Am fost închis doi ani pentru că am spart o casă. Acum, muncesc cu ziua… car, merg cu cine e nevoie la marfă, ajut la flori, orice există la munca de jos, eu fac…

Pentru Papan Chilibar, momentul în care a trecut la Berlin peste covorul roşu a fost cel mai intens din destinul lui. Nu-şi imagina ca un ţigan ca el, aflat în puşcărie, să facă film şi să ajungă cu el la nemţi pentru a fi premiat. S-au creat nişte emoţii în mine, a fost mişto, mult mai tare decât mi-am imaginat. Când colegii de la site l-au întrebat câte clase are, i-a fost ruşine să le zică. E prea jos, nu pot să vă spun, înţelegeţi, i-a rugat Papan. Modestia aceasta traduce cea mai mare reuşită a filmului lui Florin Şerban, Eu când vreau să fluier, fluier: de a fi transformat puşcăriaşi semianalfabeţi în staruri de cinema.

Sunt câteva lucruri care merită urmărite odată cu pelicula premiată la Berlin. Unul dintre ele e acurateţea prezentării spaţiului penitenciar. Ilustrarea nu alunecă în demonstrativ, iar filmul nu face uz de dimensiunile sordide ale lumii doar ca să nu dea greş în a ne impresiona. Filmul redă până la capăt spaţiul de detenţie, iar regizorul chiar lucrează cu puşcăriaşi. Nu preface actorii în deţinuţi, ci invers.

Al doilea lucru care merită aşteptat e intensitatea. În ciuda unor episoade interminabile, fără fundal muzical, de care filmul românesc nu s-a descotorisit din păcate, există câteva scene, poate şi prin contrast, extrem de intense, cu replici foarte bine date şi teribil puternice. Ultima, dintre mama şi fiu, e de altfel punctul culminant al peliculei.

Dar ceea ce merită urmărit, dincolo de jocul extraordinar al actorilor, povestea de iubire şi acţiunea propriu-zisă, e semnificaţia textului. Dacă rezumăm filmul la un love story între o studentă şi un puşcăriaş va rezulta o telenovelă. Ar fi fost suficient pentru o anumită categorie de public, nu însă pentru un premiu. Dacă remarcăm doar fineţea redării spaţiului penitenciar, se putea face un documentar, deşi pasaje din stenogramele senatorului Voicu ar fi fost şi ele relevante. Filmul capătă greutatea unei producţii de podium doar prin mesajul care îmbracă intriga întregului film.

Am fost foarte surprinsă că nicio cronică de la noi nu a remarcat rostul zbaterii protagonistului şi promisiunea care derivă din final. Silviu vrea să obţină de la mama sa jurământul că nu îl va lua cu ea în Italia pe fratele mai mic, aşa cum a făcut cu el stricând-i rostul în viaţă şi transformându-l în infractor. De aceea, provoacă o criză cu doar câteva zile înainte de a se elibera definitiv din penitenciar, după patru ani de detenţie. Povestea cu studenta devine pretext, în fond el este, din punct de vedere social, un destin ratat. Nu poate relaţiona nici măcar la o cafea, deşi asta spune că îşi doreşte cel mai mult să facă în lumea liberă. Să mânânce pizza, să bea cafea cu studenta şi să facă amor. Miraculos este că eroul, care-şi petrece anii de şcoală în lumea curvelor din Italia şi printre infractori la penitenciar, îşi conştientizează această ratare şi, cu riscul de a înfunda iar puşcăria, vrea să obţină garanţia că fratele mai mic nu repetă destinul său. Pentru criticii occidentali, acest final mi s-a părut ca o promisiune: Aceea că România nu va exporta la nesfârşit infractori.

Într-un fel, regizorul îşi pune în practică propriul mesaj, dând o şansă celor care par a fi semnat cu destinul condamnări definitive. Pe Papan, ţiganul care joacă rolul celui mai bun prieten al protagonistului, Florin Şerban chiar îl scoate din puşcărie cu filmul său. Dar cel mai mult şi mai mult, scoate din el… ce e mai bun.

Nu credeau că un ţigan ca eu să ajung să joc într-un film, să fie filmul atât de bun. Ştiţi, acolo nu par că joc, acolo par că e o scenă adevarată, că e ceva real care se întâmplă…Simt că am făcut ceva bun şi îmi place, spune Papan… E cea mai tare experienţă din viaţa mea!

Papan Chilibar nu are prea multe clase, dar are şcoala vieţii şi clasă pe ecran.