Facebook mi-a amintit zilele trecute, prin aplicația ”On this day”, că acum 5 ani apăream cu cîteva fraze în Frankfurter Allgemeine Zeitung, ediția de duminică. Atunci l-am cunoscut pe Karl-Peter Schwarz, ziaristul occidental care a notat ce-am spus și de care, de atunci, mă leagă o prietenie frumoasă. 

Tot atunci am aflat pentru prima dată că sînt considerată, de către oameni care nu înțelegeau prea bine ce se întîmplă, pesedistă. 

Ce se întîmplă acum privind situația DNA reflectată în opinia publică (aka presă și societate așa zis civilă) nu are absolut nimic de-a face cu justiția. Cei care, după vorbe, ar apăra-o cu piepturile goale pe șefa instituției sînt din două categorii: lașii și disperații. 

Și așa am ajuns oameni în toată firea, care sigur vrem același lucru, să ne certăm ca chiorii. Mai jalnici decît noi poate fi cineva?! Foarte serios. Timp în care puterea se consolidează făcînd cele mai nefăcute din țara asta.
Bravo nouă, ce să zic?!?

Și pentru ce? Pentru justiție în nici un caz. Refuz să cred că pentru ceva atît de vag poți jigni oameni pe care pînă mai ieri îi considerai prieteni. Refuz să cred că poți scrie sau rosti vorbe de care să-ți fie rușine curînd. Refuz să-mi pierd prietenii, aceia încă zdraveni la cap, chiar și pentru DNA.

Pentru că de fapt, toată povestea nu este despre DNA. 

Asocierea unei persoane pînă la identificarea ei cu o instituție este mai nocivă decît oricui celor care o sprijină. Cum pot fi  oameni considerați cu mințile acasă să spună că e verificată, cum o pot considera ”a noastră”? 

De cînd justiția este a cuiva, aparține cuiva? De cînd avem monopol pe justiție? De cînd cea mai mică îndoială numai la adresa, repet, persoanei aflate temporar prin natura funcției în fruntea unui departament te transformă într-un monstru care ține ”cu ei”? 

Asta este justiția, echivalarea numelor de persoane cu numele instituțiilor? Asta numiți voi justiție? 

De cînd vedeți așa lucrurile? Nu vi se pare că greșiți profund? 

Justiția nu e nimănui, nici a mea, nici a ta, nici a ultimului pesedist de pe hartă. Nu poate, nu are voie să fie a cuiva. Este justiție și punct. Mai mult, de cînd susținem un om aflat la conducerea unei instituții precum procuratura? De ce pe acesta și nu altul? 

Pentru că este cel mai bun, îmi veți răspunde. Cel mai bun din cîți, cel mai bun prin ce? 

Luați și voi ca mine marile dosare de corupție instrumentate în anii ăștia și veți vedea: nici măcar unul din cele admise în instanță nu este de pe vremea asta, a celei mult slăvite. Nici unul în afară de cel al Elenei Udrea. Asta era deci, o urîți atît de groaznic pe femeia aceea încît asta vă întunecă judecata?

De ce? V-a făcut personal ceva rău, ați avut de-a face cu ea? Sau ați intrat pe nebăgate de seamă în corul celor revoltați de pantofii și poșetele purtate? Celor sufocați de indignare și care trebuie să se răcorească și ei cumva? 

Dar nu, nici asta nu pot să cred. Nu aveți apetitul bolnav pentru răzbunare, și aveți prea mult sînge încît să vă pese ce scrieți.

Și atunci ce? De ce? 

De groază. Vă e groază că acum, pe vremea psd, cine să poată numi pe altcineva în locul ei decît ei? Și așa ceva este de neconceput! Așa ceva depășește capacitatea voastră de reacție corectă, așa ceva vă dă peste cap tot sistemul de valori, toată rațiunea se topește în groaza asta. Cum să numească EI pe altcineva în locul ei? Locul acela al ei, se știe, dat pe viață prin ucaz, stabilit pe vecie. Nouă, celor frumoși și deștepți. 

Vreți să amînați momentul acela cît se poate de mult. Refuzați să îl conștientizați, refuzați să luați în considerare argumente, dovezi, orice este împotriva scutului pe care vi l-ați creat din DNA, aka Luluța. Sînteți direct interesați în menținerea ei pentru psihicul vostru. Dacă nu al vostru personal, pentru o rudă, prieten, cineva la care țineți tot se găsește. 

Dar ce lecție dăm celor tineri cu ocazia asta? Ne plîngem constant de lipsa de cultură civică, de lipsa de interes, de lipsuri nenumărate în ce-i privește pe cei cruzi, dar noi ce îi învățăm? Că un om poate fi susținut împotriva evidenței, fără dovezi și fără argumente, cu orice chip, numai pentru că ni se pare nouă că e în regulă? 

De ce ne-ar crede? Pentru că ne pansăm durerile în văzul tuturor, uitînd de logică, de bun simț și obiectivitate, atîta cîtă poate fi? Că nu argumentăm în nici un fel, nici nu am avea cum, alegerile pe care le facem? Că totul e ‘Hai ai nostri!’, in care ‘ai noștri’ sînt, ocazional, alegeri bazate pe emoție și nu pe rațiune? Că sîntem X, Y sau Z?

Și atunci care mai e diferența între noi și ei?

Am să iau o pauză de la comentat știri din justiție, numai pentru niște oameni  pe care îi respect prea mult ca să intru în bătălii sterile cu ei. În bătălii care nici măcar nu sînt ale lor sau ale noastre. În clinciuri verbale pe care cu siguranță le-am regreta mai tîrziu. Poate prea tîrziu. 

Așa că eu ies acum din jocul ăsta aproape bolnav, pînă nu-mi va părea rău și pînă nu voi ajunge la punctul din care nici o punte de comunicare nu mai poate fi salvată. 

Fac eu pasul înapoi. Eu, care nu voi ezita să solicit scuze dacă se va dovedi că nu am avut dreptate. Nu e sfîrșitul lumii, chiar dacă unora așa vi se pare.