După ce președintele Trump a semnat, săptămîna trecută, ordinul executiv conform căruia cetățeni ai șapte state majoritar musulmane – Irak, Iran, Libia, Somalia, Sudan, Siria și Yemen – au suspendat dreptul pentru viză și, în anumite situații, chiar viza însăși, s-au deschis porțile infernului.

Au început cu demonstrațiile pe aeroporturi, au continuat cu marșuri și proteste și probabil nu se vor opri curînd. Care este adevărul?

Primul punct. Președintele Trump a fost ales de populația americană pentru a-i fi ei președinte, și a jurat să servească națiunea americană. Înainte de orice. Că ne place sau nu ne place deloc, nu a fost ales nici de refugiați, nici de țările din care aceștia provin. Nici măcar de țările europene sufocate de furie după apariția ordinului.

Al doilea punct. Are sau nu precedent mișcarea? Are. Președintele Obama a folosit aceeași cale a ordinului executiv, în 2011, în privința unei țări, Irakul. Înainte de el, președintele Carter, în privința Iranului. Ce importanță are dacă este vorba numai despre o țară sau despre șapte, atunci cînd este vorba despre siguranța națională?! Exact, niciuna!

În mobilizarea generală a avocaților, pe aeroporturi, a fost cîștigat în justiție un singur proces, de către ACLU. După care a urmat demiterea procurorului general al SUA pentru refuzul de a apăra în instanță guvernul în procesele legate de acest ordin prezidențial.

Al treilea punct, deținătorii de green cards. Green cardul este un contract între statul american și posesor, nu poate fi nici anulat, nici nerecunoscut, nici renegociat la venirea unui președinte american. Implică costuri de transport prea mari, si nu din vina posesorului.

Problema posesorilor de green carduri este alta: sînt mii de asemenea documente pierdute. Și, posibil, intrate pe mîinile cui nu trebuie. Trei luni, perioada solicitată de guvernul american pentru verificarea lor nu este, în acest caz, deloc mult.

Restul e intelligence și nu ne băgăm în treburile oamenilor mari.

Dar cind vezi ce se întîmplă, cîte proteste, cîte înfierări ale conducătorilor europeni, te gîndești că toți ăștia care se vaită cît de inuman și prost e Trump într-o zi se vor ruga de SUA să ne ajute din nou, să ne mai scoată din vreo situație imposibilă în care, de data asta, singuri am intrat… Europeni, nu neaparat români.

Și ca nu cumva să rămînem în logica care se va impune sau care e impusă, creștini vs musulmani, că nu sînt destul persecutați și omorîți creștinii în țările arabe, în final, să revenim la bază, la economics. Cu spusele lui Paul Dragoș Aligică, pe Facebook:

Relativ la disputa actuala in Europa si SUA despre refugiati. Este clar ca populatia e impartita. Optiunile sunt radical diferite. E un caz clasic de actiune colectiva sau bun public analizat in detaliu de marele economist si politolog M. Olson in repetate randuri.

Mai multi refugiati inseamna costuri mai mari pentru bugetul public. Cei care vor mai multi refugiati, nu platesc insa costurile niciodata. Costurile sunt fie distribuite egal prin impozite pe toata populatia -indiferent de preferinta- fie inegal prin plasarea refugiatilor in anumite comunitati care niciodata nu sunt cele ale celor mai activi suporteri ai politicii respective. E normal ca apar probleme cand relatia dintre (a) preferinta de politica publica si (b) costurile implementarii ei este atata de dezechilibrata si injusta.

Solutia este insa simpla si bine documentata tehnic. Dehomogenizare si responsabilizare individuala in confomitate cu preferinta proprie. Adeptii portilor deschise trebuie sa ceara introducerea de legislatie UE/SUA/ nationala care sa prevada ca cine vrea sa sustina refugiati o poate face liber si nelimitat in urmatoarele feluri:

1. Daca sunt in clasa superioara de venituri: Adoptarea, sponsorizarea din resursele proprii a unui refugiat, sau familii de refugiati cu asumarea responsabilitatilor de rigoare in fata statului -garantare de buna purtare si de insertie sociala fara externalitati si costuri pentru restul societatii.

2. Daca sunt in clasa medie de venituri si nu isi permit sa intretina persone sau familii pe o durata data: Crearea cadrului legal pentru organizarea de ONG-uri si cooperative colective in care mai multi astfel de filantropi-cetateni pun mana de la mana si printr-o persoana juridica isi asuma colectiv responsabilitatile de rigoare in fata statului -garantare de buna purtare si de insertie sociala fara externalitati si costuri pentru restul societatii.

3. Daca sunt in categoria de venituri mici sau fara venit: Voluntariat asumat contractual pro bono cu entitatile de la punctul 2 in a presta un numar de ore munca pe saptamana in activitati legate de ingrijirea, igena, insertia sociala sau monitorizarea si educarea refugiatilor.

Aceste masuri (toate legate de faciliati fiscale sau chiar un matching funding de la stat pentru punctul 2) vor asigura in mod evident o mai buna aliniere a preferintelor populatiei si in acelasi timp vor testa si filtra masura in care cineva este serios cu adevarat si un adevarat filantrop. Vor asigura un echilibru automat intre capacitatea de absorbtie a unei tari si valul de absorbiti. In paralel vor arata si masura in care cineva e doar un poseour si ipocrit care doar se rupe in figuri publice pretinzand ca ii pasa batandu-se in piept. Cand de fapt tipul cu pricina doreste doar sa paseze societatii -adica altora- costurile si repsonsabilitatile unor preferinte personale, fie ele si unele foarte generoase. Dar atat timp cat sunt generoase cu banii, resursele si calitatea vietii altora ele trebuie din pacate privite ca exact ceea ce sunt…

Asadar atat timp cat nu vedem o miscare concreta din partea cuiva preocupat in directia unui lobby si organizarii pentru introducerea unor masuri si legislatii pe liniile de mai sus, adica pentru demonstrarea concreta si practica a preferintelor in actiuni precise, valoarea tuturor ruperilor in figuri pe care le vedem pe aici si aiurea este exact asta: Zero.

Bibliografie elementara pentru cele de mai sus
Mancur Olson, Jr., 1965, 2nd ed., 1971. The Logic of Collective Action: Public Goods and the Theory of Groups, Harvard University Press,
Mancur Olson, 1982. The Rise and Decline of Nations: Economic Growth, Stagflation, and Social Rigidities, Yale University Press, 1986