Dacă Kim Freză de Hipster al III lea vrea doar să-și consolideze poziția la conducerea țării, atunci e foarte posibil să nu meargă mai departe cu amenințările. Dacă e mai mult și regimul stă să facă implozie și nu poate fi salvat decît printr-un război (războiul sau revoluția perpetuă, salvarea oricărui regim totalitar) atunci Statele Unite, Coreea de Sud și Japonia sînt puse într-o situație grea spre imposibilă.
Armata nord coreeană e cea mai mare din lume, cu un personal de 9.5 milioane. Indiferent cît de nemîncați sînt combatanții și cît de proaste sînt dotările, o posibilă invazie a Coreei de Nord ar însemna pierderi imense pentru americani și sud-coreeni. Americanii nu au suportat pierderile din războiul din Vietnam, adică 58 000 de morți în 9 ani și au suportat cu greu pierderile din Irak și Afghanistan, cîteva mii. E greu de crezut că politicienii, militarii și publicul american sînt dispuși să suporte pierderi de sute de mii de vieți omenești. Să nu uităm că Vietcongul nu are armată regulată, era format din partizani, țărani, adolescenți, agitatori politici care foloseau cele mai rudimentare arme. Prima armă a unui începător era făcută în casă, artizanal și nu putea trage mai mult de cîteva gloanțe. Dar era suficient. După prima luptă, dacă supraviețuia, răcanul putea obține o armă de la inamici (militari sau polițiști sud-vietnamezi), nici aia foarte sofisticată. E foarte greu să lupți împotriva a 9.5 milioane de fanatici care nu dau doi bani pe viață, îndoctrinați pînă la îndobitocire, pe terenul lor. Ar preusupune un război de ani de zile, cu sute de mii de pierderi umane.
Dacă nord coreenii au și arme nucleare tactice (armele tactice sînt folosite pe cîmpul de luptă, împotriva soldaților iar armele strategice sînt folosite împotriva țintelor strategice ale inamicului, aglomerări urbane, industriale, comunicații, infrastructură) pierderile americane și sud coreene pto fi imense. Nord coreenii își permit să piardă oameni, oricum la ei indivizii nu valorează nimic.
Un eventual atac nuclear al Coreei de Nord împotriva Coreei de Sud (rămîne de văzut dacă propagandă e capabilă să susțină un asemenea atac împotriva fraților de la sud) sau Japoniei sau o invazie terestră a Coreei de Sud aruncă Statele Unite, Coreea de Sud și aliații într-o situație aproape imposibilă în care răspunsul nuclear pare singura reacție validă. După primul atac nuclear al nord coreenilor ce faci? Începi negocierile de pace? Arunci sute de mii de soldați în luptă împotriva unui puteri militare nucleare susținută de o armată de peste 9 milioane de oameni și un popor fanatizat? Așa cum s-a văzut în Vietnam și în toate războaiele ultimilor 50 de ani, forța aeriană, de care americanii sînt foarte mîndri, nu poate cîștiga un război fără un atac terestru. Aviația doar poate susține forțele terestre și poate ataca infrastructura, industria și comunicațiile dar nu poate aduce pierderi majore armatei inamice. Posibilele atacuri aeriene vor avea efecte minime.
Tot ce pot face occidentalii e să spere că regimul se va prăbuși și să-l ajute, poate cu sprijinul chinezilor, să se prăbușească. Pe de altă parte n-ar fi exclus ca China și Rusia să nu se abțină și să susțină, pe șest, Coreea de Nord. Fiindcă e greu de crezut că Rusia și China vor fi de acord cu o Coree unită, aflată sub influență americană (Coreea de Nord are graniță cu China. Coreea Mare ar putea deveni unul dintre cei mai puternici aliați americani în zonă și, mult mai important, un cap de pod terestru pentru armata americană în condițiile unei invazii a Chinei. Chiar dacă americanilor nu le va da niciodată prin cap să invadeze China, chinezii nu vor să riște. Iar tamponul nord-coreean e perfect pentru ei. Geostrategic vorbind rușilor și chinezilor le convine existența Coreei de Nord gardian agresiv și imprevizibil în relația cu americanii și japonezii.
Un război terestru inter-coreean cu sprijin economic, tehnologic, strategic și aerian american sună bine. Dar așa a sunat și în Vietnam. Sud coreenii se pot bate la sol în timp ce americanii pot elimina pe cale chirurgicală capabilitățile nucleare nord coreene. Dacă acest lucru este posibil. Însă e greu de crezut că loviturile aeriene, oricît de chirurgicale ar fi ele, vor reuși să demoralizeze nord coreenii și să-i paralizeze economic și comunicațional. Nu au reușit germanii în Regatul Unit, nu au reușit americanii în Vietnam. Nici disponibilitatea sud coreenilor pentru război e mult mai scăzută decît a nord coreenilor. Sud coreenii au de pierdut în cazul unui război, ceea ce nu se poate spune despre nord coreeni, pentru care diferența dintre viață și moarte este minimală. Sud coreenii au o viață de trăit, cariere, proprietăți, familii, relații sociale, nord coreenii nu au nimic care să le aparțină, așa că pot înlocui tot golul de zi cu zi cu transa fanatică și acțiunea războinică. E preferabil să mori eroic și patriotic în luptă decît să te stingi de foame sau executat de regim după o viață la limita neantului (chiar dacă n-ar exista viața de după moarte și tot ar fi mai pasionantă decît viața în lagărul nord coreean).
Dincolo de miștourile la adresa lui Kim al III lea și a armatei lui, războiul din Coreea e o misiune aproape imposibilă. Nord coreenii nu-s irakieni sau afghani. Pentru cine nu mai ține minte, în Vietnam americanii au luptat împotriva Vietcong-ului, grupare de guerrillă sud-vietnameză, și mai rar împotriva armatei regulate nord vietnameze (deși au bombardat regulat Vietnamul de Nord și căile de comunicații). Întîlnirile dintre armata americană și cea nord vietnameză nu au fost foarte dese și s-au lăsat cu pierderi importante de partea americanilor (mult mai mici decît de partea nord vietnamezilor, însă la publicul american paharul se umple repede, de fapt nici nu e pahar, e degetar, iar la comuniști nu se umple niciodată – și dacă rămîn doar doi, unul suportă fără probleme moartea celuilalt). Deși Ofensiva Tet a fost un dezastru militar pentru nord vietnamezi (Vietcongul a fost distrus iar armata nord vietnameză bătută măr cu pierderi mari) s-a transformat într-o victorie politică. Imaginile ofensivei (atacul asupra ambasadei americane din Saigon), amploarea luptelor, în condițiile în care politicienii și militarii americani tot anunțau că au terminat inamicul a făcut Statele Unite să clacheze psihologic, la nivelul publicului, presei, liderilor politici și militari.
În țările civilizate, libere, în democrații, acolo unde sînt alegeri libere și se fac sondaje despre orice din 2 în 2 zile, iar oamenii vor să trăiască liniștiți să-și vadă de familii, cariere, afaceri, proprietăți, viață în general, războiul e o chestiune extrem de delicată și complicată.
Pierderi americane:
Războiul civil: 625 000 morți, 646 000 răniți.
Primul război mondial: 116 000 morți, 320 000 răniți
Al doilea război mondial: 400 000 morți, 1 000 000 răniți
Războiul din Coreea: 36 000 morți, 129 000 răniți
Războiul din Vietnam: 58 000 morți, 211 000 răniți.
Războaiele din Irak și Afghanistan: 6500 morți, 48 000 răniți.
PS: Pentru ca loviturile chirurgicale sa aiba succes trebuie sa existe informatii detaliate asupra tintelor. In lipsa spionajului cu oameni in teren singurele informatii vin de la defectori si de la sateliti si sint foarte limitate. Spionaj in teren nu prea se poate face fara sa ai oameni de afaceri acolo, firme, relatii culturale, agentii de turism, turisti, relatii de zi cu zi, sociale, sexuale, de toate naturile. Nu ai acoperiri pentru spioni. Ce faci? Ii trimiti in padurile Coreei si ii deghizezi in ursi care vorbesc engleza de Dakota de Nord sau Colorado? Coreea de Nord e complet izolata. E foarte greu sa ai informatii detaliate si in tinp real despre amplasamente si dispozitive de aparare, moralul populatiei, relatiile de la inalt nivel etc. Informatiile de pe sateliti nu-ti spun nimic despre toate astea.
