Baietii albi nu trebuie sa invete carte

Este aproape nemaiauzit faptul că o universitate ar putea spune vreodată NU unei donații financiare extrem de generoase, mai ales atunci când aceasta își propune să ajute copii defavorizați economic să meargă la facultate.

Cu toate acestea, Dulwich College și Winchester College, două universități private din Regatul Unit, au refuzat recent o astfel de donație uriasă. Ambele au refuzat mai mult de 1 milion de lire sterline (!), donatie dedicată băieților albi săraci, refuz motivat de îngrijorarea conducerii celor două institutii că donația ar putea să încalce prevederile din Legea britanică privind egalitatea, lege adoptată în 2010.

Generosul donator este profesorul, în vârstă de 96 de ani, Sir Bryan Thwaites, care a urmat ambele școli aminitite în virtutea unor burse și, apoi, a predat la Winchester mai mult de zece ani. Sir Thwaites a conștientizat din propria experiență că o educație bună reprezintă cel mai bun mijloc de a sustine copiii din medii defavorizate și de a le oferi o mobilitate economică ascendentă.

Donatorul a vrut să-i ajute pe băieții albi săraci, în special, pentru că acestia se află într-un procent disproporționat de mare în zona cea mai de jos a sistemului de învățământ din Marea Britanie.

Chiar și Comisia pentru Egalitate și Drepturile Omului din Marea Britanie (EHRC – Equality and Human Rights Commission) a recunoscut în anul 2014 că a te naste bărbat alb în Marea Britanie nu conferă niciun privilegiu, deoarece „elevii albi din medii sărace, în special băieții, au suferit cel mai rău la debutul vieții si continuă să decadă mai departe în siajul oricărui alt grup etnic din mediul școlar. Ca atare, șansele lor de a avea o carieră de succes și prosperă scad pe masură”.

Un raport recent al Rețelei Naționale pentru Oportunități în Educație (National Education Opportunity Network) ilustrează că experiența devastatoare a băieților albi din gospodăriile cu venituri mici nu s-a îmbunătățit la nivelul anului 2019.Dintre toate grupurile rasiale provenind din medii economice similare, băieții albi britanici săraci sunt cei mai neperformanți din școlile britanice (…).

Purtătorii de cuvânt ai celor două Colegii au făcut referire în motivarea gestului de respingere a donatiei la Legea privind egalitatea din 2010, o lege care asigură „protectia legală a persoanelor împotriva discriminării la locul de muncă și în societate în sens larg”, ca bază legală pentru respingerea donației profesorului Thwaites. Cu toate acestea, unul dintre autorii originali ai Legii, care este și fost președinte al Comisiei pentru Egalitate și Drepturile Omului, Trevor Phillips, a criticat vehement atât Dulwich College, cât și Winchester College pentru modul în care au interpretat legea.

Acesta a subliniat faptul că avocații ambelor școli au interpretat legea „ca și cum ar fi fost construită doar pentru a favoriza oamenii de culoare. Nu este așa; aceasta lege a fost concepută pentru a asigura egalitatea” (pur si simplu -s.n). Phillips a mai spus că, „în situațiile în care grupul rasial care este dezavantajat este alb, nu ar trebui să existe niciun obstacol în a face pentru acest grup exact ceea ce am face pentru așa-numitele grupuri etnice negre și minoritare „.

Cu toate acestea, în societatea actuală din ce în ce mai corectă din punct de vedere politic, realitatea este cea operată de elitele liberale.

Elitele liberale insistă asupra fatului că apreciază diversitatea și egalitatea mai mult decât orice. În realitate, însă, acestea afrimă că minoritățile ar fi doar acele grupuri de persoane considerate a fi perpetuu asuprite și care necesită asistență socială de sus în jos pentru a obține „egalitatea percepută”. „Diversitatea” și „Egalitatea” au devenit, astfel, cuvinte de cod liberal doar pentru asistența acelor minorități, victimizate a priori (…).

Sir Thwaites este însă încrezător. Generosul profesor caută o universitate publică de primă clasă, care ar fi „cât se poate de bucuroasă să accepte” donația sa pentru a ajuta copiii albi săraci (…)”.

Traducere selectivă și adaptare – Dan Uncu

Articolul original:

Schools Turn Down Scholarship Donation For Poor White Boys

 

 

Aparenta de putere conteaza aproape la fel de mult ca puterea in sine. Versailles

Văd că Franța face ce știe mai bine acum spunând că asasinarea lui Soleimani este o acțiune destabilizatoare. Hai să punem lucrurile în perspectivă.

După Versailles, Germaniei i s-a interzis să aibă o armată mai mare de 100.000 de soldați (care e cam cât are România acum, btw, chiar mai mult). În 1935, regimul nazist a început remilitarizarea țării.

În 1936, a încălcat o altă regulă de la Versailles, remilitarizând Renania. Reușita asta a fost atât de neașteptată, încât nici lui Hitler nu i-a venit să creadă că puterile vestice l-au lăsat să facă asta. Totodată, i-a arătat dictatorului cu cine are de-a face.

În 1938, Germania anexa Austria. Vesticii la fel, „să nu destabilizăm”, „să-i dăm ce vrea și se potolește”. În același an, Germania primea control asupra Sudeției. Spun „primea control” fiindcă Sudeția i-a fost literalmente oferită pe tavă – dar știți și voi povestea.

Acum să fie înțeles, în niciun punct menționat aici Germania nu prezenta un real pericol militar pentru Anglia și Franța. În 1936, armata nazistă putea fi pusă la respect fără mare efort. De fapt, Hitler a fost extrem de ezitant în decizia de a remilitariza Renania, fiindcă știa că militar nu ar avea nicio șansă în fața vestului. Nici măcar în 1939, la momentul invadării Poloniei, armata nazistă nu era la fel de bine dotată ca Franța (care atunci avea cea mai numeroasă armată din Europa) sau Marea Britanie. Franța avea mai mulți soldați, mai multe tancuri și mai multe avioane decât Germania în 1939.

Ce a făcut atunci diferența? Moralul și încrederea în sine. Deși în orice moment al anilor 30 puterile vestice puteau pune cu botul pe labe Germania, ele nu au avut încrederea în sine să o facă. Lăsând spațiu de manevră Germaniei, ele și-au pierdut orice moral în fața unor gangsteri politici care mai mult lătrau decât puteu mușca la acel moment. Vestul, exact pe dos, deși putea mușca letal, a ales să nu o facă. A vrut să fie împăciuitor de frica unui conflict, deși dacă mușcau la momentul potrivit Germania putea fi făcută pachet și azi nu mai scriam asta pe aici.

Sigur că e ușor să fii judecător în retrospectivă. Dar tocmai fiindcă avem aceste exemple din trecut, nu trebuie să ezităm să apelăm la ele ori de câte ori e cazul. Ne-ar salva să tot repetăm aceleași greșeli.

Aparența de putere contează aproape la fel de mult ca puterea în sine. Toată lumea știe că America are puterea militară să transforme Iranul în parcare dacă-și pune mintea cum trebuie. Dar dacă o țară ca America ar permite prea multe sfidări la adresa sa fără reacție, curând și-ar pierde statutul în ochii lumii. Fiți siguri că după asasinarea teroristului, planurile îndrăznețe ale iranienilor au fost amânate pe plan nedeterminat, unele anulate din start.

De colo-colo

Un an s-a incheiat, bantuit de incalzisme, egalitarisme, feminisme, ascensiuni ale dreptei conservatoare si nelipsitul recul al stangii.
Trebuie sa recunoastem ca mintea neomarxistilor e un nesecat izvor de revolutii, garnisit cu marele talent de a transforma orice non-tematica in circ mass-media, proteste si in general cam tot ceea ce ii repugna unui om zdravan la intelect.
Tam-tam-ul facut in jurul ideologiei de gen, LGBTQWERTY-blabla a inceput sa se dezumfle, odata cu un studiu publicat, ce demonstreaza ca nu exista nici o legatura intre factorul genetic si toate scrantelile pomenite de progresisti. Evident, tema a fost bagata unor prosti pe sub nas, sub forma unor conventii internationale (Conventia de la Istanbul bunaoara) si a devenit subiect de studiu pentru toate organismele parazitare numite oengeuri care au ca si obiect de activitate mizeria asta. Contraofensiva conservatoare si nationalista din SUA, Polonia, Ungaria, e un semnal bun, dar nu suficient. ,,Valorilii ioropene” de care face atata zarva presedintele nu ne lasa sa glasuim si sa spunem ,,NU”. Ar fi de luat in considerare ca supramagaoaia numita UE este principalul organism superstatal care baga pe gat statelor membre toate cretinitatile astea. Socialism, garnisit cu Raportul Estrela, Conventia de la Istanbul, problema migratiei si cam orice poate genera un smiorc cu lacrimi si muci in public.

Cam asta e ,,dinamica” ideologiilor progresiste, apropo de paragraful anterior:

via GIPHY


Bomboana de pe coliva romaneasca a insemnat si inseamna ofensiva secularistilor si eterna lor problema cu Dumnezeu si Biserica. Asta chit ca lor nu le interzice nimeni sa se inchine la usa de la baie sau la colacul WC-ului. Marea problema o constituie inca gradul mare de incredere pe care Biserica il are in randul populatiei, alaturi de Armata.
Sa ne reamintim ca de fapt arma lor e revolutia perpetua. Invataturile lui Trotki au prins si prind. Circ media, bazat pe minciuni sfruntate, falsuri(ideologia lor e de fapt un mare fals cap-coada), perpetua victimizare, atitudinea aia de panselute batute de vant cand le aduci contraargumente, etc…mironosite in mass-media, sunt de fapt niste serpi care musca, niste calugarite(insecta) care dupa ce se imperecheaza cu societatea, o decapiteaza si o serveste la prima masa.
,,Proiectul iacobin, sau mai bine zis starea sa de spirit răstoarnă lumea cu fundul in sus de mai bine de două sute de ani încoace:
REVOLUTIONAREA CONTINUĂ A TUTUROR CONȚINUTURILOR DE VIAȚĂ !
Familie, economie, sex, politică, viața privată, credințe, habitudini culinare, înrădăcinarea gonadică, rase, națiuni, tot dar absolut tot trebuie mereu redefinit, mereu reașezat sub egida minorităților de tip leninist, a „mitului specialistului”, care nu lasă nimic la cheremul majorității percepute ca tradițională și în consecință cu comportamente NEASISTATE de stat.”(Horatiu Coman).
Legi anti-zahar, anti-fumat, anti….ce sa mai, musai sa fim ,,fericiti in Romania”; cum ne indica ,,partidul”, nu asa, de capul nostru, ca noi suntem prosti!
Potențialul totalitar al mai noilor progresiști mi se pare la fel de evident ca al predecesorilor !
Incalzismul, care a generat o adevarata isterie, campanii finantate de vedete, poze contrafacute, cu incendii amazoniene de prin anii ‘80 si mai nou, cu activisti care incendiaza in mod intentionat padurea pentru a putea avea ,,obiectul muncii”aici 

Ramane in discutie problema incendiilor australiene, dar asta dupa ce se dezmeticeste premierul lor, proaspat venit din vacanta.

Mai nou, patentul utilizat in incendiile amazoniene cica se bucura de succes aici

Pe meleaguri dambovitene, dupa circul facut de focile pluseriste si acel ,,am infrant” de la europarlamentare, populatia progresista a inceput sa dea cu mucii pe pereti. Nu detaliem ,,iluminismul” caramitrilor, care mai nou par grupati in jurul unei ideologii sectare, de sorginte anti-crestina, deja presa i-a prezentat cu toate penibilitatile lor. Concluzia din dreptul lor e ca noi suntem niste medievali, niste fanatici religiosi si nu vrem cu nici un chip sa ne ,,civilizam”, sa ,,revolutionam” odata sarmanele noastre vieti. Ah….ce ratare, popor ignorant!

Mai toti inteleseseram ca vor sa se afirme ca un partid politic de ,,centru-dreapta”. Asta  cu ,,centru” mie mi se pare eternul dribling prost facut de socialisti, gen ,,da bah, capitalism, dar mai spre stanga, asa, tragem si noi de volan”. Baza ramane tot o tema generatoare de smiorc.

,,Astia sunt semnele pentru ce va urma. E un razboi murdar,de infiltrare. Nu e o buba care a copt si a explodat acum. E rezultatul unor ani in care in pasi marunti a fost terfelit tot ce a avut bun si sfant neamul asta amarat. Prin filme, muzica, emisiuni, umor, ziare, social media. Prin minciuni repetate pana la greata,pana la desensibilizare,pana la acceptare. Ce e mai trist, nu e ca bulaii, caramitrii si axintii au o tribuna de unde sa improaste cu scarna si fecale . Nu! Si nici ca sunt destui care-i admira, crediteaza,urmeaza. Cel mai trist e ca multi se cred originali si liberi. Fara sa vada ca se fac slugi si unelte ale celor care ne vor malaxa intr-un Pitesti pretutindenesc in curand.”(Semen Nalewajko)

Si cu toate ca oamenii cu vederi conservatoare si liberalii clasici sanctioneaza in mediul online astfel de derapaje, se pare ca nu e suficient. Intr-o tara unde avatarurile socialismului se plimba brambura pe strada si cersesc bani pentru salvarea planetei, a categoriilor ,,oprimate”, e destul de greu sa faci un pic de lumina. Da, lumina data de Nasterea Domnului si care a reprezentat mereu sula bagata in coastele acestor ”iluministi”.

Hristos se naste. Slaviti-l!

Despre miracolul nașterii Domnului nostru Iisus aflăm din Evanghelia după Luca:

În zilele acelea a ieșit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întîi pe când Quirinius ocîrmuia Siria. Și se duceau toți să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Și s-a suit și Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numește Betleem, pentru că el era din casa și din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, și a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut și L-a înfășat și L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei. Și în ținutul acela erau păstori, stînd pe câmp și făcînd de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Și iată îngerul Domnului a stătut lîngă ei și slava Domnului a strălucit împrejurul lor, și ei s-au înfricoșat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Și acesta va fi semnul: Veți găsi un prunc înfășat, culcat în iesle”. Și deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulțime de oaste cerească, lăudînd pe Dumnezeu și zicînd: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pămînt pace, între oameni bunăvoire”! Iar după ce îngerii au plecat de la ei, la cer, păstorii vorbeau unii către alții: „Să mergem dar pînă la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut și pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut”. Și, grăbindu-se, au venit și au aflat pe Maria și pe Iosif și pe Prunc, culcat în iesle. Și văzîndu-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Și toți câți auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punîndu-le în inima sa. Și s-au întors păstorii, slăvind și lăudînd pe Dumnezeu, pentru toate cîte auziseră și văzuseră precum li se spusese.” (Luca 2, 1-20)

Dragii noștri, Blogary vă dorește să fiți fericiți, căci iată! Mîntuitorul a venit printre noi!

De asemenea, ține să mulțumească în mod deosebit celor care fac posibilă apariția acestei platforme în continuare, donînd bani sau ajutîndu-ne cum pot.

Să vă țină Dumnezeu sănătoși pe toți! Și nu vă temeți! După Anul Nou revenim cu vești foarte bune!

 

 

Lagarele comuniste

Despre lagarele de munca naziste se vrea introducerea unei discipline scolare, povestea nazistilor criminali ni se baga pe gat de 70 de ani incoace. Nu cred ca exista copil mai mare de zece ani care sa nu tresara de indignare cand aude cuvantul holocaust. Daca vrei sa fii acceptat cat de cat in politica trebuie sa infierezi pe oricine care nu uraste nazismul, mort acum aproape un secol. In schimb sa ai simpatii comuniste, sa porti tricouri cu Che Guevara si sa relativizezi crimele si suferintele provocate de comunism e cool. Iata ce se petrece nu acum un secol, ci azi, sub ochii nostri. Daca macar o treime din cartile, articolele, reportajele sau filmele care se fac astazi despre ororile celui de-al doilea razboi mondial ar vorbi si despre aceste orori prezente poate ca presiunea opiniei publice ar grabi sfarsitul unor astfel de regimuri. Dar ele fiind comuniste, tacere…
EVADAT DIN LAGARUL 14 (PARTEA I)

Prima executie: Prima sa amintire este o executie. Mergea cu mama sa catre un camp de grau aflat langa raul Taedong, unde garzile adunasera mai multe mii de prizonieri. Agitat de multime, baiatul s-a tarat printre picioarele adultilor catre primul rand, unde a vazut garzile legand un om de un stalp de lemn. Shin In Geun avea patru ani, prea tanar pentru a intelege discursul rostit inaintea acelei executii. La numeroasele executii din anii urmatori, auzea gardianul care supraveghea spunand multimii cum ca prizonierului care urma sa moara i s-a oferit eliberarea in schimbul muncilor grele, dar acesta refuzase generozitatea guvernului Nord Coreean. Pentru a preveni ca prizonierul sa blesteme statul care urma sa-i ia viata, gardienii ii indesasera pietre in gura si ii acoperisera capul cu o gluga.

La prima executie, Shin a privit trei gardieni tintind. Fiecare a tras de trei ori. Zgomotul pustilor lor l-a inspaimantat pe baiat care a cazut pe spate. Dar s-a ridicat pe picioare la timp ca sa vada gardienii dezlegand corpul moale, plin de sange al prizonierului, infasurandu-l intr-o patura si urcandu-l intr-un carucior.

In Lagarul 14, o inchisoare pentru inamicii politici ai Coreei de Nord, adunarile a mai mult de doi prizonieri, erau interzise, cu exceptia executiilor unde toata lumea trebuia sa asiste. Lagarul de munca folosea executiile publice – si teama pe care o genera – ca pe un moment educativ. Gardienii lui Shin din lagar i-au fost profesori – si educatori. Ei ii erau mama si tata. Ei l-au invatat ca prizonierii care incalca regulile lagarului merita omorati. Pe un deal de langa scoala sa, a fost afisat un slogan: „Totul conform regulilor si regulamentelor.” Baiatul a memorat cele zece reguli ale lagarului, „Cele zece porunci” asa cum le-a numit mai tarziu, pe care le poate inca recita. Prima spunea: „Oricine este prins incercand sa evadeze va fi impuscat imediat.”

Dupa zece ani

La zece ani dupa acea prima executie, Shin s-a intors pe acelasi camp. Din nou, gardienii au adunat o multime mare de oameni. Din nou, un stalp de lemn a fost infipt in pamant. O spanzuratoare provizorie a fost de asemenea construita. Shin a sosit de aceasta data pe bancheta din spate a unei masini condusa de un gardian. Avea catuse la maini si era legat la ochi cu o carpa. Tatal sau, de asemenea incatusat si legat la ochi, sedea alaturi de el in masina. Fusesera eliberati dupa ce au stat opt luni intr-o inchisoare subterana din Lagarul 14. Ca o conditie a eliberarii, au semnat documente promitand sa nu discute niciodata despre ceea ce li s-a intamplat in subteran.

In inchisoarea lagarului, gardienii au incercat sa obtina prin tortura marturii din partea lui Shin si a tatalui sau. Voiau sa stie despre evadarea esuata a mamei si unicului frate al lui Shin. Gardienii l-au dezbracat, i-au legat carpe la incheieturile mainilor si la glezne si l-au agatat de un carlig din tavan. Apoi l-au atirnat peste foc. Shin a lesinat cand carnea sa a inceput sa arda. Dar nu a marturisit nimic. Nu avea ce sa marturiseasca. El nu conspirase cu mama si cu fratele ca sa evadeze. El credea ceea ce gardienii il invatasera inca de la nastere in lagar: ca nu va scapa niciodata si ca trebuie sa declare pe oricine care vorbeste despre evadare. Nici macar in visele sale Shin nu se gandea la evadare.

Gardienii l-au invatat ceea ce orice scolar nord coreean invata: ca americanii sunt niste ticalosi care planuiesc sa-i invadeze si sa le devasteze tara. Coreea de Sud este panarama sefului american. Coreea de Nord este o tara mareata ai carei conducatori curajosi si geniali starnesc invidia intregii lumi. Intr-adevar, Shin nu cunostea nimic despre existenta Coreei de Sud, a Chinei sau a SUA. Spre deosebire de conationalii sai, el nu a crescut cu fotografia omniprezenta a Dragului Conducator, cum era numit Kim Jong Il. Nici nu a vazut fotografii sau statui ale tatalui lui Kim, Kim Il Sung, Marele Conducator care a fondat Coreea Nord si care ramane presedintele etern al tarii, in ciuda mortii sale din 1994.

Informator

Desi nu a fost destul de important pentru spalarea pe creier, Shin a fost invatat sa-si toarne familia si colegii de scoala. Primea mancare ca recompensa si se alatura gardienilor batandu-i pe copiii pe care-i trada. Colegii sai, la randul lor, radeau de el si il bateau. Cand gardianul i-a scos legatura de la ochi si a vazut multimea, stalpul de lemn si spanzuratoarea, Shin a crezut ca urmeaza sa fie el executat. Totusi, nu i se bagasera pietre in gura. Catusele i-au fost scoase. Un gardian l-a condus in fata multimii. El si tatal sau urmau sa fie spectatori. Gardienii au tarat o femeie de varsta medie la spanzuratoare si au legat un tanar de stalpul de lemn. Acestia erau mama si fratele mai mare al lui Shin.

Un gardian a strans un lat in jurul gatului mamei sale. Aceasta a incercat sa-l priveasca pe Shin insa acesta a evitat privirea ei. Dupa ce aceasta a incetat sa se mai zbata agatata in franghie, fratele lui Shin a fost impuscat de trei gardieni. Fiecare a tras de trei ori. Privindu-i murind, Shin era usurat ca nu era el cel omorat. Era manios ca mama si fratele sau planuisera sa evadeze. Si desi nu a spus-o nimanui timp de cinsprezece ani, el era responsabil pentru executiile lor.

Dupa noua ani

Noua ani mai tarziu dupa executia mamei sale, Shin s-a strecurat printr-un gard electric si a fugit prin zapada. Era 2 ianuarie 2005. Inainte de acest moment, nimeni nascut intr-un lagar nord correan nu mai evadase. Si dupa cate se pare, Shin este singurul. Avea douazeci si trei de ani si nu cunostea pe nimeni in afara lagarului. Intr-o luna a ajuns in China. In doi ani, traia in Coreea de Sud. Patru ani mai tarziu, traia in California de Sud si era ambasador senior la organizsatia Libertate pentru Coreea de Nord (LiNK), un grup american pentru drepturile omului.

Numele sau acum este Shin Dong-hyuk. L-a schimbat dupa ce a ajuns in Coreea de Sud, o incercare de a se reinventa ca om liber. Este aratos, cu ochi repezi si precauti. Un stomatolog din Los Angeles i-a lucrat dantura, pe care nu putuse s-o perieze in lagar. Starea generala de sanatate este excelenta. Corpul sau, totusi, este o harta a greutatilor cresterii intr-un lagar de munca despre care guvernul nord coreean sustine ca nu exista.

Pipernicit de malnutritie, este scund si subtire – 168cm si aproximativ 55 kg. Mainile ii sunt garbovite de la munca din copilarie. Mijlocul si fundul ii sunt pline de cicatrici arse de la torturi. Pielea din zona pubiana are o cicatrice ca o strapungere de la carligul folosit sa-l tina deasupra focului. Gleznele au cicatrici de la catusele cu care era agatat cu capul in jos la carcera. Degetul mijlociu de la mana dreapta este taiat pana la prima articulatie, pedeapsa primita de la un gardian pentru ca a scapat masina de cusut dintr-o fabrica de imbracaminte din lagar. Fluierele picioarelor, de la glezne la genunchi, sunt mutilate si cu cicatrici arse de la gardul electric care n-a reusit sa-l tina in lagar.

Lagarul de concentrare

Shin este cam de aceeasi varsta cu Kim Jong Eun, al treilea fiu al lui Kim Jong Il care a preluat conducerea in urma mortii tatalui sau din 2011. Ca si contemporani, Shin si Kim Jong Eun intruchipeaza antipozii privilegiilor si ai privatiunii in Coreea de Nord, o societate fara clase in care, de fapt, nepotismele decid totul. Shin s-a nascut ca un sclav si a fost crescut in spatele unui gard electric de inalt voltaj. A fost invatat sa numere si sa citeasca intr-o scoala din lagar la un nivel elementar. Deoarece sangele sau era considerat contaminat de faptele criminale ale fratilor tatalui sau, traia in afara legii. Pentru el, nimic nu era posibil. Traiectoria vietii lui planificata de catre stat era munca grea si o moarte timpurie provocata de infometarea cronica – totul fara o acuzatie sau un proces, totul in secret.

In povestirile despre supravietuirea in lagarele de concentrare, exista un arc narativ conventional. Fortele de securitate fura protagonistul de langa familia iubitoare si casa confortabila. Pentru a supravietui, acesta abandoneaza principiile morale, isi inhiba sentimentele fata de ceilalti si inceteaza sa mai fie o fiinta umana civilizata. In una din cele mai cunoscute astfel de povestiri, „Noaptea”, scrisa de castigatorul premiului Nobel, Elie Wiesel, povestitorul in varsta de treizeci de ani explica chinul cu viata normala pe care a avut-o inainte ca el si familia sa sa fie bagati in trenuri destinate lagarelor naziste. Wiesel a studiat zilnic Talmudul. Tatal sau era proprietarul unui magazin si avea grija de un sat din Romania. Bunicul sau celebra intotdeauna sarbatorile evreiesti. Insa dupa ce intreaga sa familie a pierit in lagare, Wiesel a ramas „singur, ingrozitor de singur intr-o lume fara Dumnezeu, fara oameni. Fara dragoste sau mila. „

Relatii de familie

Povestea de supravietuire a lui Shin este diferita. Mama sa il batea si el o privea ca pe un concurent la mancare. Tatal sau, care avea permisiunea sa petreaca numai cinci nopti pe an cu mama sa, il ignora. Fratele ii era ca un strain. Copiii din lagar nu erau de incredere si il abuzau. Inainte sa invete orice, Shin a invatat sa supravietuiasca prin a-i turna pe toti.

Dragostea, mila, familia erau cuvinte fara inseamnatate. Dumnezeu nu disparuse, nici nu murise. Shin nu auzise niciodata de El. In Lagarul 14 Shin nu stia ca exista literatura. El a vazut o singura carte in lagar, o gramatica Coreeana, in mainile unui profesor care purta uniforma de gardian, purta un revolver la sold si care a batut pe unul din colegii lui Shin pana la moarte cu un bat de indicat la tabla.

Spre deosebire de cei care au supravietuit unui lagar de concentrare, Shin nu a fost luat dintr-o viata civilizata si fortat sa intre in iad. El s-a nascut si a crescut in iad. I-a acceptat valorile. Si l-a numit „acasa”. Lagarele de munca din Coreea de Nord exista de doua ori mai mult timp decat Gulagul sovietic si de douasprezece ori mai mult decat lagarele de concentrare naziste. Nu exista nicio discutie despre locatia acestora. Fotografii de inalta rezolutie din satelit, accesibile prin Google Earth oricarui om cu conexiune la internet, arata vaste structuri imprejmuite intinzandu-se prin muntii colturosi ai Coreei de Nord.

Guvernul Sud Coreean estimeaza ca exista un numar de o suta cinzeci si patru de mii de prizonieri in lagare, in timp ce Departamentul de Stat American si mai multe grupuri pentru drepturile omului estimeaza doua sute de mii.

Exista sase lagare, conform agentiei de spionaj sud coreeana si grupurilor pentru drepturile omului. Cel mai mare are treizeci si unul de mile in lungime si douazeci si cinci de mile in latime, o suprafata mai mare decat Los Angeles-ul. Garduri electrificate – punctate de turnuri de supraveghere si patrulate de oameni inarmati – inconjoara majoritatea lagarelor. Doua dintre acestea, numerele 15 si 18, au zone de reeducare unde cei mai norocosi intre detinuti primesc instructiuni corective din invataturile lui Kim Jong Il si Kim Il Sung. Daca prizonierii memoreaza destul din aceste invataturi si conving gardienii ca sunt loiali, pot fi eliberati, insa sunt supravegheati pentru tot restul vietii lor de catre serviciile de securitate.

Restul lagarelor sunt „districte de control complet” in care prizonierii, numiti „irecuperabili”, sunt munciti pana la moarte. Lagarul lui Shin, numarul 14, este un district de control complet. Prin reputatie, este cel mai dur din toate din cauza conditiilor dure de munca, a vigilentei paznicilor si a modului in care statul considera de neiertat crimele comise de detinuti, dintre care multi sunt oficiali indepartati impreuna cu familiile lor. Fondat in 1959 in centrul Coreei de Nord – Kaechon, in sudul provinciei Pyongan – lagarul 14 gazduieste un numar estimat de cinsprezece mii de detinuti. Avand treizeci de mile in lungime si cinsprezece mile in latime, are ferme, mine si fabrici imprastiate prin vaile muntoase abrupte.

Majoritatea nord coreenilor sunt trimisi in lagare fara niciun proces si majoritatea mor fara sa afle ce acuze li se aduc. Sunt luati de la casele lor, de obicei noaptea, de catre Bowibu, Agentia Nationala de Securitate. Vina prin asociere este legala in Coreea de Nord. Un delicvent este adesea intemnitat cu parintii si copiii sai. Kim Il Sung a stabilit legea in 1972: „Dusmanilor de clasa, oricare ar fi acestia, trebuie sa le fie distrusa semintia din societate pana la trei generatii.”

EVADAT DIN LAGARUL 14 (PARTEA II)

Nu cunostea dragostea: In anii petrecuti in lagar, Shin nu a auzit niciodata cuvantul „dragoste”, cu siguranta nici de la mama sa, o femeie pe care a continuat sa o dispretuiasca, chiar si moarta. A auzit despre conceptul de iertare, intr-o biserica sud coreeana. Insa l-a derutat. A cere iertare in Lagarul 14 insemna, a spus el, „sa te rogi sa nu fii pedepsit”.

Shin si mama lui au locuit in camerele cele mai bune ale Lagarului 14: in „satul model” langa o livada si peste drum de campul unde mai tarziu mama sa a fost spanzurata. Fiecare din cele patruzeci de case ale satului adapostea patru familii. Shin si mama sa aveau propria camera unde dormeau unul langa celalalt pe pardoseala de beton. Cele patru familii foloseau aceeasi bucatarie care avea un singur bec neizolat. Electricitate exista numai doua ore pe zi, de la ora patru la cinci dimineata si de la ora zece la unsprezece noaptea. Ferestrele erau facute din vinil gri, prea opace pentru a putea vedea afara. Camerele erau incalzite – in stil coreean – cu carbuni in bucatarie avand hornuri pe sub pardoseala din dormitoare. Lagarul avea propriile mine de carbuni asadar carbunii pentru incalzit erau disponibili.

Nu existau paturi, scaune sau mese. Nu exista apa curenta. Nici baie sau dus. Detinutii care voiau sa-si faca baie, uneori se furisau la rau, vara. Aproximativ treizeci de familii imparteau o fantana pentru apa de baut. De asemenea imparteau toaleta, care era impartita jumatate pentru barbati si jumatate pentru femei. Defecarea si urinatul in acel loc era obligatoriu, deoarece resturile umane erau folosite pe camp ca fertilizator.

Daca mama lui Shin reusea sa-si termine norma de lucru zilnica, putea sa aduca acasa mancare pentru seara respectiva si pentru a doua zi. La patru dimineata ea pregatea micul dejun si pranzul pentru ea si pentru fiul ei. Fiecare masa era la fel: terci de porumb, varza murata si supa de varza. Shin a mancat aceasta masa aproape in fiecare zi timp de douazeci si trei de ani, daca nu ii era interzis sa manance ca pedeapsa.

Cand era prea tanar pentru a merge la scoala, mama sa deseori il lasa singur in casa dimineata si se intorcea la pranz de la camp pentru masa. Shin era mereu flamand asa ca isi manca pranzul imediat ce mama lui pleca dimineata. La fel manca si pranzul ei. Cand aceasta se intorcea de la camp si nu gasea nimic de mancare, devenea furioasa si il batea cu sapa, cu lopata, cu orice gasea la indemana. Unele batai erau la fel de rele ca cele pe care Shin le primise mai tarziu de la gardieni.

Si totusi Shin continua sa ia mancarea mamei sale de oricate ori putea si oricat de mult putea. Nu i-a venit in minte ca daca ii manca pranzul, aceasta ramanea flamanda. Multi ani mai tarziu, dupa ce ea murise si el traia in Statele Unite, mi-a marturisit ca-si iubea mama. Dar asta era in retrospectiva. Asta s-a intamplat dupa ce el a invatat ca un copil civilizat ar trebui sa-si iubeasca mama. Cand era in lagar – depinzand de ea cu mancarea, furandu-i mancarea, suportandu-i bataile – o vedea ca pe un concurent la supravietuire.

Mama condamnatului

Numele ei era Jang Hye Gyung. Shin si-o aminteste scunda si usor grasuta cu brate puternice. Isi purta parul tuns scurt, ca toate femeile din lagar, si era obligata sa isi acopere capul cu o panza alba impaturita intr-un triunghi, legata in spatele gatului. Shin a descoprit data ei de nastere – 1 octombrie 1950 – intr-un document pe care l-a vazut in timpul interogatoriilor din inchisoarea subterana. Ea nu i-a vorbit niciodata despre trecutul ei, familia ei sau de ce a fost adusa in lagar, si nici el nu a intrebat. Existenta lui ca fiu al ei fusese aranjata de gardieni. Acestia o alesesera pe ea si pe barbatul ce avea sa ii devina tata ca premii unul pentru celalalt intr-o casatorie ca recompensa.

Barbatii celibatari si femeile celibatare dormeau in dormitoare impartite pe sex. Regula a opta a Lagarului 14, asa cum memorase Shin, spunea: „Actele sexuale savarsite fara aprobare prealabila se pedepsesc cu impuscarea imediata.” Regulile erau aceleasi si in alte lagare de munca nord coreene. Daca sexul neautorizat se finaliza cu o sarcina sau nastere, femeia si copilul erau de obicei ucisi. Femeia care facea sex cu gardieni incercand sa obtina mai multa hrana sau o munca mai usoara risca foarte mult. Daca ramanea gravida, disparea.

O casatorie ca recompensa era singura cale sigura fata de regula. Casatoria era fluturata in fata detinutilor ca bonusul ultim penru munca depusa si turnatorie. Barbatii deveneau eligibili la douazeci si cinci de ani, femeile la douazeci si trei. Gardenii anuntau casatorii de trei sau patru ori pe an, de obicei la date favorabile, cum era Anul Nou sau ziua de nastere a lui Kim Jong Il. Nici mireasa nici mirele nu puteau alege cu cine sa se casatoreasca. Daca un partener isi gasea perechea neacceptabil de batran/batrana, rau/rea, urat/urata, gardienii renuntau la casatorie. Daca renuntau, nici barbatul, nici femeia nu mai aveau dreptul sa se casatoreasca din nou.

Tatal lui Shin, Shin Gyung Sub, i-a spus lui Shin ca gardienii i-au dat-o pe Jang ca sotie ca plata pentru indemanarea lui de a manevra un strung metalic. Mama lui Shin nu i-a povestiti niciodata de ce a primit onoarea de a se casatori. Insa pentru ea, ca si pentru multe mirese din lagar, casatoria era un fel de promovare. Venea cu o munca un pic mai usoara si o casa mai buna – in satul model, unde exista o scoala si o clinica. La scurt timp dupa casatorie, a fost transferata acolo dintr-un dormitor pentru femei aglomerat. Jang de asemenea a primit o slujba ravnita intr-o ferma din apropiere, unde existau oportunitati de a fura porumb, orez si legume verzi.

Dupa casatorie, cuplului i s-a dat permisiunea de a dormi impreuna timp de cinci nopti consecutive. Din acel moment tatalui lui Shin, care in continuare dormea intr-un loc apropiat de munca, i s-a permis sa o viziteze pe Jang de cateva ori pe an. Legatura dintre cei doi a rodit doi fii. Cel mai mare, He Geun, s-a nascut in 1974. Shin s-a nascut opt ani mai tarziu.

Relatii de familie

Fratii abia se cunosteau. Cand Shin s-a nascut, fratele sau mai mare mergea la scoala timp de zece ore pe zi. Cand Shin avea patru ani, fratele sau s-a mutat din casa (la varsta obligatorie de doisprezece ani) intr-un dormitor comun. Cat despre tatal sau, Shin isi aminteste ca aparea uneori noaptea si pleca foarte devreme de dimineata. Ii dadea foarte putina atentie baietelului iar Shin a crescut indiferent la prezenta acestuia.

In anii care au urmat evadarii din lagar, Shin a aflat ca multi oameni asociaza caldura, siguranta, si afactiunea cu cuvintele „mama”, „tata” si „frate”. Insa acest lucru nu a fost la fel si pentru el. Gardienii l-au invatat pe el si pe ceilalti copii din lagar faptul ca erau prizonieri din cauza „pacatelor” parintilor lor. Copiilor li s-a spus ca desi ar trebui sa le fie intotdeauna rusine de originea lor de tradatori, se pot „curata” de mostenirea pacatoasa muncind mult, ascultand de gardieni si turnandu-si parintii. A zecea regula a Lagarului 14 spunea ca un prizonier trebuie sa considere pe fiecare gardian ca invatatorul lui. Acest lucru avea sens pentru Shin. Ca si copil si ca adolescent, parintii sai erau obositi, distanti si necomunicativi.

Shin era un copil slab, necurios si in cea mai mare parte fara prieteni avand ca unica baza de siguranta invataturile gardienilor despre salvarea prin turnare. Intelegerea lui despre bine si rau, totusi, era deseori murdarita de intalnirile la care a asistat dintre mama lui si gardieni. Cand avea zece ani, Shin a plecat de acasa intr-o seara si s-a dus sa o caute pe mama sa. II era foame si venise ceasul ca ea sa-i pregateasca cina. A mers pe un camp de orez din apropiere unde lucra mama sa si a intrebat o femeie daca o vazuse. „Face curat in camera bowijidowon-ului”, ii spuse femeia, referindu-se la biroul gardianului responsabil cu crescatoria de orez. Shin a mers la biroul acestuia si a gasit usa din fata incuiata. A tras cu ochiul printr-o fereastra din lateralul cladirii. Mama sa se afla in genunchi curatand podeaua. Cand Shin privea, bowijidowon-ul a aparut in cadru. S-a apropiat de mama sa din spate si a inceput s-o pipaie. Aceasta nu a opus rezistenta. Amandoi si-au scos hainele. Shin i-a privit cum faceau sex. N-a intrebat-o niciodata nimic despre ceea ce vazuse si niciodata nu i-a povestit tatalui sau.

Hrana: sobolani, serpi si broaste

In noptile de vara, Shin si alti baietei din sat se furisau in livada din nordul zonei locuintelor de beton unde traiau. Culegeau pere necoapte si castraveti si le mancau cat puteau de repede. Cand au fost prinsi, gardienii i-au batut cu bastoane si le-a interzis sa mai ia pranzul de la scoala mai multe zile.

Gardienilor totusi nu le pasa daca Shin si prietenii lui mancau sobolani, broaste, serpi si insecte. Acestea erau din abundenta in lagarul incapator, unde se foloseau putine pesticide, unde se foloseau de deseuri umane ca fertilizant si nu foloseau apa pentru a curata toaletele sau pentru a face baie. Mancand sobolani, nu numai ca isi umpleau stomacurile goale dar era esential pentru supravietuire. Carnea lor ajuta sa previna pelagra, o boala uneori fatala care bantuia prin lagar, in special iarna. Prizonierii cu pelagra, rezultatul lipsei de proteine si niacina (vit B12), sufereau de slabiciune, leziuni ale pielii, diaree si dementa. Era o cauza frecventa de moarte.

Prinderea si prajirea sobolanilor a devenit o pasiune pentru Shin. Ii prindea in casa, pe camp si la toaleta. Se intalnea seara cu prietenii la scoala primara unde exista un gratar cu carbuni, pentru a-i praji. Shin le dadea jos pielea, ii curata de intestine, sara ceea ce ramanea si mesteca restul – carnea, oasele si micile picioruse.

In padurile montane, unde grupuri de studenti erau deseori trimisi sa adune lemne, Shin manca struguri salbatici, agrise si zmeura coreeana pana se umfla. Iarna, primavara si vara devreme, nu prea se gasea de mancare. Foamea il facea pe el si pe prietenii sai sa incerce strategii pe care cei mai vechi in lagar considerau ca le-ar putea usura disconfortul unui stomac gol. Mancau fara apa, nu mancau supe, conform teoriei ca lichidele accelereaza digestia si grabeste chinurile foamei. De asemenea incercau sa se abtina de la defecatie, crezand ca acest lucru ii va face sa se simta plini si mai putin obsedati de mancare. O tehnica alternativa de lupta cu foamea era sa imite vacile, regurgitand o masa recenta si mancand-o din nou. Shin a incercat acest lucru de cateva ori, dar nu i-a ameliorat foamea.

Vara, cand copiii erau trimisi pe camp sa ajute la plantat si plivit, era sezonul de varf la sobolani si soareci de camp. Shin isi aminteste ca manca in fiecare zi. Momentele cele mai fericite din copilarie, cele mai implinite, erau cand avea burta plina. „Problema mancarii”, asa cum este deseori numita in Coreea de Nord, nu este restransa la lagarele de munca. A oprit din crestere corpurile a milioane de oameni din toata tara. Tinerii care au plecat din Coreea de Nord in ultimii zece ani sunt in medie cu cinci inci mai mici si cantaresc cu 11 kilograme mai putin decat cei care au crestut in Coreea de Sud.

Prizonierii isi cresteau propriul porumb si varza. Ca si sclavi, produceau fructe si legume cu costuri reduse, peste in pescarii si carne de porc, faceau uniforme, ciment, ceramica si sticlarie pentru economia in scadere din afara gardurilor. Shin si mama sa erau mizerabili si infometati in timpul foametei, dar nu mai mult decat erau obisnuiti sa fie. Baiatul a continuat sa faca ceea ce facea si inainte, vana sobolani, fura mancarea mamei si ca intotdeauna ii indura bataile.

Nu trageti in popor!

Am găsit textul următor, aparținînd lui Hari Bucur Marcu, pe Facebook, locul unde mi-am petrecut timpul în ultima vreme. Cum orice reconstrucție trebuie să înceapă cu stabilirea adevărului, în ultima vreme îmi pare de nepermis să nu realizăm că cel care are stradă în București și Sibiu, general Vasile Milea, a fost Ministru al Apărării Naționale pînă pe 22 decembrie 1989. Asta înseamnă că morții Timișoarei și o parte din cei ai Bucureștiului au pierit la ordinele lui. Folclorul îl asociază părții bune a istoriei, dar pe ce bază???

Orice militar care acum 30 de ani a deschis focul cu muniție letală, de război, împotriva unui grup de civili, pe străzile Timișoarei și apoi și în alte locuri, știa că comite o crimă. O infracțiune extrem de gravă. Așa cum știa că legea și regulamentele militare în vigoare la acea vreme îi interziceau să execute ordine criminale. Iar lucrurile astea le știa nu pentru că le-ar fi învățat la clasă sau la instrucție, ci pentru că învățase și exersase uzul de armă, materie în care militarul, indiferent de grad și funcție, învață mai întâi condițiile în care se poate înarma un militar cu muniție de război, inclusiv consemnul, misiunea și regulile de angajare în luptă cu armamentul de război, învață imediat după aceea să identifice o țintă, inclusiv după criterii de legitimitate și de legalitate (în poligonul de tragere era sancționat dacă împușca altceva decât ținta pentru care primise ordinul de tragere) și apoi învață că nu execută niciodată foc asupra țintei umane decât dacă aceasta este fie un inamic legitim și legal, fie o persoană care încalcă consemnul pe care militarul înarmat este obligat să îl urmeze, cum ar fi consemnul de apărare a unui obiectiv, în acest ultim caz fiind obligatorii somațiile și focul de avertizare, înainte de împușcarea propriu-zisă. Învățând el toate astea, militarul află prin excludere că oricare alte condiții de uz de armă sunt ilegale și implicit imorale. Deci, când un militar și-a armat pistolul sau pușca cu muniție de război, a îndreptat țeava acelei arme individuale asupra unei mulțimi, chiar și numai asupra câtorva civili, pe o stradă sau într-o piață din România lui Ceaușescu și a apăsat pe trăgaci, acel militar era neapărat conștient că comite o infracțiune. Iar dacă în urma focului executat de el s-a produs cel puțin o victimă, atunci militarul știa că a devenit un criminal.

Mai departe, când un comandant a dat ordinul de deschidere a focului asupra unui grup de civili evident neînarmați și imposibil de identificat ca un inamic legitim și legal, după dreptul războiului, acel comandant, fie el comandant de grupă de infanterie sau de divizie mecanizată, știa precis că comite o infracțiune de natură criminală.

Așa că procurorii militari, chiar în acel moment, al zilelor de 17 – 19 decembrie 1989, în Timișoara, ar fi trebuit să constate săvârșirea infracțiunii de ucidere cu premeditate, să culeagă probele necesare și la îndemână, cum ar fi gloanțele trase, care au lovit civilii și atribuirea lor unor arme precise, cu serie și tabel de posesie, astfel încât să se știe precis și nominal cine a comis crimele. Dacă nu au făcut așa, au devenit complici la crimă în masă. La fel cum tot complici la crimă în masă au devenit și dacă nu au cules probe din care să rezulte cine a dat ordin de executare a focului cu armamentul de război asupra civililor.

De ce ar fi relevante observațiile de mai sus? Deoarece ele contrazic teza că Armata ar fi tras în civili, la Timișoara, București și în oricare altă parte, în zilele premergătoare căderii regimului Ceaușescu. Au tras militarii dar nu Armata. Iar cei care au tras efectiv știau că devin criminali.

Ca să fi tras Armata, ar fi trebuit ca Armata să fi avut o legislație care să îi fi permis să tragă în cine vrea și nu doar în inamicul clar identificabil și nu doar în cei care încalcă consemnul de pază al militarului înarmat cu muniție de război. Dar nu exista o asemenea legislație. Ar mai fi fost obligatoriu ca Armata să fi avut un program de pregătire de luptă a militarilor specific intervenției asupra populației civile. Nu a avut așa ceva. Așa cum nu a avut nicio obligație să accepte vreo misiune de luptă în afara cadrului legal și în contradicție cu legile naționale și internaționale, care protejează civilii în caz de război.

Deci, Armata chiar să fi vrut, nu a putut să tragă, deoarece nu avea legi, regulamente, programe, proceduri și motive legale să tragă.

În schimb, au tras militarii. În frunte cu ministrul lor, Milea Vasile. Desigur, Milea a tras cu propria sa mână doar cartușul care i-a luat viața, într-un gest de ultimă lașitate, scăpând astfel de oprobiul moral și de condamnarea penală pentru faptul că a ordonat subordonaților să facă uz de armă de război împotriva civililor neînarmați și neconstituiți în inamic. Aspectul că acei civili erau chiar compatrioți de-ai lui și de-ai militarilor criminali este suplimentar moral aspectului penal.

La mulți ani, români! La mulți ani, țara mea!

Sînt o norocoasă. M-am născut în România. Cînd m-am născut eu, aici era comunism. Dar m-a apărat o pereche minunată de părinți. Părinți cu memorie!

Fericirea familiei noastre a fost brutal sfîșiată de boala și apoi moartea mamei. S-ar fi întîmplat oriunde în altă parte, nici astăzi nu scapă mulți.

A fost momentul cînd l-am cunoscut pe Dumnezeu.

Cu ajutorul lui, am întemeiat propria mea familie. Mi-am dorit imens să devin mamă. Și iată, s-a întîmplat. Fiul meu este cel mai bun copil de pe pămînt.

Evident că nu este așa decît în ochii mei. Dar este tot ce contează.

Aici, în România, am cunoscut oameni minunați, unii au devenit prietenii mei. Nu i-aș da pentru nimic în lume! Cu ajutorul lor trec peste momentele mai grele ale vieții. Și alături de ei le petrec pe cele mai fericite. Fără ei aș fi pierdută. Mulțumesc, Doamne, că mi i-ai dat!

Nu am vrut niciodată să plec din România. Admir pe cei care au fost capabili să facă asta, eu nu pot.

Mai am o singură mare durere. Moldova. Moldova mea este acum a nimănui. Mai bine decît la ruși, veți spune. Nu e bine deloc.

Pe moldoveni nu i-am văzut anul acesta. Și mi-e așa dor! În 2018 am fost la Chișinău, Zilele Unirii, am scris aici, căutați, dacă vreți, după tag.

Ce mai știu este că, la cît și cum mă iubește Dumnezeu, voi apuca și Reunirea. Va veni și omul acela care să-și iubeacă țara precum o iubesc eu, încît să facă REUNIREA.

Pentru că asta este ce ne lipsește. Un OM. Omul nostru. Omul nostru trebuie să facă o treabă românească. Atît.

LA MULȚI ANI, ROMÂNIA MEA! La mulți ani, țară frumoasă. La Mulți Ani, români, vă iubesc!

 

Tribulațiile unui metec

Tocmai a plecat de la mine un prieten, printre altele un anticomunist convins. Întâmplător a venit vorba si de nebunia globală. Daca varianta trăită până in`89 ii dă si astăzi frisoane, neomarxismul in schimb ii pare o băzneală (de-a mea). Pur si simplu noua reincarnare marxistă nu ii e accesibilă; comprehensibilă . Am făcut eforturi să nu mă enervez din nou. Policentrismul si polimorfismul aberației e derutant chiar si pentru majoritatea ălora care mai citesc sau care detestă, sincer, comunismul consacrat. Si nu-i singurul prieten cu care o pățesc. Toată gama de atitudini: unii neagă in bloc (de unde știu eu toate astea? că la TV sau in presă nu apar!), alții mă acuză că mă panichez prea ușor (lasă, sânt doar accidente, Vestul e pe mâini bune si aberația nu se va întrupa!). Blocaj pe toată linia. Daca mai continuu, par maniaco-depresiv, dacă nu pot împărtăși temerile la timp risc sa devin exploziv ulterior.. Schimb tactica si mă duc la origini, invoc școala de la Frankfurt (cu context cu tot). Mi se spune că aia a fost si că intre ea si Obama, Mogherini, Lofvel, Merkel, Hillary Clinton, Macron si Timmermans nu e nicio legătură cauzală, ideologică (ce neomarxisti! gagiii sunt de toate orientările, democrați, creștin-democrați, populari, social-democrați, centru-stânga, dreapta, sus-jos). Replic tot mai iritat că asta nu mai contează, că mania de a „revoluționa” continuu toate conținuturile de viață îi dă de gol ca succesori testamentari ai mai vechilor „progresiști” (iacobinii ori cei cu proletarul „discriminat”, pardon! „exploatat”). Nu ține nici așa.. Discuția a devenit opacă iar noi am venit aici să ne simțim bine. Dacă mai e si vreo nevastă prin preajmă, să ne facă cafeaua, ni se transmite din bucătărie să mai lăsăm.. politica. Trezit la realitate de inefabilul prezenței feminine, îmi vine in minte un gând frumos: femeia, delicată, fragilă si mai expusă decât bărbatul. Iubim femeia, nu-i așa! Dar si un gând conex, morbid: îi șoptesc la ureche amicului că am un filmuleț horror cu execuția celor doua turiste in Maroc. Filmuleț emblematic, argumentez eu, pentru ceea ce ne rezervă tuturor viitorul islamic (via multiculturală)… Îi promit în șoaptă câteva secvențe scurte, pe repede înainte până ne vine cu cafeaua. Fără sonor îi promit. Se uită la mine ca la un apucat. Cred ca i s-a făcut frică de mine. Am devenit suspect… Se uită discret la ceas. Nu mă îndoiesc că regretă că a deschis discuția despre paznicii culturali ai consiliului local din Brighton & Hove, care au impus de-acum înainte teza, obligatorie in școlile locale, că si băieții pot avea.. ciclu. Poate dacă-si dau singuri cu barda`n… „hodrobele”, i-am zis eu. În fond, n-ar fi fost mai „cool” să râdem? –> epilog: rămas singur, nu-mi găsesc liniștea si răsfoiesc un pic internetul: Cristian Campeanu: „Ungaria și Polonia. Drumul către servitutea iliberală”. Andrei Cornea: „Veste bună, veste rea”, bilanț 2018- O veste bună: referendumul „pentru familia tradițională“ a căzut din cauza unei participări extrem de mici. Diversiunea „referendumul“ n-a reușit. Papa Francisc, la rândul lui, vrea sa fie in pas cu timpul si jură pe veac si pe toate nebuniile lui: solicită, creștinește, mai multă imigrație, după ce tocmai criticase.. capitalismul. Timmermans: „A face din Europa și Africa un continent COMUN e „o chestiune de destin”–> Sacerdoții lumii noi ne dau asigurări ca islamo-marxismul ne va prinde in curând de coadă. Prea multi amicii de-ai mei râd cu hohote. Mă rog, confortul apartenenței la grup.. Întreb și eu, nu dau cu parul: cine umblă cu capu`n mână (nu pe umeri)? Eu, ori amicii? Dacă am luat-o razna eu, măcar mințiți-mă frumos!