Presa și Cauza Pierdută a Bolșevismului

Autorul articolului este William Anderson. Preluare de pe site-ul editurii Contramundum:

În această săptămână, în urmă cu 100 de ani, Revoluția Bolșevică din Rusia a inaugurat un secol de crime în masă, foamete, execuții sumare a milioane de oameni, distrugerea unor instituții socialie milenare, războaie, o vastă rețea de lagăre ale morții, și eviscerarea libertății pentru o treime din planetă.

În opinia New York Times, ar trebui să jelim această perioadă trecută, cu toate speranțele ei pentru o viață mai bună.

Ați citit exact.

În ultimele luni, culminând cu centenarul momentului în care adepții lui Lenin și Trotsky au răsturnat Guvernul Provizoriu al Rusiei și au instaurat „puterea Sovietelor”, Times a publicat o serie de editoriale scrise de oameni care deplângeau „Cauza Pierdută” a comunismului și promisiunile ei. Am aflat cu această ocazie că bolșevicii erau niște părinți minunați, că femeile sub comunism aveau parte de sex minunat, că Mao a eliberat femeile atunci când nu le-a ucis, că bolșevismul a promovat un mediu impecabil și că ar trebui să fim cu toții comuniști dacă ne dorim un aer curat și pur (cu excepția faptului că țările din blocul comunist aveau o poluare mult mai mare decât țările din presupusul Occident capitalist poluat), și că entuziasmul revoluționar al comunismului ne poate purta spre un glorios viitor socialist.

Pe măsură ce parcurgi articolele, devine clar că pentru NYT, sfârșitul comunismului așa cum l-am cunoscut cu toții – cu excepția unor locuri marginale precum Coreea de Nord sau Cuba – a fost cu adevărat sfârșitul promisiunii pentru o viață mai bună, sfârșitul speranței de eliberare de sub sclavia capitalismului, sfârșitul statului care poate distruge în forță instituțiile umane de la căsătorie la religie, pentru a le înlocui cu pacea, dragostea și fraternitatea. Numai dacă…

Dacă ar fi să identificăm o temă comună în toate aceste ode închinate pentru gloria bolșevismului, aceasta ar fi că lumea a ratat oportunitatea de a instaura paradisul deoarece acei Mari Deținători ai Secretului au murit înainte de a putea să împărtășească lumii din prea plinul cunoașterii lor.

Of, numai dacă reacționarii germani nu ar fi ucis-o în 1919 pe Rosa Luxemburg, pentru că ea știa cum să pună socialismul pe roate. Numai dacă Trotsky ar fi triumfat în 1920, și nu Stalin. Numai dacă Lenin nu ar fi murit prematur din cauza complicațiilor unui atac cerebral. Numai dacă Mao nu ar fi avut boala Lou Gehrig și nu ar fi murit. Și așa mai departe…

Este de înțeles de ce editorii acestui ziar privesc acum comunismul ca o mare „cauză pierdută”, dacă avem în vedere sprijinul aproape lipsit de simț critic pe care NYT l-a oferit, în decursul istoriei, dictatorilor comuniști. Au mușamalizat foametea din Ucraina din anii ‚30, au ascuns publicului procesele staliniste din aceeași perioadă, au avut un cvasi cult pentru Mao în China și Castro în Cuba. În opinia acestui ziar, omenirea a pierdut o șansă de a-și îmbunătăți condiția precară doar pentru că paria societății au dorit telefoane mobile, mașini rapizi, mâncare bună și, da, libertate, în loc de a îmbrățișa eliberarea spirituală și intelectuală pe care comunismul a oferit-o.

Nu ar trebui să uităm că NYT a susținut, cu excepția nazismului, toate mișcările totalitare. Și oricum nicio persoană respectabilă nu vrea să-l susțină pe Adolf Hitler. Cât despre socialism, ce regim socialist sau comunist nu a sprijint NYT și cârdul său de profesori universitari și jurnaliști, cel puțin la început? A fost de partea lui Hugo Chavez în Venezuela, de partea lui Daniel Ortega în Nicaragua și pentru o vreme, chiar de partea lui Pol Pot în Cambodgia. Ca de obicei, au susținut că însăși ideea de socialism își are originea în dreptate, așa că și dacă experimentele socialiste concrete au eșuat, dragostea de dreptate le cere oamenilor cinstiți să o susțină oricum.

(…)

Că tot veni vorba, aliații politici din Marea Britanie ai NYT, Partidul Laburist, nu doar că refuză să condamne baia de sânge și violența unui secol de comunism, dar unii dintre liderii săi au sărbătorit Revoluția Bolșevică cu toate grozăviile ei.

Apărătorii de azi ai socialismului, în cel mai bun caz, susțin că violența ce a însoțit aplicarea socialismului revoluționar a fost pur și simplu o greșeală nenecesară, ca și cum un regim politic ar putea, fără violență și cu fețe radioase, confisca proprietatea, închide bisericile, rechiziționa bunurile oamenilor. Oricum, după cum remarca în urmă cu trei decenii regretatul Tibor Machan, e nevoie de un Stalin pentru a-l implementa pe Marx.

Astăzi, vedem socialismul zâmbitor încarnat în persoana lui Bernie Sanders, care susține că vrea doar un socialism drăguț, fără sărăcie și fără stat polițienesc. Sanders, totuși, și-a petrecut cea mai mare parte a anilor de formare politică ca un troțkist autodeclarat, iar dacă se identifică cineva cu Leon Trotsky, e musai să se identifice și cu metodele  folosite de acesta.

 

În același fel, editorialiștii de la NYT nu au privilegiul de a pofti la presupusele idealuri pure ale comunismului, dar să strâmbe din nas la milioanele de cadavre pe care liderii comuniști le-au lăsat în urma lor. Dacă implementarea unui principiu de organizare socială rezultă în foamete în masă, lagăre de concentrare, moarte și distrugere, nu este hazardat să presupunem că principiul de organizare în sine este falimentar moral. Mă îndoiesc că NYT și acoliții lor vor înțelege asta vreodată.

Presa, la ei. La americani.

La americani. Acolo unde, pe vremuri, un Bernstein și un Woodward dădeau jos un președinte.

Acea presă este acum nu confuză, nu partinică, ci disperată. Indiferent de partea cui este – MSM este clar de partea candidatei – presa nu mai știe cum să acționeze. Și din cauza aceasta, cele două reacții de mai jos.

Prima. Pe Facebook, găsesc următoarea poveste.

wall street

Comentariul celui care o postează, George Pearson, este acesta:

Not exactly a mistake, or directly about subbing, but I thought people here may enjoy the Wall Street Journal’s change of heart about Trump’s immigration speech. Same paper, same story, same day.

Același ziar, aceeași poveste, aceeași zi, variante diferite.

În New York Times, altă surpriză. O găsiți aici.

nyt

O variantă print și o alta online. Pentru orice eventualitate. Pentru că – de ce nu?! – se poate și așa.

Din articol:

These mental habits of the media included an over-emphasis on strife and conflict, a fascination with the mechanics or “game” of politics rather than the real-world consequences, and a self-protective instinct to conceal limited knowledge of a particular subject (a new budget proposal, an international spat) by talking about the politics of these questions, and by presenting disagreements in a he-said/she-said, “plenty of blame on all sides” fashion now known as “false equivalence.”

Ei încearcă să explice ce se întîmplă cu ei. E dramatic ce se întîmplă. E poate cea mai dură, văzută din și prin prisma presei, campanie electorală americană. Dacă la început lucrurile erau clare, cine cu cine ține, asumat, declarat sau nu, acum e năuceală totală. Iar în continuare va fi și mai și, pe măsură ce alegerile se apropie, iar cei doi candidați intră pe ultima turnantă, a confruntărilor directe.

Am să vă spun într-un articol următor care este poziția mea față de cei doi. Nu are relevanță pentru subiectul de acum.

Acum altul este subiectul, presa. Presa ajunsă să scrie și așa, și așa, vedem cum cade, noi să nu cădem rău. Presa care, acum niște zeci de ani, dobora din funcție un președinte, pe Richard Nixon. De aceea spun că dacă un singur om de presă de la noi ar lucra afară, în trei zile l-am găsi la spitalul de voioși, cu perfuzii la mîini și la picioare. Oricit de tare ar crede el sau ea ca este. Ce se întîmplă aici e nimic față de ce e dincolo. Nimic! Nu știu să existe ziarist român care să scrie diferit, pentru cele două variante ale aceluiași jurnal. Nu știu ziarist român care să conceapă că așa ceva ar fi posibil.

Aici nu avem versiuni diferite, online și print. Încă. Aici avem, în cel mai rău caz, drame personale ale puținilor adevărați jurnaliști rămași. De regulă, însă, fiecare caută mai bine, mai confortabil, mai bănos. Iar asta nu se face decît în anumite condiții. Pe care dacă le îndeplinești te califici, dacă nu, nu. E simplu, pentru angajator e foarte simplu, pentru cel pus în situația să aleagă poate fi greu. Dacă este jurnalist și nu propagandist.

(Va urma.)