară, trece printr-un gang întunecos unde vede un bărbat atacînd cu cuţitul o tînără. Are criminalul nostru dreptul moral să intervină? Să zică: „nu, nu e bine ce faci”? Şi dacă cel surprins ştie cine este omul nostru, şi ştie că este un criminal  odios? Nu-i poate replica: tu nu ai dreptul moral să-mi zici mie „nu”? „Cum mă poţi judeca tu pe mine, tu, ucigaşule de copii?” „Cum îmi poţi spune că nu e bine să ucid, cînd tu ai făcut-o, şi încă cum?” Aşa i-ar putea replica şi hoţul, şi mincinosul, şi prostul. „Ai tupeu să mă acuzi pe mine că fur, cînd tu, ştii bine, ai ucis?” Ce ar trebui să facă omul nostru ca să fie consecvent trecutului său? Să tacă? Să plece capul şi să zică: „Îmi pare rău că te-am deranjat, nu aveam dreptul s-o fac, continuă-ţi treaba liniştit şi termină ce ai început”? Dacă e să ne luăm după „teoria ipocriziei” (care o presupune pe cea a „păcătosului incorigibil”), atît de vehiculată în perioada post-decembristă, păcatul anulează orice îndreptare ulterioară a păcătosului şi îl condamnă la păcat perpetuu, în numele sincerităţii şi al consecvenţei. Sau la tăcere. Eşti criminal? Nu fă pe lupul moralist, taci şi comportă-te ca atare! Ţi-ai pierdut dreptul la judecată, dreptul la liberul arbitru. Nu ai dreptul să numeşti binele şi răul, cu alte cuvinte, nu ai dreptul să alegi între bine şi rău.

PS. Păcatul nu anulează competenţa, nici măcar pe cea morală (ba dimpotrivă, în anumite cazuri).

Amintiri dintr-o nisa ecologica

Imaginați-vă că PNL este o insulă îndepărtată, un soi de Madagascar sau de Nouă  Guinee, pe care speciile se transformă treptat unele în altele, prin interacțiunea celor cinci factori enumerați de Darwin, resposabili de evoluția speciilor. O să ne aplecăm asupra ultimului dintre ei, a selecției naturale, care guvernează inclusiv  prefacerile succesive din sânul unui partid. Urmăriți-mă cu glonțul pe țeavă, s-ar putea să simțiți nevoia să trageți fără somație: Câmpeanu s-a transformat în Quintus, care a ajuns Stoica, care s-a metamorfozat în Stolojan, care a devenit Tăriceanu, care a ajuns Antonescu. PNL Quintus a zămislit trei mutanți: PNL-AT, PNL-CD și PNL-C. PNL-AT s-a modificat în PL ’93. PNL-CD s-a încrucișat cu PNL-C. Hibridul lor a fost clasificat drept PL. Nume de conjunctură, cât să-l corcești cu PAC + APR + UFD, pentru a te apropia, cât de cât, de ceea ce a fost cândva alura de organism preistoric a lui PNL Quintus. Creatura s-a numit PNL Stolojan, apoi PNL Tăriceanu, care la scurtă vreme s-a transformat prin sciziparitate în PNL Tăriceanu și PLD Stolojan. PNL a ajuns ceea ce se vede cu ochiul liber, PNL Antonescu.

PNL Antonescu nu este capătul lanțului. Este o za dintr-un lanț, pierdută pe fundul oceanului primordial și purtată de curenți într-o nișă ecologică, unde a rămas intactă. Peste capul lui Antonescu a plouat cu coacervate, în jurul lui au erupt vulcani, au bubuit asteroizi, s-au îndepărtat și apropiat plăci continentale, însă Antonescu a rămas ca acum un miliard de ani, un organism intact, rezistent la evoluție. Opoziția lui la evoluție este totală. Chestia asta sună a declarație de război, însă înverșunarea, convingerea, fanatismul cu care a fost pronunțată “vom face o opoziție totală”, în sensul în care Antonescu folosește pluralul majestății sale, ne determină să-i dăm dreptate.

Antonescu nu este bun sau rău. El există precum nautilul în Oceanul Indian sau limulul în cel Pacific, de sute de milioane de ani, ca și cum timpul ar fi stat pe loc. Antonescu nu revendică teritoriul altor specii. El vrea să fie lăsat în pace, în nișa lui ecologică, care miroase vârtos a formol. Aș îndrăzni să cred că un asemenea buzunar ecologic este primul borcan de preparate organice al lui Dumnezeu, una dintre primele amintiri ale Creatorului.

Ce frumoase-s fetele

…Vorba  cântecului.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când văd o fată frumoasă, o ţin minte cu anii.

Criteriul de departajare e foarte clar: gradul de luminozitate emanată. Aşa se face că pe cea mai frumoasă fată am văzut-o într-un metrou care staţiona la Crângaşi. Îmbrăcată în maro, părul fin, uşor ondulat, părea făcută toată din particule luminoase, un nor întreg. Avea un surâs ştrengăresc, îi rămăsese în colţul gurii cine ştie de pe unde. Părea capabilă şi de multă compasiune, ca un înger fără aripi ce era.

Din punct de vedere al plasticii, îmi amintesc de altă zână, care dădea impresia că e, de fapt, o eroina pixelat-perfectă, scoasă dintr-un joc video. Ochi uşor alungiţi, foarte mari, ca de insectă, parcă erau compuşi, pomeţi proeminenţi, sculptaţi, buze cărnoase, făcute din carne de cireaşă. O explozie de cârlionţi roşcăţii-scortişoară aureola tot chipul. Bang, îşi rupeau trecătorii capetele, înjurându-şi spondiloza cervicală.

Acum, fizicul le ajută pe multe, dar o privire bovin-porcină sau o atitudine de superioritate încremenită le face câteodată mai reci decât o masă de aluminiu şi când te apropii la mai puţin juma de metru, parcă ai intra într-o cameră frigorifică. Un zâmbet cu ochii uşor încreţiţi pe la colţuri face mai mult decât un estetician bun.

Apropo de priviri hipnotice, există şi fete cu ochi de tigru: blonde natural, cu pupila indecisă între verde şi albastru, virând înspre galben iarna şi cu apele extrem de schimbătoare, în funcţie nu numai de sezon, ci şi de starea de spirit. Succes dresorului şi multă atenţie în ring, pentru cine are un asemenea exemplar în gestiune.

Hipnotice nu sunt doar privirile. Acele excrescenţe frontale, pe care e frumos să la numim sâni şi nu altfel, sunt o armă fatală. Aţi observat că există o legătura între forma acestora şi personalitatea posesoarei? Ei bine, au remarcat şi alţii treaba asta şi una-două ne-am pomenit cu o pseudo-ştiinţă, sternomanţia.

Oricum, e şi normal ca sânii obraznici să imprime această caracteristică şi stăpânei lor. Pentru că merită.

În aceeaşi ordine de idei, aveam o şefă care, la rândul ei, avea une fâcheuse tendance să stea mai tot timpul cu gura ţuguiată, en cul de poule, cum ar fi zice francezul, degrabă pogorâtoare de critici asupra diverselor acţiuni întreprinse în câmpul muncii. De către alţii, normal, că nu îşi ţuguia buzele doar pentru ea. Era blondă şi foarte chibzuită, se îmbrăca exclusiv din magazinul Obor, ceea ce avea ca rezultat o mascare aproapte totală a formelor cu care o înzestrase mama natură, cele mai ieftine ţoale din acest proto-mall fiind şi cele mai prost croite, fatalitate.

Aşa că, atunci când, într-o primăvară, a venit cu un pulover frumos curgător pe trup, probabil textilă primită cadou, a ieşit la suprafaţă un mare adevăr: avea nişte sâni de nota zece. Închipuiţi-vă ceva între o boabă de strugure şi o lacrimă, măriţi rezultatul uşor peste media unor piepţi obişnuiţi şi veţi obţine tabloul complet. Atunci am iertat-o pentru lectura asiduă din Paulo Coelho, vocea piţigăiată, de crecelle şi toate bătăile de cap  inutile. Pentru că unei fete cu sâni frumoşi i se iartă orice şi aşa şi trebuie.

Din cu totul alt registru, o apariţie feminin-masculină. La un examen, o femeie înaltă, în jur de cincizeci de ani, cu nişte pantaloni de stofă bleumarin, croiţi perfect. Distincţie de… lord englez? Mă retrag la casa scării să mă uit pe nişte foi, vine şi doamna-domn, îmi intinde mâna foarte bărbăteşte, ne prezentăm scurt. Scoate notebook-ul, schimbăm două-trei politeţuri şi apoi fiecare cu ale ei. Într-un spaţiu de doi pe doi, tăcem foarte firesc, de parcă ne cunoaştem de când lumea. Părea o muiere straşnică, cu care să mergi până la capătul lumii şi înapoi fără ezitare.

Ceea ce vă dorim şi dumneavoastră să aveţi în dotare, iar dacă nu, să faceţi rost.