7 episcopi

Greco-catolici urmează să beatifice Papa Francisc, la Blaj, cu ocazia vizitei pe care o va face în România, la sfîrșitul acestei luni. Martiri ai neamului românesc, cei șapte au murit în închisorile comuniste, refuzînd să negocieze credință, datorie și onoare.

În preambulul acestui eveniment, doi episcopi au fost comemorați ieri, la Biblioteca Central- Universitară. Am avut bucuria să fiu invitată la eveniment.

Expoziția ”Povestea a doi martiri bucureșteni”, organizată de Episcopia ”Sfîntul Vasile cel Mare”, cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare și al Muzeului Literaturii Române, prezintă obiecte din viața cotidiană a celor doi. Obiecte care ne spun că erau, înainte de orice, oameni vii. Acei oameni vii și puternici în credința lor au ajuns, din cauza ”domniei absurde a răului”, după cum s-a exprimat episcopul greco-catolic de București, Mihai Frățilă, să moară pentru credința lor.

 

”Vom privi exponatele, vom încerca să-i cunoaștem mai bine, va apărea și cartea, și vor mai fi și alte evenimente. Merită să-i cunoaștem cât mai bine pe acești oameni, ca prieteni care să ne conducă în viață”, a spus prof. dr. Francisca Băltăceanu, colaboratoare la proiect, în cuvîntul rostit ieri.

Și de ce ne-am alege acești doi oameni ca prieteni? ați putea întreba. Pentru că, înainte de toate, nu au fost decît oameni și ei, cu bune și mai puțin bune. Și pentru că am avea ce învăța de la dînșii și de la jertfa lor.

 

Vasile Aftene a fost episcop vicar. După venirea comuniștilor la putere, a îndemnat preoțimea greco-catolică să fie tare în credință și să înfrunte persecuțiile. Oferindu-i-se postul de mitropolit ortodox, calea sigură spre preafericirea patriarhală,  a refuzat.

I se reproșa adesea că vorbește cu mare lejeritate cu ateii. Era exact ce trebuia, ca aceștia să constate că este om ca și ei.

În 1949, în luna mai, Vasile Aftene a fost arestat și torturat în beciul Ministerului De Interne. Peste încă un an, este ucis în bătaie la închisoarea Văcărești. Din cauza faptului că nu-i încăpea corpul în cutia care avea să-i fie sicriu, i-au fost retezate picioarele. Înmormîntat la cimitirul Bellu catolic, a avut o cruce pe care s-a scris numai AV 1950. Foarte multă lume venea la mormîntul său, după ce se auzise că se petrec minuni acolo. Zeci și zeci de oameni veneau să se roage pe furiș la mormîntul AV, fără să știe măcar, mulți dintre ei, cine era înmormîntat acolo. După cum povestește dna Francisca Băltăceanu, ”Nu știau toți cine e înmormântat acolo, dar auziseră că la mormântul AV se întâmplă minuni”.

Beatificarea acestor sfinți nu face decît să confirme că Hristos a fost prezent în jertfa Bisericii, iar actul recunoașterii sfințeniei exprimă garanția prieteniei lui Dumnezeu pentru niște oameni speciali, iar pentru idealul creștin, garanția că ei sînt în Cer.

Ce înseamnă să devii sfînt? Înseamnă, pe lîngă o viață trăită cît mai fără cusur, recunoașterea fiorului ziditor al Dumnezeirii în toate aspectele vieții.

Evenimentul de la BCU s-a încheiat cu servirea unui vin d-honneur.

 

Marxismul cultural, plaga care a corupt SUA

Marxismul cultural, neomarxismul, corectitudinea politică, multiculturalismul, asa-zisul progresism, Freudo-marxismul sânt toate expresii ale marxismului heterodox, fenomen ideologic care își are rădăcinile identificabile imediat după primul război mondial. Oarecum disjunct față de marxismul ortodox consacrat in 1917 prin lovitura de stat bolșevică de la Moscova și exportat apoi la scară globală după al doilea război mondial.
Apariția marxismului heterodox a fost rodul deziluziei marxiștilor rămași în afara Uniunii Sovietice. Corifeii neomarxismului sânt cei cunoscuți ca fondatorii Școlii de la Frankfurt: Antonio Gramsci, Theodor Adorno, Herbert Marcuse, Max Horkheimer, Georg Lukacs etc, dezolați de evidența faptului că soldățimea muncitoare întoarsă de pe frontul de vest nu s-a dovedit la înălțimea așteptărilor, că nu a avut „conștiința de clasă” mult așteptată de bolșevici pentru a răsturna prin violență guvernele „burgheze” din propriile țări. Ba mai mult, în ianuarie 1919, în haosul care a urmat primului război mondial si speculat de activismul bolșevic în toată Europa, in Germania soldații în curs de demobilizare, sau proaspăt demobilizați, Freikorps-urile, au acceptat, la cererea autorităților. să ia din nou armele în mâini și să spulbere baricadele gherilelor bolșevice instigate de la Moscova; unde lovitura de stat tocmai reușise. Dezolarea marxiștilor din Vest era cu atât mai mare cu cât Marx anticipase reușita comunismului în primul rând în Anglia și țările vestice, adică acolo unde capitalismul s-a dezvoltat istoric, a fost secondat de apariția unei muncitorimi tot mai numeroase și cu o conștiință de clasă care ar fi trebuit să fie pe măsura celor 4-5 generații care au însoțit indrustrializarea. Or, nu s-a întâmplat conform predicțiilor lui Karl Marx. ci tocmai pe dos: comunismul a fost impus prin lovitură de stat în Est, in Rusia țaristă, adică exact în cea mai înapoiată țară din Europa si cu muncitorimea cea mai puțin numeroasă, cea mai greu definibilă, sezonieră în cea mai mare parte din timp, țara cu muncitorimea cea mai fantomatică. Ceea ce avea să pună in curând marxiștii europeni într-o poziție disidentă față de Lenin și cei de la Moscova in privința căii de urmat.
Ăsta e momentul când marxiștii rămași din afara Uniunii Sovietice au început să interogheze trăinicia „societății burgheze”, după cum o numeau ei. Să interogheze originea rezistenței societății în fața seducției comuniste. Să interogheze mai bine zis fundamentele civilizației occidentale, ale Europei tradiționale în ultimă instanță.

Și ce-au aflat ? Au aflat ceva cu bătaie lungă în timp și care are directă legătură cu noi astăzi: au aflat că în spatele convingerilor care au respins seducția comunistă stau proprietatea privată, familia tradițională, sexualitatea reglementată după codurile traditional-creștine, valorile creștine și libertatea de conștiință asociată, respectul față de lege si statul perceput ca național, rege, guvern și mai ales în unele țări vestice libertatea investită cu valoarea politică supremă, care stă la baza regimurilor parlamentare. Toate astea trăite mai mult sau mai puțin conștient și codificate după normele acceptate tradițional.

Din speculațiile astea, corifeii viitoarei școli de la Frankfurt au înțeles că subminarea Occidentului și a civilizației europene e posibilă, dar, spre deosebire de cei de la Moscova, e posibilă numai pe drumul cel mai lung, însă drumul cel mai sigur: subminarea pas cu pas a valorilor tradiționale care în Occidentul „burghez și decadent” au respins seducția comunistă ca pe o grefă de piele incompatibilă cu imunitatea generală.
Heterodoxia marxismului cultural e convergentă cu marxismul economic, ortodox, dacă ne gândim că ambele au vizat subminarea civilizației europene, a libertăților și a regimurilor parlamentare si ambele își deduc ideologia din aporiile egalității. Spre deosebire de cel ortodox, marxismul cultural, heterodox, are în comun cu fascismul cultural axioma că totul „e politic”. Ontologizarea politicului.

Documentarul de mai jos bifează instrumentarul cu care marxismul cultural a fost prins în flagrant operând neautorizat in țesutul social al civilizației europene de pe ambele maluri ale Atlanticului: Teoria Critică, relativismul valorilor, relativismul cultural. Aspectele „evadării” corifeilor neomarxisti din Germania încăpută pe mâna lui Hitler și regruparea lor în Anglia și apoi în Statele Unite ne permit să urmărim regruparea comando-urilor ideologice in noile patrii de adopțiune și subversiune premeditată. In SUA prima universitate penetrată de virusul marxismului cultural a fost Universitatea Columbia in anul 1938. Celelalte vor urma rând pe rând mai ales după al doilea război mondial. Era brațul celălalt, brațul nevăzut al marxismului cultural care va infesta America chiar sub nasul lui McCarthy. Radarul său funcționa pe lungimea de undă a Moscovei, adică a comunismului vizibil, a marxismului ortodox. Fapt e că începând din anii ’60 establishment-ul și societatea americană incepeau să nu-și mai recunoască tinerii. Și nici tinerii, părinții. La fel și în Europa occidentală..
La cap de linie, noi ne felicităm astăzi în Est că ne-am emancipat de satrapia Moscovei, ceea ce e de înțeles, numai că părinții adoptivi din Vest sânt mutanții ideologici ai școlii de la Frankfurt. Ceea ce incepe să semene a.. coșmar.

Vă rog să urmăriți documentarul de mai jos!
Merită. Clarifică multe piese din puzzle-ul lumii pe care o trăim. Chiar și pentru noi, esticii. Mai ales după 1989 încoace.

 

 

 

 

Paști fericit! Hristos a Înviat!

Învierea

de Mihai Eminescu

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morţii rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.
C-un muc în mâni moşneagul cu barba ca zăpada,
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă
Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada.
O muzică adâncă şi plină de blândeţe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolţi:
,,Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colţ,
Înveninând pre însuşi izvorul de vieţe.
Nimica înainte-ţi e omul ca un fulg,
Ş-acest nimic îţi cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”
Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială
Şi negrul întuneric se sperie de şoapte…
Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,
Cum din mormânt RĂSARE CHRISTOS ÎNVINGĂTOR,
Iar INIMILE TOATE S-UNESC ÎN ARMONIE:

,,Cântări şi laude-nălţăm
Noi, Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalme şi ramuri,
PLECAȚI-VĂ, NEAMURI !,
CÂNTÂND ALELUIA!

CHRISTOS AU ÎNVIAT DIN MORȚI,
CU CETELE SFINTE,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
LUMINA DUCÂND-O
Celor din morminte!”

Cînd nediscriminații ucid

Știam de mult că o să se ajungă la profesori bătuți si înjunghiați în învățământul nostru.

Ceea ce e mai grav e faptul că conceptul nefast de „democratizare” socialistoidă a învățământului a cotropit școala cu ideea-forță a terorismului intelectual care decretează că, citez, „toată lumea trebuie să facă școală, cât mai multă scoală si cu orice preț”. In acest „cu orice preț” stă toată tragedia…
NU, nimeni nu trebuie să facă cât mai multă scoală si cu orice preț, decât cel care vrea, se străduiește si mai ales poate, are minte pentru a urca cât mai sus! După un învățământ primar obligatoriu pentru alfabetizare, doar selecția notelor, comportamentul si străduința ar mai trebui sa opereze. Adică selectiv. Inclusiv prin părinții care cooperează cu scoala pentru copiii lor, Sau nu.

Chiar in democrațiile consolidate există câteva instituții care nu funcționează, si nu pot funcționa pe baze democratice decât falsificându-le rostul si rodul. In detrimentul tuturor. In detrimentul binelui general. Două dintre ele sant biserica si școala de toate gradele. Ambele sant instituții bazate pe AUTORITATE. Prima, pe autoritatea dogmei, a doua pe autoritatea cunoașterii si a dascălului din spatele ei. Armata e o altă instituție care nu poate funcționa democratic, ci doar pe principiul disciplinei ierarhice.

Atâta timp cât vom continua să subminăm din rațiuni democratice prost înțelese si prost plasate autoritatea cunoașterii nu va fi posibila nicio reforma serioasă in învățământ. Atâta timp cât principiul terorismului intelectual care decretează ca „toată lumea TREBUIE sa facă școală, cât mai multa scoală si cu orice preț” nu va fi înlocuit cu restabilirea autonomiei școlii bazate pe principiul corect că „toată lumea are doar DREPTUL să aibă acces nediscriminatoriu la învățământ” nu vom scăpa de degradarea continuă a instrucției publice. De epidemia de diplome si doctorate la drumul mare si nici de invazia amenințătoare a sfertodocților sau a părinților indignați de rigoarea discriminatorie a notelor.

 

Adică nu vom scăpa de consensul sinucigaș in care ne complacem împotriva luptei de ariergardă pe care ultimii profesori de vocație o mai duc in numele adevăratei educații si instrucții.

Școala si profesorii se confruntă astăzi cu probleme si situații inedite, de neînchipuit altădată, care le denaturează rostul si le distrag in mod nemăsurat atenția: violența în curs de generalizare în școli, indignarea amenințătoare a prea multor părinți, vandalismul impenitent, obrăznicia nesancționabilă eficace, responsabilitatea pazei si a securității tuturor elevilor, securitate tot mai precară de altfel, haosul reformelor fără sfârșit si scriptologia maniacală a rapoartelor pretinse de inspectorate. Pe deasupra, evacuarea prin lege a principiului selectiv pe durata învățământului – școala obligatorie de 10-12 clase – a reținut prin școli tot felul de derbedei care sfidează atât disciplina si autoritatea dascălilor cât și securitatea colectivă, inclusiv a profesorilor. Toate astea sunt consecința directă si aproape exclusivă a terorismului impus pe plan intelectual de principiul devastator al „democratizării” învățământului cu orice preț, pentru toată lumea si nediscriminatoriu.

Da, discriminatoriu, un cuvânt care ne crează tuturor repulsie astăzi, începând cu Ecaterina Andronescu si ceilalți corifei care s-au folosit de ideea nefastă a „democratizării” progresiste in învățământ ca de un ALIBI pentru dezastru.
Da, atunci când dădeau note si sancționau lenea, indolența si reaua purtare sau atunci când, din contra, premiau gradele de excelență din clase, profesorii de altădată discriminau. Pe silabe si fără nicio teamă de indignările progresistoide: dis-cri-mi-nau !

A discrimina înseamnă in mod esențial a „separa”, a „distinge”. Pentru ca numai asa poate opera selecția benefică întregii societăți. E loc destul pentru toată lumea după ce selecția operează. E loc si pentru cel care nu are capacitatea să facă liceul dar poate urma o bună scoală profesională, e loc si pentru cel pentru care liceul e ultima frontieră si a dobândit in mod real cultura generală, la fel si pentru cel pentru care facultatea nu mai poate fi urmată de excelența unui doctorat adevărat. E loc destul pentru că de toți are nevoie societatea si diviziunea sociala a profesiilor: si de strungar si de contabil si de doctor, instalator, antreprenor, profesor sau gunoier. Insă mancurtizarea generală la care insistența maniacală a propagandei stângii progresiste a supus chiar si societățile occidentale a reușit să scoată din uzul public până si ideea, corectă . de selecție, prin denaturarea ideologică a conceptului primar de discriminare.
Dacă admitem observația de bun simt, clasic-liberală, a principiului că nu trebuie să fim egali decât in fata Legii si a lui D-zeu, ne putem șterge undeva cu teroarea egalitară a socialismelor de toate felurile. Sant atâtea alte domenii unde selecția, adică discriminarea e de dorit, pentru ca NU santem egali de la natură Si nici nu putem fi. Școala e doar un domeniu care reclamă astăzi selecția discriminatorie mai mult decât orice. Asta poate însemna la rigoare exmatricularea provizorie si chiar definitivă când e cazul, poate însemna selecția discriminatorie, adică selectivă a celor care nu pot să facă cu adevarat o scoală profesională, a celor care nu pot sa urmeze cu adevărat un liceu sau nu au capacitatea să se specializeze la o facultate.

In fond, discriminăm in atâtea alte situații de viată, dar nu ne dăm seama. Când convenim să ne alegem partenerul de viată discriminam intre alte variante posibile. Îmi place de ea si nu de cealaltă sau îmi place, simt că mă pot alia in viată cu el si nu cu celalalt. La fel facem la cumpărături. Discriminam, fără milă, intre un produs si altul în funcție de interesele noastre legitime. Nici prin cap nu ne trece că de fapt discriminăm o firmă , un producător, in detrimentul altuia. La fel, când ne alegem prietenii. De ce atunci n-ar reveni distincția, adică selecția discriminatorie si in scoală si în clase? Doar de frica stigmatizării cu care operează marxismul cultural?

Că stânga istorică e in mod esențial anticoncurențială o dovedește limpede „democratizarea” egalitară care a trântit la pământ si învățământul multor țări occidentale după 1970. Model preluat si de oportuniștii noștri care și-au început carierele in timpul celeilalte reforme anticoncurențiale începute în 1978 de Ceaușescu si care stabilea obligativitatea celor 10 clase si denaturarea liceului, ca învățământ de cultura generală, prin confuzia transformării lui in scoală profesională superioară . I-a mai mai rămas Ecaterinei Andronescu să pună pe butuci școala romanească prin desăvârșirea „democratizării” învățământului de masă în stilul anticoncurențial occidental de data asta. Adică prin alibiul progresismului de stânga la care mai vechii comuniști ce ne-au populat ministerele după 1990 au aderat spontan. Din empatie ideologică .

 

Să ne mai mirăm de „reformita”continuă prin care toată lumea trebuie strecurată cumva prin scoală, egalizată cât mai în sus si prin cât mai multe diplome? Că am ajuns să punem carul înaintea boilor, adică bacalaureatul care era urma să fie luat după intrarea fără examen la facultate pentru cei care nu l-au trecut la timp?
In situația data, nu mă mai mir de lașitatea multor profesori vizavi de colega lor, profesoara de matematică înjunghiată si abandonată de frica societății, a legilor si a regulamentelor care au făcut din profesor un paria, Adică prietenul mai mare cu care elevul se poate trage de șireturi in numele mai vechiului sau mai noului egalitarism socialist.

RELATIVISMUL POSTMODERN și incediul de la catedrala Notre Dame

Horia Roman Patapievici spunea în „Omul Recent” că „am certitudinea că resortul ultim al poziției relativiste e Horror Dei”.


„Oroarea de Dumnezeu” e resortul ultim al lumii postmoderne și al cruciadelor „pe invers”, care nu ezită să facă apel la islamul invadator pentru salvgardarea „locurilor sfinte” ale secularismului.


N-am nicio îndoială că, după plecarea pompierilor si o declarație oficioasă de circumstanță, la Palatul Elysee va continua petrecania progresistă fără vreun regret pentru fundamentele creștine ale civilizației europene și mai ales fără sentimentul unui semn divin în Săptămâna Mare a catolicilor. În fond, nu-i așa? catedrala Notre-Dame rănea zilnic noile sensibilități recepte. Doar din rațiuni turistice va mai fi reparată. Preferabil cu muncitori maghrebieni, pentru o „trăinicie” previzibilă și cu avertismentul relativismului cultural pe frontispiciu: „acest monument Horror Dei poate dăuna grav sensibilității dumneavoastră”. Din momentul acela catedrala ar putea fi denumită oficial „Cenușăreasa Noastră”. Dar din acel moment vom înceta să mai fim europeni. Vom mai fi doar cu numele și cu „părinte-1” și „părinte-2” pe certificatul de naștere..

Lustrația și logica găștilor

După ceea ce noi numim ”Revoluție”, pentru că a schimbat, chipurile, un tip de guvernare, comunist, cu un altul, capitalist – vorba vine!- și ceea ce figurează în cărți drept ”lovitură de stat militară”, adică după 89, o grămadă de idei au început să circule în spațiul public. Printre ele, LUSTRAȚIA. Cu cît poporul părea mai convins să o adopte, cu atît parcă se răcea și rătăcea de factorii de decizie. Astfel încît, s-a dus. Pe pustii, pe pustiile sufletești ale celor care mai visau la ea. Și acolo a rămas.

Faptul că ne amintim astăzi ”Ce-am fi putut fi dacă am fi adoptat lustrația” poate părea, pînă la un punct, un lucru bun, excelent chiar. Am fi făcut curățenie, în sfîrșit, în viața politică. Atîta cîtă se putea, măcar. Perioada comunistă, cea mai neagră perioadă a istoriei noastre, ar fi fost clară și curată.

Ne amintim pînă cînd ne pică bine. Lustrația, ca și absolut orice altceva la români, se încadrează în logica găștilor. Ești în gașca Bună, poți propune orice, zici tu. Nimic nu iese din bunul simț cu care se presupune că ești dotat. Nu ai dat dovadă de bun simț? Și ce dacă? Oricum îl ai, altfel nu ai fi în gașca ”bună”. Aderarea la anumite idei, ale părții așa zis bune a populației, îți asigură din start și pe toată durata existenței găștii un renume. Poți fi un jaf uman, nu contează. Susții, acum și conjunctural, ideea găștii? Ești bun, gata!

Bun de ce? Bun ca Augustin Lazăr, descoperit a nu fi avut un dosar demn de cea mai înaltă funcție de procuror a țării. Dar ce-a făcut Lazăr, sîntem întrebați. Nimic, chiar așa, numai i-a spus lui Filip, protestatarul împotriva regimului comunist, să mai stea în închisoare, să-și bage mințile-n cap. Lazăr, în calitate de șef comisie eliberări, ar fi trebuit să fie primul care să recomande eliberarea condiționată a unui opozant politic.

Dar nu! Dimpotrivă. Lazăr a fost cel care a scris că Filip mai trebuie să stea la mititica. Asta e fapta lui Lazăr. Mult, puțin, nu știu. Cînd vorbim în termeni de dreptate absolută, despre asta vorbim. Și nu, scuzele de genul: ce mare lucru a făcut? Nu a fost torționar (nu a bătut, schingiuit, omorît deținuți). Lazăr doar a scris că mai are pînă se îndreaptă.  Și ca urmare, să mai stea la pușcărie. Unde putea fi la dispoziția celor care băteau, schingiuiau, omorau.

Complice, cum ar veni.

Dar ne este nouă util Lazăr astăzi? Sigur că da! Și atunci, oameni care păreau întregi la cap spun să ne folosim de el, cît o susține pe LCK, și apoi, DUPĂ LAZĂR, revenim la lustrație.

Lustrația ia o pauză, așadar. Cît să ne fie util Lazăr în bătălia cu ”ciuma roșie”. De ce e acum ciuma roșie dușmanul nostru?Pentru că Dragnea nu vrea să facă pușcărie. Nu vrea, cum ar veni, să-și asume greșelile.

Se poate conta pe Lazăr acum? Cum să nu?! Lazăr si-ar da viața acum, cred, pentru a fi asociat cauzelor bune. Dar nu este nevoie, el este asociat oricum. Și cum rămîne cu omul căruia nu i-a semnat eliberarea condiționată?Rămîne ca și pînă acum, doar nu el l-a omorît!

Nici nu a pretins cineva că Lazăr l-ar fi omorît. Nu, lumea spune numai ce a făcut și recunoscut Lazăr: Nu i-a recomandat eliberare condiționată.

Și totuși, unde este ideea de dreptate în toată povestea asta? Unde este ideea de Justiție? De stat de drept nu mai are rost să întreb, orice asociere ar însemna că statul comunist poate fi considerat stat de drept.

Dreptate nu este, justiție nu. NU obținem nimic dacă ne încolonăm la ținut Lazăr în brațe acum. Dăm de pereți cu cauza (Justiție și, mai ales,  dreptate)și ne ușurăm cu boltă pe mormintele tuturor celor uciși de comunism și de ”revoluție”. Peste o mie de oameni numai atunci. Peste o mie de oameni au murit ca noi să nu mai avem de-a face cu comunismul și cu Lazării lui.  Udați-le florile, e tot ce sînteți în stare să faceți pentru ei!

Ura cu care tratați PSD nu justifică nimic, nici măcar porcăria pe cale a fi înfăptuită. Lazăr nu se justifică prin nimic și va fi decontat grav de către Iohannis, la prezidențiale. Românii sînt sătui de manipulări, nu vă mai vor! Pot gîndi și singuri, așa cum pot, nu au nevoie de dădacă. Aerele voastre de pretinsă superioritate nu se regăsesc faptic în biografii, nu aveți de ce să le spuneți voi ce să facă.

 

 

Taxa pe viciu. O substituție periculoasă și o propunere de dreapta

Taxa pe viciu. Propunerea mea este ca partidul Dreapta Liberală să înscrie ELIMINAREA (eventual și treptată) a acestei porcării etatiste în programul său politic și de campanie electorală. De ce ?
 
– Taxa pe viciu e imorală pentru un partid cu adevărat de dreapta.
– Guvernele nu au căderea morală să taxeze viciul, pentru că NU i-am ales pe post de duhovnici.
– Viciul meu (care va fi el) ține de relația mea intimă, ca individ, cu „Verticala”, cu Dumnezeu, pentru cel care crede, așadar e de căderea duhovnicului meu;
– Tupeul Statului de a impozita viciul semnalează ceva mai adânc decat nedreptatea impozitării in sine, decât nedreptatea impozitării suplimentare. Semnalează Geniul Rău, anexionist, al statului contemporan. Adică,
– lăsat de capul lui, statul tinde să strivească societatea prin substituirea atributelor care pentru oamenii de altădată erau DOAR ale lui Dumnezeu;
– Mai semnalează că, odată intrați în logica substituirii atributelor divine, chiar oamenii tind să-i atribuie statului puteri tot mai mari, pe măsura locului rămas vacant de Dumnezeu și că, in consecință,
– logica Statul, ca substitut de Dumnezeu, nu mai are regulă internă de închidere: geniul anexionist al statului va cere tot mai mult exact în măsura în care oamenii îi vor ceda tot mai mult, ca unui izbăvitor.

Că taxa pe viciu nu e deloc doar ceea ce pare a fi, ci semnalează o substituție periculoasă în mințile și sufletele noastre, o dovedește și substituirea treptată a familiei de către stat, la pachet cu alte proiecte liberticide.
Revenind la taxa pe viciu, e de observat că lucrurile nu se opresc aici. In alte tari guvernele au extins-o la dulciuri, in altele la grăsimi. Alte proiecte vizează băuturile carbogazoase. Toate delegă statului omnipotenta si prin mitul „specialistului” aparenta omnisciență. Și lucrurile nu se vor opri aici, pentru că toată viața noastră e compusă din vicii mai mici sau mai mari (țigări, bârfă, iubiri, băutură, seducții, gurmandize etc). Doar călugării se luptă să le elimine din viața lor, dar o fac in singurul mod propice: în relația sufletească cu cine trebuie, nu cu guvernele lumii.
 
In concluzie, viciul și taxarea lui de către guvern trebuie izgonit și închis cu șapte lacăte de către un partid cu adevărat liberal. Mai mult, chiar afurisit ca văcăritul odinioară.

Nu trebuie ignorat potențialul electoral al ideii că țigările și băuturile nu vor mai fi impozitate suplimentar ca viciu, ci exact că celelte bunuri. Un pachet a ajuns sa coste cât un kg de carne? fără taxă pe viciu s-ar reduce la o treime (cu TVA cu tot). Nefumătorii sa nu uite că pot avea fumători in familie, iar suprataxarea țigărilor le afectează în mod scandalos economiile.
Pentru a maximiza potențialul electoral al eliminării taxei viciu, asta ar mai trebui cuplată cu semnalarea maniei persecutorii împotriva fumătorilor și indicate ideologia, grupurile și activismul din spatele acestor legi draconice care tind să transforme fumătorii in hoți de cai. Dar asta pe altădată.
 
Propunerea eliminării taxei pe viciu o văd mai profitabilă in campania pentru alegerile parlamentare. Europenele din luna mai presupun delegarea unor reprezentanți care trebuie s-o treacă mai întâi pe sub nasul euroBelitelor neurasteniate de mania persecutorie împotriva fumătorilor. Se pierde în ochii potențialului votant. Incriminarea și eliminarea taxei pe viciu trebuie livrată electoratului in premieră absolută si ca o problemă internă, a societății noastre în primul rând. Nu știu câte voturi poate aduce, dar e mai probabil să asigure măcar intrarea în parlament și să contribuie la identitatea partidului prin dozajul bine conceput și atacul frontal împotriva injoncțiunii statului în materie de opțiuni omenești, de sferă privată. Îmi place atitudinea unui libertarian că Murray Rothbard împotriva persecuției neopuritane, progresiste, împotriva fumătorilor. El, care mai înainte de toate era nefumător.
 
La imputarea previzibilă că eliminarea taxei pe viciu ar fi, chipurile, o măsură populistă, i se poate argumenta că e preferabilă ipocriziei etatiste care taxează viciul (deși nu e de nasul guvernelor) in loc sa-l combata interzicând țigările și băutură. Dacă tot se dau pe post de duhovnici, atunci guvernanții să nu se ADAPTEZE viciului, ci să-l combată, in loc sa stea cu ochii la buzunarele „vițioșilor”. Să suprime industria și importul tigarilor și băuturilor alcoolice și să-i urmărească pe întreprinzători că pe traficanții de droguri. Nu o fac pentru că „viciul” e doar un pretext.
Reiau: nu o fac pentru că viciul e doar un pretext.
 
Problema merită și măcar să fie readusă in dezbaterile publice. Prea mulți oameni cu care am discutat, deși erau de acord, s-au resemnat. O privesc că o bătălie pierdută. Impusă de instanțe supranaționale, care pot invoca argumente „superioare” împotriva combaterii măgăriei. Oamenii au ajuns să se împace cu taxa pe viciu că cu o fatalitate: o impune UE. Wau ! Nu, zău !

 

Paznicii culturali

Cerberii de pe Facebook au ajuns cenzori in toată regulă. Facebook-ul a ajuns o platformă de reeducare progresistă. Adică neomarxistă. Nu poți critica sau interoga in public ofensiva LGBT și educația sexuală în școli, grădinițe și manualele școlare. Nu poți critica sau posta despre invazia islamică. Nu poți să discuți liber despre riscul unor vaccinuri. Fără să fii hărțuit cu atenționări și blocaje despre minoritățile sexuale. Despre sufocanta ofensivă ideologică in numele oricărei minorități cu apetit majoritar. Nu-ți poți afirma explicit atașamentul normal, firesc, legitim, pentru națiunea ta, sau pentru religia creștină a Europei, pentru rasa albă și civilizația ei. Nu poți posta decât ceea ce agrează stângiștii din Sillicon Valley-California.

Zuckenberg, patronul Facebook, a și recunoscut în fața Congresului american că toți ai săi sânt cu vederi de stânga, asa-zis progresiste. Silit de împrejurări, a trebuit să recunoască și în fața comisiei europene că nu-și amintește să fi blocat postări și opinii progresiste, de stânga, ci numai de dreapta, conservatoare, neconforme cu convingerile lor. Sub minciuna combaterii discriminării si „hate speech”-lui (chipurile, „discursul plin de ură”) grupările activiste din spatele Facebook bagă pumnul în gură oricărei opinii concurente sau interogații publice legitime. Ceea ce e revoltător și încalcă grav libertatea de opinie și libertatea de expresie. De câte ori blochează opiniile și postările concurente îndoctrinării neomarxiste din spațiul public, Facebook invocă standardele sale comunitare in numele minorităților înmulțite la cub; cunoscutul avertisment cu care avem destui de-a face: „această postare încalcă standardele comunității noastre”__ Suprimarea libertății de opinie se poate face in dauna majorității numai prin victimizarea patologică a acestor minorități de invenție. În numele cărora, nu-i așa? minoritățile ideologice de tip leninist, care se cred mai luminate decât ceilalți, decât prostimea, se simt ÎNDRITUITE să conducă fără recurs. Exact precum rudele lor ideologice, comuniștii de odinioară, care au suprimat libertățile și orice fel de opoziție în numele combaterii exploatării „proletarului”. Odioasa „luptă de clasă” comunistă continuă, numai că drapată sub hainele dragi societăților, încă, libere: vezi Tu, Doamne! in numele democrației, incluziunii, împotriva discriminării, pentru egalitate (concept înșelător, comunist).

În sensul ăsta au cerut Angela Merkel și Hussein Barack Obama.. „cooperarea” Facebook-ului dar și a celorlalte platforme de socializare. Elitelor progresiste nu le mai place democrația. Au rău de opoziție, de opinii concurente. Au rău chiar de votul popular (ca în cazul electoratelor irlandez, francez și olandez acum aprox.10 ani când au fost puse să repete votul care inițial a respins avortata constituție a UE – să voteze de câte ori trebuie până iasă așa cum vor.. euroBelitele neomarxiste)
_________
Nu doar Donald Trump a incriminat Facebook-ul pentru conduita sa antidemocratică. Tot mai mulți oameni în Occident resimt potențialul LIBERTICID al Stângii fals-progresiste care manevrează libertatea de opinie în sensul suprimării ei. La cap de linie, nu poate fi decât un nou totalitarism. Si tot de stânga. Numai că mulți văd, puțini pricep.

Poziția CMR față de scrisorile ambasadorilor

Consiliul Mondial Român dă publicității următoarea poziție, la care invităm să se alăture orice alte asociații și organizații care se simt solidare cu ideile cuprinse.
Menționăm că un exemplar va fi trimis Administrației Trump.

Mircea Popescu
4 Aprilie 2019

=========================
4 Aprilie 2019

Recenta scrisoare publică din 3 Aprilie 2019, a 12 ambasade din România adresată Guvernului României, a creat o stare de frustrare în cadrul societății românești.

Convenția de la Viena, din 18 aprilie 1961, cu privire la relațiile diplomatice, prevede printre altele că orice comunicare oficială a ambasadelor acreditate într-un stat privind preocupări sau clarificări față unele probleme de politică ale statului respectiv se face direct cu Ministerul de Externe sau cu instituțiile aferente.

Comunicatele publice din partea unei ambasade, pot contribui la o stare de animozitate și de suspiciune a populației care consideră că în aceste mod are loc o imixtiune directă în politica suverană a țării gazdă.

Tocmai de aceea, constatând starea de nervozitate creată în rândul populației românești, The World Romanian Council-Consiliul Mondial Român consideră necesar să-și exprime consternarea față de asemenea practici neconvenționale neoficiale ale unor ambasade străine în România și să solicite pozițiile oficiale ale statelor respective, nu doar a ambasadorilor acreditați.

Un caz aparte îl constituie ambasadorul Statelor Unite în România, Hans Klemm, care prin permanentele poziții publice la adresa politicii interne a Guvernului României, unul dintre cei mai loiali aliați ai Statelor Unite, a reușit nefericita performanță de a crea o stare de spirit, cel puțin confuză a populației la adresa intereselor americane în această țară.

În consecință, The World Romanian Council – Consiliul Mondial Român, organizație înregistrată în Statele Unite, solicită Administrației Americane să investigheze întreaga prestație a ambasadorui Hans Klemm și să întreprindă măsurile cuvenite pentru restabilirea încrederii depline a populației României în aliatul său de nădejde Statele Unite

Președinte WRC-CMR Director Executiv CMR-USA
Mircea Popescu Sorin Roiban

______________________________________________________________________________

EU sînt membră CMR. (FLORINA)