Scriam în 5 iunie (Constitutia si Partidul Superputere):

”Sistemul românesc este bicameral doar formal, în rest se comportă asemeni unicameralismului. Pentru ca cele două camere să se poată echilibra reciproc trebuie să aibă structuri politice diferite. Acestea se pot realiza doar prin modalități diferite de alegere sau desemnare a reprezentanților fiecărei camere. La noi Senatul și Camera Deputaților au modalități identice de alegere a reprezentanților, ceea ce duce la structuri politice identice. Un partid care obține 70% într-o cameră, obține 70% și în cealaltă și nu mai putem vorbi de echilibru politic. Astfel, avem practic un sistem unicameral. Senatul ca reprezentant al regiunilor nu-și are rostul atîta timp cît România nu este stat federal și regiunile nu au autonomie legislativă și executivă.”

Sistemele unicameral și bicameral NU au legătură cu mărimea statului sau a populației, ci cu reprezentarea politică și echilibrul între reprezentări politice.

Pe scurt, Camera inferioară (sau unică, în sistemele unicamerale) este expresia suveranității poporului și este aleasă prin vot universal, egal și direct. Camera superioară, în schimb, ori e expresia suveranității statelor componente în sistemele federale sau confederale, ori tradițional reprezenta aristocrația, iar acum reprezintă doar tradiția iar atribuțiile sînt mai mult decorative. Camera superioară este formată ori din delegați numiți, ori din membri aleși indirect (sau, cum e în Statele Unite, aleși direct dar nu prin vot egal – 38 de milioane de californieni aleg 2 senatori iar 600 de mii de wyomingi aleg tot 2 senatori).

România nu e stat federal și nu are tradiție senatorială și aristocratică. La noi Senatul și Camera sînt alese identic, prin vot egal, direct și universal și sînt expresia suveranității poporului. Avem un sistem unicameral cu două camere a cărui menire e să combată șomajul parlamentar și să întîrzie fără să echilibreze. Cum am spus, componența politică este identică în ambele camere, astfel acestea nu se pot echilibra una pe cealaltă. Tot ce introduce sistemul bicameral românesc față de un sistem unicameral clasic e birocrația care întîrzie fără să echilibreze. Dacă structurile sînt identice degeaba funcțiunile sînt diferite. Structuri identice înseamnă interese identice și asupra funcțiunilor lucrează aceeași voință. Ce diferență este între un sistem unicameral în care partidul de 70% adoptă bugetul și numește șefii serviciilor și un sistem bicameral în care partidul de 70% adoptă bugetul în Cameră și numește șefii serviciilor în Senat? Unde este echilibrul?

Putem judeca camerele după două criterii: reprezentare politică și echilibru între două forme de reprezentare. La noi Camerele nu au rol de echilibrare reciprocă atîta timp cît au aceeași reprezentare. Sistemul constituțional românesc nu e nici bicameral, nici unicameral, e schizocameral, o situație în care o cameră se dedublează pantru a se echilibra. Sună a thriller psihologic prost.

Iată și cîteva exemple de bicameralism:

Franța: Senatul e ales prin vot indirect, de către 150 000 de aleși locali (primari, consilieri etc). Este dominat de la începutul celei de-a Cincea Republici (Constituția din 1958) de către dreapta fiindcă sistemul de alegere a senatorilor favorizează mediul rural, tradiționalist și conservator (fiecare ales local are drept la un vot, fie că e primarul Parisului sau primarul unui sătuc, iar sătucele sînt mai multe decît marile orașe). Adunarea Națională, în schimb, este cea care dă culoarea politică a guvernului, căci are dreptul la moțiune de cenzură. Președintele desemnează premierul, care nu trebuie să treacă de un vot de încredere în Adunarea Națională, dar care poate fi dat jos prin moțiune de cenzură. La rîndul său, Președintele Franței poate dizolva Adunarea Națională. În practică se întîmplă rar și Președintele, deși poate desemna premier pe cine vrea mușchiul lui și poate dizolva Adunarea dacă aceasta îi trîntește premierul favorit, de obicei desemnează un premier acceptat de majoritatea din Adunarea Națională. În 1997 Chirac, bosumflat că Adunarea face mutre la premierul lui, a pierdut o extraordinară ocazie să tacă și a dizolvat-o. Alegerile au fost cîștigate de socialiști și Chirac a primit titlul european de cel mai tîmpit politician. După alegeri s-a dat cu capul de pereți și și-a scris în carnețel de 100 de ori ”Boule care ești bou” și a desemnat un premier socialist. Revenind la Adunare și Senat, funcțiunile legislative ale acestora sînt aproape identice. Cînd nu se înțeleg între ele, se creează o comisie mixtă de mediere, așa cum era și în Constituția noastră din 1991 pînă în 2003, pînă cînd s-a introdus conceptul de ”cameră decidentă”. Dacă nici comisia mixtă de mediere nu ajunge la un rezultat, guvernul îi dă dreptul de a decide Adunării, a cărei majoritate e de partea guvernului. Astfel, în fapt Senatul nu prea are posibilitatea să blocheze legile guvernului și majorității guvernamentale. Astfel, jocurile de putere se fac între autoritățile direct alese, Președintele și Adunarea Națională. Senatul e pierdere de timp (fiecare lege trebuie să treacă și prin Senat), frecție la piciorul de lemn, cimitir al elefanților (în Senat intră de obicei politicienii care nu au fost aleși în Adunarea Națională), tradiție greu de ucis. Rolul senatului francez e de a combate șomajul în rîndul parlamentarilor. Dacă Franța are justificarea tradiției, noi nu o avem.

Germania: Aici e mai simplu. Germania e stat federal, iar Senatul sau Bundesratul, cum le mai place lor să zică (adică Consiliul Federal) reprezintă statele componente ale Germaniei Federale. Spre deosebire de România, Germania, ca și Statele Unite, s-a născut ca stat federal și stă binișor la tradiția federală. Tehnic, și noi am fi putut fi stat federal, dacă așa se decidea după 1859 și apoi după 1918. Dar n-am fost și avem zero tradiție federală. Există la noi sentimentul apartenenței statale la Moldova, Țara Românească sau Transilvania? Nu. Patriotismul local la moldoveni, munteni și transilvăneni se reduce la bancuri. Cei mai patrioți sînt oltenii, care n-au avut niciodată un stat al lor (sau or fi avut, dar nu știau cronicarii vremii să scrie) și, iată, acum nu mai au nici echipă de fotbal. Apropo de fotbal, la noi cînd zici Federație sau federal te gîndești la Mircea Sandu, Mitică Dragomir și Adalbert Kassai. Federalismul la români se rezumă la Federația Română de Fotbal. Revenind la Bayern Munchen-Borussia Dortmund (Bavaria versus Prusia, cum ar zice Cornel Dinu, înainte să ajungă la etrusci), trebuie să spunem că membrii Bundesratului nu sînt aleși, ci delegați. Și uite că mi-a venit o idee de compromis între Băsescu, PSD și PNL. Să facă nene un Consiliu Regional în care intră toți guvernatorii de regiuni sau șefii de consilii sau ce or intra, să nu-l bage la capitolul Autoritate Legislativă, ci la alte capitole (nici Bundesratul german nu e – în Constituția germană nu se vorbește despre parlament și bicameralism). Să zică: unicameral cu 300 de deputați, iar guvernatorii să se întîlnească și ei într-un consiliu (pe lîngă CSM și alte alea, mai merge acolo un consiliu) și să discute chestii acolo privind dezvoltarea regională, bani europeni sau ce se mai înțeleg ei să discute. Anumite decizii ale guvernului, par egzamplu, să aibă nevoie de avizul consultativ sau pozitiv al Consiliului Regiunilor. Sau ceva de genul ăsta, să-și facă oamenii damblaua. Un consiliu fără alegeri, fără putere legislativă, format din șefi de regiuni sau județe sau cum se înțeleg ei.  Iar autoritatea legislativă să fie reprezentată de Camera Deputaților (sau Adunarea Națională sau Camera Reprezentanților sau Adunarea Parlamentară sau cum vor ei să zică), formată din 300 de parlamentari. În Bundesrat numărul delegaților e proporțional cu mărimea populației statului din care provin, spre deosebire de americani, unde fiecare stat are dreptul la 2 senatori, indiferent de mărimea populației. Și nu se votează individual, ci în bloc. Delegația fiecărui land votează în bloc. Dacă un delegat votează după capul lui, altfel decît ce a decis delegația landului respectiv, votul întregii delegații se anulează. Bundesratul are drept de veto absolut asupra legilor care afectează statele componente ale federației germane. Modificările constituționale necesită 2/3 din voturile Bundesratului și Bundestagului (Camera). Asupra celorlalte legi Bundesratul are drept de veto suspensiv. Dacă Bundesratul respinge o lege, aceasta poate fi retrecută, de data asta fiind nevoie de votul majorității membrilor Bundestag, nu doar de votul majorității membrilor prezenți.

Statele Unite: Fiecare stat american are dreptul la doi senatori, indiferent de mărimea sa. Astfel, fiecare stat american are dreptul la două voturi, fie că e California, cu 38 de milioane de locuitori, fie că e Wyoming, cu 600 de mii de locuitori.  În schimb, în Camera Reprezentanților, reprezentarea se face direct proporțional cu mărimea populației. Bicameralismul federal este un compromis între reprezentarea statelor componente ale federației și reprezentarea poporului. Senatul american nu poate legifera impozitarea, însă ratifică tratatele internaționale sau nominalizările în anumite funcții făcute de Președintele Statelor Unite. Deasemenea, Senatul poate judeca demnitari ai statului, în frunte cu Președintele.

Elveția – e stat federal iar Senatul (Consiliul Statelor) reprezintă cantoanele. Sistemul de reprezentare este aproape identic cu cel american.

Italia – Aici cred că nu mai e nevoie de comentarii. Senatul din Roma s-a inventat odată cu roata. Senatul din Roma se va desființa atunci cînd Roma își va schimba numele în Ștefăneștii de Jos sau va dispărea de pe fața pămîntului. Cînd se năștea Iisus, Senatul din Roma era o tradiție străveche, cu 700 de ani în spate. Așa că nu cred că mai e nevoie să spunem că în Italia intră la capitolul tradiție. Senatul italian are aceleași puteri ca și camera inferioară atît legislative cît și în relația cu guvernul (bicameralism perfect). Pentru Senat au drept de vot doar cetățenii cu vîrsta peste 25 de ani, iar sistemul de alegere al senatorilor și deputaților e diferit, astfel încît structura politică a celor două camere e diferită (coaliția majoritară din acest moment are 37% în Senat și 54% în cameră, de exemplu). Dar, indiferent cum ar fi, la Roma nu poți renunța la Senat. E ca și cum ai demola piramidele.

Spania – Senatul este format din membri aleși și membri numiți de regiuni. Spania nu e stat federal însă are regiuni autonome care, cînd nu pun bombe, se autoguvernează. Doar Congresul (camera inferioară) are atribuțiuni în învestirea guvernului și poate trece peste votul Senatului dacă are majoritate de 2/3.

Polonia – are unul dintre primele sisteme bicamerale din Europa. Senatul are 500 de ani vechime, fiind ceva mai bătrîn decît Senatul României. Cele două camere au funcțiuni diferite, iar Senatul nu are atribuții în relația cu guvernul. Doar Camera inferioară, Sejmul, dă votul de învestire și de demitere a guvernului prin moțiune de cenzură.

Exemple de unicameralism:

Danemarca – Folketing îi zice parlamentului danez. Danemarca e una dintre fruntașele planetei la capitolele stat de drept și libertate economică. Pînă în 1953 danezii au avut sistem bicameral, cu două camere care se deosebeau prin reprezentare. În camera superioară, desființată în 1953, erau reprezentați în general proprietarii de pămînturi și cei bogați. Reprezentanții erau numiți de rege sau aleși prin vot indirect. Însă camera respectivă avea doar atribuțiuni decorative, drept pentru care a și fost desființată.

Finlanda – Și Finlanda e una dintre fruntașele planetei la capitolele stat de drept și libertate economică. Și Finlanda are sistem unicameral.

Suedia – Celebra Suedie, măi dragă animalule, tot sistem unicameral are. Pam pam.

Norvegia – Cu cît e mai frig, cu atît sînt mai puține camere.

PS. Despre posibile variante și combinații vom discuta în zilele ce urmează. Nu putem discuta de unicameralism sau bicameralism fără a vorbi de sistemul de reprezentare, de împărțirea teritorială, de sistemul electoral, de atribuțiile Președintelui și de funcțiunile celor două camere.