Inceputurile literaturii religioase.

In secolele XIV-XVI au circulat in tarile romanesti opere religioase scrise in limba slavona. Dintre acestea se cuvin amintite imnurile religioase (tropare) compuse de Filos (in calugarie numit Filotei monahul), fost logofat al lui Mircea cel Batran, si un elogiu, alcatuit pe la sfarsitul secolului al XV-lea de vistiernicul Simion Dedulovici. Unii carturari slavi, stabiliti temporar sau definitiv in Moldova si Tara Romaneasca, au desfasurat o activitate vasta in domeniul promovarii literaturii religioase. Unul dintre acestia a fost Grigore Tamblac. In timpul sederii sale in Moldova (1401-1404) a rostit mai multe predici, care s-au pastrat in manuscrise slavone, si a scris “Mucenicia sfantului si slavitului mucenic Ioan cel Nou, care a fost chinuit la cetatea Alba. „

O schimbare importanta in cultura a fost data de aparitia scrierilor in limba materna. Pe la sfarsitul secolului al XV-lea s-au tradus: asa-numitul „Codice Voronetean”– partile de Scriptura din Voronet, „Psaltirea Scheiana” si „Psaltirea Hurmuzachi”. In Moldova „Sintagma lui Matei Vlastares”- o culegere de legi bisericesti si dispozitii penale si civile bizantine, a fost copiata de ieromonahul Gervasie de la Neamt (1452), de gramaticul Damian din Iasi (1495) si de episcopul Macarie (1552).

In a doua jumatate a secolului al XVI-lea s-au tradus in limba romana primele pravile bisericesti (nomocanoane), culese din legiuirile bizantine. Una din aceste traduceri facute in Moldova a fost tiparita de Coresi la Brasov cu titlul „Pravila sfintilor apostoli”.

La mai putin de o jumatate de secol de la prima carte iesita din teascul lui Gutemberg („Biblia latina”, 1460), in Tara Romaneasca, in vremea lui Radu cel Mare, isi incepe activitatea tiparul. Inceputurile lui sunt legate de numele lui Macarie, care lucrase ca tipograf la Cetinje, in Muntenegru. In tipografia condusa de Macarie au aparut trei carti: „Liturghierul” (1508), „Octoitul” (1510) si „Evangheliarul” (1512), in limba slavona.

Intrerupta catva timp, activitatea tipografica a fost reluata in 1545, in timpul lui Radu Paisie, sub conducerea mesterului sarb Dimitrie Liubavici. El a tiparit un „Molitvenic” (1545) si un „Apostol” (1546), cerut de domnul Moldovei, Ilias Rares. In tiparitura ardeleana, un loc important l-a avut Filip Moldoveanul. El a tiparit „Tetraevanghelul slavon” (1546) si „Evangheliarul slavo-roman” (1551-1553). Prin activitatea lui Coresi si a colaboratorilor lui, Brasovul a devenit, in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, centrul cel mai important de raspandire a cartii religioase in limba romana. („Psaltirea” si „Liturghierul”, in 1570, „Evanghelia cu invatatura”, din 1580-1581).

Biblia de la Bucureşti, cunoscută şi sub denumirea de Biblia Cantacuzino, a fost prima traducere completă a Bibliei în limba română, fiind publicată la Bucureşti în 1688. Scrisă cu caractere chirilice, titlul ei complet era Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Traducerea s-a bazat pe versiunea lui Nicolae Milescu, revăzută de „oamenii locului”, cu aportul fraţilor Greceanu (Radu şi Şerban), fiind tipărită în Ţara Românească cu ajutorul principelui Şerban Cantacuzino (1678-1688).

Nicolae Milescu sau Neculai Milescu Spătarul, s-a nascut in anul 1636 la Vaslui ai a murit in exil la Moscova in anul 1708. În istoriografia rusă este cunoscut sub numele de Nikolai Spatar, fără a se menţiona că era român. Nicolae Milescu a fost un cărturar, traducător, geograf şi diplomat moldovean, care a activat  în Moldova  şi în slujba Ţarului Rusiei Alexei I-ul (Alexei Mikhailovich Romanov), unul din intemeietorii dinastiei Romanov si predecesor al lui Petru cel Mare. Nicolae Milescu a fost cunoscut şi sub numele de Spătarul Milescu-Cârnu, porecla Cancelarul Milescu Nas-Cârn provine de la faptul că a fost mutilat de domn (Ştefăniţă Lupu) pentru a-i se potoli presupusele ambiţii de a accede la domnie. Un om „însemnat” nu mai putea deveni domnitor. Nicolae s-a născut pe moşia tatălui său Gavril, care era posibil de origine greacă, lângă Vaslui. A studiat la Colegiul Patriarhal din Constantinopol şi, după ce se întoarce la Iaşi, este numit Cancelarul Prinţului Gheorghe Ştefan. Între anii 1660 şi 1664 a fost reprezentantul ţării în Imperiul Otoman şi apoi trimis ca sol la Berlin şi Stockholm. Milescu vorbea limba română, limba latină, limba greacă şi limba rusă. Între anii 1661–1668 efectuează prima traducere integrală în limba română a Vechiului Testament, având ca sursă principală textul grecesc din Septuaginta, apărută la Frankfurt în 1597.

Nicolae Milescu este cunoscut pentru celebrul său periplu prin Orient (1675-1678). Ţarul Aleksei îl trimite în ambasadă în China. Expediţia durează mai mulţi ani. În final totuşi Spătarul nu se întâlneşte cu împăratul acestei mari ţări. Se pare că motivul a fost neacceptarea, din partea spătarului, a protocolului imperial pe care l-a considerat umilitor. Totuşi, relatarea călătoriei întreprinse constituie un adevărat document istoric. Pe lângă descrierea moravurilor chinezeşti, întâlnim aspecte din Siberia, Mongolia. Lucrarea sa De la Tobolsk până în China (note de călătorie) este editată în 1888 de G. Sion.

Referinţe
Ion Gheţie, Biblia de la Bucureşti şi procesul de unificare a limbii române literare, în „Studii de limbă literară şi filologie”, vol. II, 1972, p. 53-66.
Virgil Cândea, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Cluj, Editura Dacia, 1979.
P.P. Panaitescu, Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708), ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Ştefan S. Gorovei, Iaşi, Editura Junimea, 1987
Radu Ştefan Vergatti, Nicolae Spătarul Milescu (viaţa, călătoriile, opera), Bucureşti, Editura Paideia, 1998
Anton Maria del Chiaro, Revolutiile Valahiei, Veneţia, 1718 (ediţia românească din 1929)
Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002

Călugării Sciţi si doctrina Teopaschită

Călugării Sciţi au adus o contribuţie importantă in Hristologie in general si in cea ortodoxa in special. Acesti  călugări pe  care i-am descris in postarea antecedenta au formulat o doctrina cunoscuta de noi pe numele de  “Doctrina Teopaschită” pentru a solutiona controversele despre natura a lui Hristos, apărute după Conciliul de la Calcedon din 451 (al IV-lea) . “Doctrina Teopaschită” a fost iniţial respinsă de ambele ramuri de Est şi de Vest a Bisericii, in timp  acesta doctrina  a fost  acceptata şi necesitatea argumentelor ei  a fost justificata in Conciliul al II-lea  de la Constantinopol în 553. Conciliul de la Calcedon (al IV-lea) desi bazat pe doctrina Sfantului Chiril a ocolit unii termeni si expresii, ceea ce a produs multe nemultumiri si luari de pozitii, mai ales impotriva Epistolei lui Leon, care prezenta unele indoieli in ce priveste ortodoxia ei. Călugării Sciţi reactualizeaza formula: „Unus de Trinitate passus est carne – Unul din Treime a patimit in trup„. Si intr-adevar, formula călugărilor Sciiţi era deosebit de necesara. Conciliul de la Calcedon desi recunoaste unica Persoana a lui Iisus Hristos in doua firi unite in mod neamestecat, neschimbat, neimpartit si nedespartit, din actele omenesti nu se opreste decat asupra nasterii, putand crea echivocul ca, dupa intrupare, toate actele lui Iisus Hristos sunt doar ale omului. Prin formula lor, ei voiau sa arate ca si dupa intrupare subiectul persoanei divino-umane a lui Iisus Hristos este tot Dumnezeu si ca atare toate actele facute in vederea mantuirii sunt ale Lui, deci sunt specifice si savarsite prin firea pe care si-a enipostaziat-o Siesi. Dar in calea afirmarii formulei lor s-au ridicat zeci de bariere. Incepand cu episcopul lor, Paternus de Tomis, si ajungand pana la Constantinopol si Roma, toti se opuneau, invocand ca principal motiv ca aceasta nu era prevazuta de Conciliile Ecumenice, desi in realitate era perfect ortodoxa, scitii punand  accent pe subiectul divin al actelor omenesti.

Cu toate stradaniile călugărilor Sciţi de a obtine aprobarea acestei formule, nu au reusit si, pentru cativa ani, se parea ca s-a asternut tacerea peste aprigile discutii purtate pe aceasta tema. Dar, in anul 527, imparatul Justinian preia formula scita si o legifereaza printr-un decret, impunand-o ca obligatorie pentru Biserica dreptmaritoare. In cele din urma, la rugamintea si explicarea lui Justinian, si papa Ioan al II-lea al Romei (532-535) aproba „formula scita” : „Unul din Treime a patimit in trup„. Intrucat pana astazi chiar unii dintre teologii ortodocsi, influentati probabil de teologii catolici care, asa cum am constatat, vazand pe cruce mai mult pe Hristos-Omul, desprins oarecum de Ipostasul divin, califica aceasta formula drept teopaschita, o preiau si ei intocmai, consideram ca necesar a demonstra ortodoxia ei, mai ales pentru faptul ca joaca un rol important in precizarea dogmei pe care o tratam, la Sinoadele Ecumenice V si VI, avand un puternic ecou chiar pana astazi in cultul si viata Bisericii Ortodoxe.

Inainte de a publica partea a treia si ultima in seria “Problematica unei drepte romanesti”, mi-as dori o scurta discutie despre neo-conservatorism. Voi incerca sa va conving  ca: dreapta nu poate fi reconstruita in Romania, ea trebuie sa fie construita pentru ca faptic nu avem niste repere care pot fi reinplantate. Reperele dreptei romanesti au murit natural sau au fost asasinate in anii de comunism, in mare parte ingropate de intelectualitatea oportunista inainte de ’89 sau indiferenta dupa ’89.

Interesant si adevarat, termenul de neo-conservatorism s-a nascut in mijlocul stangii americane si fost aplicat “liberalilor americani moderni”, care au fost vazuti de stanga americana ca deviationisti spre dreapta, deoarece au sustinut utilizarea puterii economice şi militare americane pentru a aduce drepturile omului si democratia in lumea comunista si in tarile denumite “neangajate”, intr-un cuvant in dictaturile de stanga ale anilor ‘60-‘70.

Din punct de vedere socio-economic, neo-conservatorii nu se impotrivesc “statului social”, adica statului care aplica politici pentru promovarea bunăstării sociale ale unor sectoare mai slabe ale societatii; intr-un cuvant acepta politica interventionista a statului desi susţin piaţa libera si economia liberala. Irving Kristol a fost considerat fondator al mişcării neoconservatoare si “manifestul” acestei miscari a fost articolul “Mărturisirea unui Adevar, Declaratia unui Neoconservator” (Confessions of a True, Self-Confessed ‘Neoconservative) publicat in anii ’50 ai secolului trecut. Ideile lui Irvin Kristol au fost sustinute si preluate de Norman Podhoretz, editor al revistei “Commentary” intre anii 1960 – 1995. Astazi este sustinut doctrinar de William Kristol, fiul lui Irving, care a fondat “Proiectul pentru un Nou Secol American” (Project for the New American Century), proiect interesant in care am si eu onoarea sa-mi aduc modesta contributie si pe webul caruia puteti citi si analize interesante despre subiectele pe care le discutam in postarile mele aici.

Bineinteles ca vom reveni cu o analiza mai amanuntita asupra acestui curent american, care intr-un fel sau altul a stat la baza unor politici americane globale, numita simplistic “Doctrina Bush”, doctrina care a promovat si interesele Romaniei, ne-a bagat in NATO si ne-a ajutat semnificativ sa devenim membrii UE.

Veti intreba ce legatura au neo-conservatorii in general si cei americani in particular cu subiectul “dreptei romanesti”. Vorbind faptic, doua feluri de conexiuni: prima ar fi faptul ca in toate partidele politice din Romania, inclusiv PSD, exista tendinte si personalitati neo-conservatoare, chiar daca nu o stiu sau recunosc; al doilea, pentru ca m-am plictisit sa explic tranzitia PD din internationala socialista spre PPE si aripa dreapta a politicii romanesti. Personal, nu cred ca la momentul acestei treceri cineva s-a gandit la neo-conii americani, totusi ca principiu am aratat ca aceste treceri nu numai ca se petrec in realitate, dar sunt legitime si isi au rostul lor.

Cateva articole interesante in limba engleza 1, 2 , 3

Ar fi important sa inaintam in analiza noastra cu definitivarea unei definitii a dreptei, fara de care nu putem analiza problematica formativa in societatea romaneasca. Termenul de “dreapta” sau “centru-dreapta” implica automat: libertatea individuala si drepturile civile ale cetateanului, inclusiv dreptul la proprietate, democratia liberala, capitalismul si implicit  economia de piaţă. Dreapta europeana accepta “statul-social” pana la limita in care acesta nu forteaza o taxare abuziva si reglarea economiei printr-o legislatie restrictiva, care ingradeste economia de piaţă. Dreapta este de facto o adversara istorica a comunismului si permite coabitari limitate in stare de criza politica sau socio-economica cu social democratia.

Situatia politica de la inceputul anilor ‘90 au franat legislativ si practic uneori prin masuri politice nelegale, dezvoltarea unei drepte legitime, paralel cu dezvoltarea unei social democratii.  Minciuna si manipularea electoratului de camarila comunista din jurul lui Iliescu au creat senzatia ca protestele populare impotriva masurilor abuzive ar fi fost ilegale, lucru absolut neadevarat. Au fost folositi civili, transformati in forte paramilitare (minerii si mineriadele) si dirijati de serviciile securitate confiscate de fosti membrii ai securitatii, deveniti “securisti buni” si total aservite lui Iliescu si FSN.

Frontul Salvării Naţionale (FSN) derivat din Consiliului Frontului Salvării Naţionale, organul provizoriu al puterii de stat rezultat după “loviluţia” română din 1989, în partid politic a devenit “pacatul ancestral” al imposibilitatii  unei dezvoltari politice normale. Partidele “de dreapta”, nou formate, conduse la inceputuri de fostii lideri ai partidelor istorice au “captat” activisti comunisti, care nu aveau nici o legatura cu ideologiile de dreapta. Un ultim exemplu edificator este dl Stroe, noul ales liberal din Bucuresti; este suficient sa-i citesti biografia pentru a intelege efectiv anatomia infiltrarii comuniste in partidele istorice existenta pana in zilele noastre.

Romania post decembrista a cunoscut o constructie politica facuta dispretuind ideologiile sau doctrinele aferente acestor ideologii. Toate partidele politice au fost create in urma unei manipulari, gandite si organizate de fostele cadre comuniste. Incapacitatea publica de a realiza analize rationale fara emotii si fara negari au dus la babiloniada prezenta. Dezbaterile publice s-au transformat in certuri dintre galerii de fotbal, bazate pe fals partizanat sau in cel mai bun caz un partizanat imposibil de explicat si de aici si imposibil de transferat electoratului. Politica este traita prin “bufeuri de menopauza” si defulari emotionale. Anii ’90 au colorat Romania intr-un albastru generalizat. Rosul a fost desfiintat exact de cei care faceau politica rosie, de comunisti. Constructia numita FSN a anihilat posibilitatea discutiei politice adevarate. Partidul unic comunist a devenit partidul unic fesenist. FSN-ul s-a transformat in noua forma de consens si de gandire politica unica.

Partidele “asa zis istorice” au  uzurpat  simboluri,  nume si si-au insusit o istorie de care ei sunt straini prin inteligenta si cultura politica a liderilor acestor partide.  Ridicolul suprem este astazi in curs de schimbare prin redesenarea formelor, de fond nimeni numai vorbeste. Simbolul PD-L, partid de dreapta,  este reprezentat prin trandafirii albastri socialisti pe fondul portocaliu.  Cand Felix Voiculescu, turnatorul securist,  a preluat titulatura Partidului Conservator, ridicolul a fost complet, mai ales cand s-a trezit declarand in 2004 „Dupa 60 de ani am revenit la putere.” Ce se poate spune mai mult decat ca: I.L.Caragiale traieste si locuieste alaturi de noi in Romania.

Mass-media, care trebuia sa aduca in discutie dezbaterile si contrastele ideologice si politice aferente, au  construit o imagine falsa a lumii politice si a agendei publice. Nivelul jurnalistilor si a hoardelor de analisti, in cazurile bune propulsati de nicaieri si in cazurile mai putin bune de pe bancile institutiilor de tip “Stefan Gheorghiu”, in majoritatea lor inculti in orice disciplina si sfertodocsi politic au falimentat total interesul public in dezbateri serioase.

Din nefericire, mediul academic contribuie la randul lui la confuzia generala propunand modele teoretice fara priza la public sau agende publice care reprezinta interese de grup. Discutiile adevarate, care vorbesc despre constructia institutionala care poate genera motorul modernizarii sociale si impunerea unor practici adevarate care trebuie asumate, respectate si implementate de partidele politice, sunt complet inexistente.

Intre tradiţie si istorie (3)

La sfârşitul mileniului I d.Hr., deoarece teritoriul muntos de la sudul Dunării de Jos mai era numită şi Vlahia Mare, aceea de la nordul Dunării de Jos a fost numită de către cancelariile bizantine după numele ungurilor (aliaţii bizantini ai timpului) Ungro-Vlahia. Aceste importante fapte geografice şi etnografice au fost reflectate în numele primei Mitropolii româneşti de la nord de Dunăre, Mitropolia Ungro Vlahiei.

Creştinarea slavilor sudici cu ajutorul populaţiei proto-romane n-a fost completă decât după secolul al zecelea, cinci secole după forţarea liniei de apărare Constanţa-Cernavodă (a valului „lui Traian” ) întărit cu toate fortificaţiile malurilor dunărene ale Imperiului bizantin.

În urma relaţiilor complexe ale Patriarhatelor Bizantine cu primele forme ale Ţaratelor româno bulgare, autoritatea ortodoxă a adoptat limba paleo slavică, aceea provenita din limba greacă, în Sfânta Liturghie, începând din secolul IX d. Hr.

Cu toate acestea, cele mai multe texte religioase erau învăţate pe dinafară de preoţii care nu înţelegeau limba slavonă. Astfel, numeroase rugaciuni din această perioadă au fost denumite boscorodii (lucruri fara sens), [1] reflectand situaţia unui bilingvism aproape inexistent.

Impăratul Galeriu (născut in Dacia, probabil de origine daco-romana) a proclamat în 311 d.Hr. libertatea confesionala pentru creştinii de peste tot teritoriul  Imperiului Roman [2], oraşul Tomis devenind Constanţa, cu o Mitropolie cu 14 episcopate. Până în secolul al IV-lea s-a format pe teritoriul Mitropoliei Tomisului un nucleu puternic şi organizat de călugări creştini,  cunoscut sub numele de Călugării Sciti.

Călugării Sciti au format o comunitate monahala in regiunea din jurul Deltei  Dunarii, care a jucat un rol influent în creştinarea populatiei autohtone si mentinerea unei vieţi crestinesti între secolele IV-VI d.Hr, contributia lor la aprofundarea dogmei  creştine şi a calendarului creştin a fost covarşitoare. Numele Scit nu se referă la etnie, ci provine de la Scythia Minor, numele clasic al modernei regiuni Dobrogea, impartite intre  România şi Bulgaria, pe atunci provincie romană. Majoritatea călugărilor sciti au  fost proto-romani de origine Daco/Traco-Romana; impreuna cu ei au trait insa si creştini  imigranţi care au venit să trăiască viata  ascetica si sa raspandeasca creştinismul.

Bibliografie si citate:

[1]Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor („History of the Romanians”), Bucharest, 1942

[2 ] Galerius and Constantines edicts of Toleration from 311 and 313

Majoritatea romanilor se pronunta verbal ca fiind oameni de dreapta; retorica poporului si a reprezentantilor lor politici nu are nimic in comun cu realitatile nici in asteptarile populatiei si nici in politicile adoptate de asa zisele guverne de dreapta atatea cate au fost. Am sa incerc in aceste trei postari sa analizez atat cat pot eu adevaratele obstacole care au existat in calea dezvoltarii unei politici de dreapta adevarate, reprezentate de partide doctrinar de dreapta,  in Romania post decembrista.

In primul rand, problema a fost propagandistica. Timp de patru decenii dreapta a fost demonizata si prezentata sinonim  cu Miscarea Legionara si ea demonizata la randul ei, desi unele cadre ale acestei miscari au devenit comunisti credinciosi partidului. Dupa ’89, FSN si mai tarziu PSDR au continuat o propaganda mincinoasa, infricosand populatia (electoratul) rural cu revenirea monarhiei si a mosierilor acaparatori si amenintand populatia urbana cu o revenire in forta a “legionarilor”, care dupa ‘89 au fost mai mult grupari nostalgice decat forte politice serioase. Teroarea lansata de Iliescu cu ajutorul fostilor securisti si organizarea mineriadelor au anihilat complet orice incercare de reorganizare a partidelor istorice.

A doua problema majora a fost redistribuirea “avutiei nationale” si acumularea talhareasca a acesteia in patru nivele suprapuse cronologic.   Acesta redistribuire nu a permis pentru mult timp formarea unei clase mijlocii, cu posibilitati antreprenoare, care ar fi promovat politici liberale de dreapta.

Primul nivel de imbogatiti a fost reprezentat de o  parte a nomenclaturii, in special cea care se ocupa cu relatiile internationale ale statului comunist (legitime sau nu) au simtit sau au stiut sa anticipeze de pe la mijlocul anilor ’80 ceea ce s-a intamplat in 1989.  Romanii, diferit de polonezi, cehi sau unguri, nu au avut o diaspora bogata niciodata. Cei cativa romanii bogati sau foarte bogati din diaspora romaneasca au sters trecutul lor romanesc din biografii sau s-au conectat serios la regimul comunist al lui Ceausescu, prestand servicii contra cost. Nomenclatura comertului exterior a “privatizat” de facto relatiile statului roman cu alte tari, insusind aceste legaturi si materializandu-le in afaceri proprii. De multe ori, acesti oameni si-au insusit si creantele statului, inclusiv fonduri in numerar.

Al doilea nivel de imbogatiti au fost rezidentii nomenclaturii economice din Romania, care s-au pus la dispozitia imediata a noului regim, participand direct sau prin interpusi la noua redistribuire a resurselor statului; din acest nivel fac parte si cei care au protejat pe acesti oameni, de multe ori si santajat.

Al treilea nivel de imbogatiti au fost facilitantii serviciilor de mediere intre capitalul stain care patrundea treptat in Romania si institutiile nefiresc de firave ale noii democratii romanesti. La aceasta categorie s-au alaturat si o mare parte din politicienii tranzitiei, cei care au facut zeci sau sute de milioane din comisioanele fara de care nu puteai face nimic in Romania. Aceste comisioane au circulat cu “liftul” de jos in sus pana la cele mai inalte nivele ale administratiilor PSDR, CDR si PSD. O ultima categorie a acestui nivel (al III-lea) sunt imbogatitii “foametei de capital” de pe la sfarsitul anilor ’90 dupa, dezastrul Ciorbea-Radu Vasile, asa numitii “baroni ai compensatiilor.”

Ultimul nivel, cel al patrulea, de mari imbogatiti ar fi imbogatitii privatizarilor lui Nastase (2001-2004) si cei ai imobiliarelor in perioada lui Tariceanu 2005-2008.  Acestia sunt de fapt acei novo-capitalisti ai anilor ’90, care au reusit sa-si reinvesteasca capitalul facut in primul nivel de imbogatire si sa devina din multi-milonari in dolari (sau euro) in miliardari.   Bineinteles sunt zeci de exemple, nu voi numi nici unul. Toti stim exact cine, cum si cand acesti mari bogatasi si-au facut averea lor ostentativa. (Politea – discutii cu Max)

Important de subliniat este ca majoritatea celor imbogatiti, lipsiti de orice scrupul si morala s-au vazut datornici catre FSN/PSDR si lui Iliescu aproape personal (vezi cazul Patriciu) si au sustinut PSD chiar daca au mimat dreapta liberala.

O ultima mentionare ar fi  asa denumita “societate civila”, formata, finantata si crescuta pe genunchii unchiului Soros, care are si a avut tendinte numai de dreapta nu! Sper ca vom analiza pe acesti prieteni si invatacei ai democratiei intr-o postare urmatoare.

Intre tradiţie si istorie (1)

In aceasta serie de articole voi incerca sa reconstruiesc atat cat se poate geneza Creştinismului, care a patruns si s-a dezvoltat pe teritoriul numit astazi România si a fost adoptat de populatia care se va transforma in timp in poporul român. Saracia izvoarelor istorice produce de obicei traditii, care in timp au devenit istorie si care de doua secole se tot rescrie, micsorand partea legendara si inlocuind-o cu o noua istorie, mai apropiata de adevarurile pe care nu le vom cunoaste niciodata.

Majoritatea istoricilor sunt astazi de acord cu posibilitatea ca religia Creştina a ajuns în Dacia odată cu trupele Imperiului roman. Probabil că primii creştini din interiorul regiunilor estice ale Imperiului roman au trecut Dunărea în afara Imperiului încă din secolul I d. Hr., pentru a evita primele persecuţii organizate de catre autorităţile imperiale provinciale, pe vremea împăratului Nero. Nu avem nici o dovada ca printre soldatii romani care au intrat in Dacia ar fi fost crestini; totusi, avand in vedere ca o parte din legiunile romane care au ajuns in Dacia proveneau si din Tara Sfanta si Siria, exista o posibilitate ca o minoritate sa fi fost totusi crestini.

După 297 d.Hr., in  Sciţia Inferioara (Scythia minor), care se intindea  între malul drept al Dunării de jos şi Tomis – străvechiul oraş grecesc de pe litoralul apusean al Mării Negre, se aflau multi crestini care emigrasera, fugariti de persecutiile religioase anti-creştine organizate din ordinul împăraţilor romani Diocleţian, Galeriu, Liciniu şi Iulian Apostatul. Avem probe istorice ca Episcopul Efrem a fost ucis în 304 d.Hr., în ziua de 7 Martie, la Tomis.

Traditia sustine ca Moesia inferioară a fost vizitată de Sfântul Apostol Andrei, fratele Sfântului Petru şi de discipolii direcţi ai acestora, cu mult înainte de Războaiele dacice. Traditia indica locul  din Dobrogea unde Sfântul Andrei s-a adăpostit nu cu mult înainte de a fi martirizat pe crucea sa, de către soldaţi romani, în orasul Patras din Grecia.

Traditia sustine ca Sf. Apostol Andrei s-a nascut la Betsaida (Ebr. bet ţida), fiind fratele Sfântului Apostol Petru (Şimon), dintr-o familie de pescari de pe malul Lacului Genezaret (Ebr. kineret). Traditia aramaica ii atribuie numele original de Amoţ, care in aramaica si ebraica biblica insemna curajos sau barbatesc; tradus in greaca, numele lui a devenit  Andreas adica Andrei. Deoarece traditia indica anul sacrificarii, anul 60 d.Hr. este mai mult decat edificator ca vizita Apostolului pe meleagurile romanesti s-a petrecut inaintea acestui an, probabil intre 55-59 d. Hr, avand in vedere ca Sinodul Apostolic a avut loc in jurul anilor 49-50 d. Hr. la Ierusalim, unde s-a decis unde va merge fiecare dintre Apostoli.

Peştera Sfântului Andrei este situata în Dobrogea, în apropierea localităţii Ion Corvin, judeţul Constanţa. Tradiţia populară spune că in aceasta pestera Sfântul Apostol Andrei a locuit  şi a creştinat. Peştera se găseşte la mai puţin de 2 kilometri de „Cişmeaua Mihai Eminescu”, la apoximativ 4 kilometri de şoseaua Constanţa – Ostrov.  Eusebiu din Cezarea (c. 263–339, numit si Eusebius Pamphili), este primul care atestă faptul că Sfântul Apostol Andrei a fost Apostolul Daciei şi al Sciţiei inferioare.

Imparatul Constant (fiul cel mic a lui Constantin cel Mare) aduce in 350 d.Hr. moastele Sfantului Andrei la Constantinopol si le aşează în Biserica Apostolilor. Acestea se pastreaza  in acest loc pâna in jurul anului 850 d.Hr., când imparatul bizantin Vasile I Macedoneanul cedeaza rugamintilor locuitorilor din Patras si le inapoiaza capul. In anul 1208, în timpul Cruciadei a 4-a, relicvele au ajuns la Amalfi, în apropiere de Napoli, fiind păstrate în domul San Andrea. În 1462 au fost duse la Roma, din cauza pericolului turcesc. În secolul al XV-lea, Papa Pius al II-lea a mutat relicvele sfântului Andrei în catedrala Sfântul Petru de la Roma. În anul 1964 capul sfântului Andrei a fost înapoiat bisericii din Patras.