Bineinteles, cand vorbim despre o revolutie, discutia se refera la o revolutie politica, care de fapt este o schimbare semnificativă a structurii sociale, cu participarea mai mult sau mai puţin violenta a unor aliante formate din categorii sociale diferite pentru producerea schimbarii dorite. Majoritatea revolutiilor au fost violente pentru ca intotdeauna refractarii la schimbari au detinut forta armata si au folosit-o impotriva revolutionarilor. De fapt, secolul al XIX-lea este un secol care a “tinut-o” in revolutii pana la sfarsitul primului razboi mondial al secolului XX. Perioadele intre izbucnirile revolutionare au constituit perioade de adaptare si asimilare ale unor idei care promovau aceste schimbari; aceste perioade cuprind intre cativa ani si cateva decenii si sunt perioadele evolutiei ideologice sau doctrinare.

Daca ar fi sa citez pozitia formala a istoriografiei comuniste, istoriografie care poate fi intalnita si astazi in manualele scolare ale tinerilor democrati, care sunt educati de dascalii postdecembristi, vom gasi “adevaruri” de acest fel: “Revoluţia de la 1848 a fost o revoltă naţionalistă a burgheziei europene desfăşurată în anii 1848 – 1849”. A fost in Tarile Romanesti asa ceva? De nici un fel si de nici o culoare. Burghezia romaneasca se afla in stadiul incipient si conducatorii acestei revolutii au fost in majoritateaa lor odrasle de boieri bine educati in multe din capitalele europene. Pana si arhetipul revolutionar adoptat de comunisti, Nicolae Balcescu, a fost fiu de boieri (fiul pitarului Barbu sin Petre şi al „serdăresei” Zinca Petreasca-Bălcescu) dar a avut insa un mare merit pentru comunisti, a murit inainte de a deveni ministru sau prim ministru in primele guverne “burghezo-mosieresti” de dupa Unirea Principatelor. Golestii, Rosettii sau Bratienii numai burghezi nu au fost.

Daca scena revolutionara a fost ocupata la nivel european de intelectuali proveniti din toate mediile sociale, in Romania ea a fost acaparata de fiii aristocratiei urbane sau rurale, boieri mai mici sau mai mari. “Focul” revolutionar a cuprins toata Europa, poate pentru prima data de la Revolutia Protestanta petrecuta cu cateva secole inainte. Ce a unit, propagat si care au fost agentii acestei schimbari? Un singur raspuns: Masoneria. Aceasta institutie, considerata de multi oculta, a fost propagatoarea ideilor si a produs aceasta revolutie exportata, care a inceput in Franta in 1830 si s-a terminat in Polonia si tarile baltice in 1861, bineinteles apogeul a fost 1848.

Din acest punct de vedere, sunt extrem de divergent opiniei marelui Alexis de Tocqueville care scria în “Amintiri” (Recollections) despre aceasta perioada că „societatea a fost fractionata în două categorii: cei care nu au avut nimic, uniti prin invidia comuna şi cei care au avut totul, uniti prin teroare comuna”. Adevarat , revolutiile sunt facute si suportate de mase, conducatorii au fost sau idealisti sau profitori. Ambele tabere, liberalii reformatori şi politicienii radicali au remodelat politica si au participat la formarea guvernele naţionale. Presa populară a reusit sa aduca la cunostinta maselor noile valori şi idei, cum ar fi liberalismul, naţionalismul şi socialismul care au început sa preocupe nu numai intelectualitatea, dar si noile forme sociale, formate din mestesugari si muncitori pauperizati. O scadere a activitatii economice şi seceta grea din anul 1846 au produs foamete ingrozitoare printre ţăranii săraci si i-a impins sa-si caute de lucru in orase. Din fericire pentru Anglia, guvernele secolului al XIX-lea au excelat prin viziunea lor sociala, au adoptat si au promovat o serie de reforme care au protejat Regatul Unit de tulburarile continentale; bineinteles si rivalitatile masoneriei de rit scotian fata de cea franceza au stopat exportul revolutionar francez.

Revolutia din 1848 a avut un merit aparte in formarea nationalismului european. Pana la urma, revolutia care trebuia sa ia o forma sociala a derivat in revolutii nationale, care au trezit spiritul national si pana la urma dupa primul razboi mondial, prin militantismul american, reprezentat de presedintele Woodrow Wilson a impartit Europa intr-o multitudine de state nationale care au luat fiinta prin disolutia fostelor imperii. Asadar, vom vedea in ultima postare din aceasta serie ca drumul spre iad este plin de bune intentii, sau cum se mai spune pe la noi nici o facere de bine nu ramane nepedepsita. Statul national, declansat de politica nationalista de dupa revolutia din 1848, va conduce intr-un fel la dezastre nationale de proportii, incheiate sper cu ultimele evenimente din fosta Iugoslavie.

In perioada descrisa mai sus s-au format trei grupe politice clare: grupa liberala, grupa conservatoare si grupa socialista. Aceste grupe sunt alcatuite din curente derivate, pe care le intalnim si astazi in politica mondiala si despre care vom discuta intr-o ultima postare saptamana viitoare. Prima “ciocnire politica adevarata” in sensul pe care-l concepem astazi a avut loc in Marea Britanie intre conservatorii condusi de Benjamin Disraeli (1804-1881) si liberalii condusi de Ewart Gladstone (1809-1898). Din punctul meu de vedere (neimpartasit de multi, trebuie sa subliniez) , politica noastra moderna incepe acolo, in spiritul civilizatiei anglo-saxone, foarte diferit de spiritul francez care ne-a tutelat pe noi romanii, pana la inceputul primului razboi mondial.

Anul 1848 este un an care pentru mine personal este simbolic prin doua evenimente diametral opuse. Aparitia “Manifestului Comunist” al lui Marx (1 februarie 1848), care a produs multe neajunsuri omenirii si la antipod este anul in care a fost promulgata Constitutia Elvetiana (12 septembrie 1848), care a condus la formarea unei societati exemplare multi-etnice si multi-culturale, care traieste intr-o bunastare exceptionala, ferita de nelinistile si razboaiele Europei secolului al XX-lea.