Cum nu sunt o snoabă, vă mărturisesc că mi-am luat o pungă de sămînță și m-am instalat să mă uit la ”Mother’s day”, un film, printre altele, cu Kate Hudson, Julia Roberts și Jennifer Aniston. Știam că e un film simplu, nu aveam așteptări, dar credeam că va fi genul acela de producție americană cu mămici ocupate, probleme, copii care urlă și pătează pereții cu dulceață, ca pînă la urmă totul să se termine cu bine. Dar nu.

Filmul este cap-coadă o idioțenie cu aere didactice, plină de instrucții politically correct și jigniri deschise aduse „acelei” părți a populației americane – oleacă creștine, oleacă tradiționale, oleacă neacomodați (încă!) cu „diversity” și „progress”: în film 2/3 din cupluri sunt divorțate, iar femeile sunt mai ceva ca bărbații. Cînd totuși e vorba de cupluri, toate reprezintă căsătorii interrasiale și homosexuale, cu părinți texani jucați de actori cu accentul sudic specific, „intoleranți” față de alegerile de viață ale fiicelor lor: una căsătorită cu un indian, alta lesbiană cu o parteneră de viață. În alt caz, este vorba despre un tătic care-și crește fetițele de unul singur, pentru că nevastă-sa murise cu un an în urmă în Iraq unde era la datorie ca soldat, pentru că femeile au dreptul să aleagă orice carieră doresc. Fetele, foarte mature pentru 13 ani, îl învață decomplexate pe tăticul depășit de situație ce fel de tampoane să le cumpere de la supermarket. Un alt cuplu tînăr necăsătorit (heterosexual – deja ești obligat să menționezi, că nu se mai subînțelege!) are o fetiță, și pe tot parcursul filmului băiatul e cel care se milogește de fata aia, de mi se făcea mie silă deja, să se mărite cu el, că ea îl iubea bineînțeles, dar era independent woman, nu vedea ea sensul căsătoriei…

Pot să înțeleg deconstrucțiile sociale în filme de dragul unui scenariu dacă nu mai palpitant, atunci cel puțin mai complex: da, în viață se mai și întîmplă să divorțezi, mai ești și înșelat, sau pur și simplu nu te mai înțelegi, mai apare un copil în afara căsătoriei, etc etc, bref, viața nu e o poveste cu Cenușăreasa.

În același timp, atunci cînd filmele devin totuna cu realitatea devine plictisitor. Mergem la filme nu ca să ni se arate o halcă din realitate, ci pentru că vrem să vedem ceva… ca-n filme! Dar mai ales cînd filmele vor să „reflecte” o realitate trasă de păr, exagerată, ideologizată, încadrată într-o schemă dinainte gîndită în funcție de cum vrem să „ne educăm publicul”, eu mă simt insultată. Simt că ăștia îmi țin lecții, și devine absolut ridicol!

Pfff! Mă gîndesc cu groază că deja ne apropiem de momentul în care nu vei mai putea urmări ca omu` (pentru că nu se va mai produce!) un film normal, o comedie romantică clasică, cu o femeie și un bărbat care se îndrăgostesc, își trăiesc povestea de dragoste, în care – horribile dictu – bărbatul e bărbat și femeia e femeie! O să dispară gingășia eros-ului care a făcut istorie pe micile și marele ecrane, pentru a fi înlocuit cu niște cretinătăți oribile, niște stupizenii monumentale și gata că nu mai am cuvinte să le descriu! Bleah!

(Foto: curatedquotes.com)