Parlamentul a decis ca banii contribuabililor sint bani privati ai politicienilor

Aceasta este semnificația modificărilor pe care parlamentarii USL le-au operat în Codul Penal. Conform noului Cod Penal, politicienii nu răspund pentru acțiunile lor în serviciul public. Cu alte cuvinte, nu mai acționează în serviciul public, deși sînt aleși, iau decizii în numele cetățenilor și operează cu bani publici, adică banii cetățenilor. Suveranitatea și banii cetățenilor sînt bunuri private ale politicienilor, după noul Cod Penal. Nici măcar în Venezuela nu și-au permis așa ceva. Doar prin Coreea de Nord, Cuba și prin Turkmenistan cred că mai întîlnim o filozofie a statului similară. Este, în fapt, o ocupație. Suveranitatea și banii cetățenilor sînt confiscate de către politicieni, pe persoană fizică.

Dacă președintele, parlamentarii, președinții de consilii județene și primarii nu sînt funcționari publici, ce sînt? Sînt în serviciul public, iau decizii în serviciul public și operează cu bani publici (adică banii contribuabililor). Dacă nu sînt asimilați în Codul Penal funcționarilor publici, cum pot fi răspunde, legal, nu politic, pentru deciziile luate în serviciul public, pentru felul în care operează cu bani publici? Parlamentul a decis că președintele, parlamentarii, președinții de consilii județene și primarii, deși iau decizii în seriviciul public și operează cu bani publici, nu au răspundere juridică pentru acțiunile lor în serviciul public. E ca și cum banii publici pe care îi primesc din buzunarul contribuabililor ar fi banii lor, privați.

Astfel, politicienii nu mai sînt funcționari publici, ci funcționari privați. Mafia USL a trecut suveranitatea și banii cetățenilor în proprietatea privată a politicienilor.

UPDATE. E valabil și pentru conflictul de interese. Interesul public a fost asimilat interesului privat al politicienilor și astfel a fost eliminat conflictul de interese. Dacă politicianul se reprezintă pe sine sau neamurile sale în raport cu statul se consideră că acesta este interesul public.

Miza iesirii in strada

Astăzi, la ora 18.00, la Piața Victoriei, în fața Muzeului Antipa, la fel ca în vara lui 2012, miting pentru apărarea, în ceasul al 13 lea, libertății, capitalismului și statului de drept

Modificările la Codul Penal nu mai pot fi blocate la CCR. Băsescu le poate retrimite în Parlament, iar Parlamentul poate renunța la ele. Dar va renunța, dacă va renunța, numai la presiunea străzii și a Occidentului. Numai că presiunea străzii va trebui să existe, Occidentul nu va insista prea mult dacă va vedea că pe români nu-i interesează. Presiunea străzii nu înseamnă însă 300 sau 1000 sau 2000 de oameni în stradă. De aceea este extrem de important ca lumea să iasă în stradă în număr cît mai mare.

Miza e statul de drept, nu concurența în opoziție și urile, bufeurile și nădufurile dintre protagoniști (Băsescu/Udrea/PMP/FC/MRU vs PDL/Blaga/Macovei/justițiarii). Protagoniștii opoziției au timp să concureze electoral la europarlamentare, prezidențiale și parlamentarele din 2016. Acum nu e momentul și nici nu au de ce, că nu sîntem în campanie electorală și nu avem alegeri.

Repet, lovitura asta de stat nu mai poate fi întoarsă doar cu intervenția occidentală, cu CCR-ul și cu boicotul. Nu avem ce boicota acum. Data trecută am scăpat deși au ieșit în stradă cel mult 1000 de oameni. De data asta nu ne mai merge așa ușor.

Recapitulăm pe scurt:

  • parlamentarii s-au scos de sub incidența legii. Nu mai există lege care să-i pedepsească. Ne-au scos pe noi, toți ceilalți care nu sîntem parlamentari, în afara legii. Pot să ne facă orice acum, pentru ei nu mai există lege.
  • guvernul pregătește o lege prin care companiile vor fi conduse de patroni împreună cu sindicatele și reprezentanții angajaților (care vor avea acces la informații confidențiale, vor fi consultați în deciziile luate de companie, vor primi de la companie dividende, diurne pentru deplasări, indemnizații de ședință). Companiile vor fi conduse nu numai de executiv, ci vor avea și un parlament al angajaților și sindicatelor, care va controla compania, va fi consultat în luarea deciziilor și care va fi plătit de companie. Curat comunism/fascism, coane Fănică!
  • la televiziunea națională avem programe antisemite, făcute împreună cu tot felul de dacopați și xenofobi, funcționari ai statului

PS. Eu personal nu sînt fanul niciunui partid sau grupări ai opoziției și i-am înjurat pe toți. Însă nu despre ei e vorba zilele acestea.

Privatizarea care ucide: azi, privatizarea Justitiei

MCV versus MC, eventual MCCC.

Ce bine, ceaţa începe să se risipească. O gaşcă de privaţi care acaparează maşinăria statului, ca s-o folosească la discreţie, în folosul cui vor ei şi împotriva cui vor ei, este reţeta dictaturii. În cadrul acestui magnific proces de privatizare, pasul esenţial este privatizarea Justiţiei. Astfel încît dînsa să nu mai încerce să fie oarbă, ci să caşte bine ochii la cine trebuie plasat deasupra legii. Spre binele întregii comunităţi, evident.

Suitul cu bocancii pe Justiţie, prin scoaterea din cărţi a unor procurori care puneau barosanii zilei în rînd cu ceilalţi muritori, făcîndu-le dosare penale cu care unii ajungeau după gratii, este un semn că privatizarea Justiţiei a început. În loc de domnia legii, legea domnitorilor. Era şi normal, de altfel. Cum zicea condamnatul în primă instanţă Felix, către camarazii din USL, de dinainte de preluarea puterii? Justiţia, acolo e cheia!

În faţa unui eveniment de-o asemenea importanţă, opinia publică democratică nu putea decît să reacţioneze hotărît la iniţiativa privată a premierului Ponta, de intervenţie în politica de cadre a DNA. O iniţiativa asumată în mod deschis, bărbăteşte, sub egida luptei cu “procurorul băsist”, acest malefic personaj colectiv, care trebuie eradicat. De pildă, cam pe la ora 17.00, dacă, pe la ora 12.00, înaintase rechizitoriul lui Liviu Dragnea. Cel acuzat de fraudă la referendumul din vara lui 2012, privind demiterea Băsescului. Ei, suflarea democratică a reacţionat hotărît. Fie printr-o hotărîtă indiferenţă, pe plan naţional. Fie printr-o hotărîtă implicare de partea privatizării justiţie, pe plan local.

Manifestaţia duminicală din 6 Octombrie împotriva asasinării României cu cianuri şi gaze de şist nu s-a solidarizat cu firavul protest organizat în favoarea procurorilor schimbaţi, fiind apolitică. Ajunsă la Palatul Cotroceni, manifestaţia apolitică a devenit, în schimb, politică, scandînd “Jos Băsescu” din vreo 7000 de glasuri, potrivit jandarmeriei. Exact lozinca apoliticilor din ianuarie 2012. Sigur, s-a scandat şi “Jos Ponta şi Antonescu”. Tot ca în ianuarie 2012, cînd Ponta şi Antonescu nu erau la putere, dar, cu sprijinul celor care i-au “contestat” în Piaţa Universităţii, au ajuns la putere cîteva luni mai tîrziu.

Prin componenta “Jos Băsescu”, protestul Roşia Montană s-a aliniat la lupta premierului Ponta cu “procurorii băsişti” şi la apelul Varanului privind o nouă suspendare a lui Băsescu. Deci s-a aliniat la privatizarea Justitiei. Aspect care, din cîte se înţelege, nu e pe placul UE, care ţine cu procurorii băsişti de la DNA şi n-ar vrea să audă de încă o suspendare. Sunt chestiuni care s-ar putea reflecta, bogat, în raportul asupra MCV. Mecanismul acela, de cooperare şi verificare a felului cum România respectă regulile Uniunii Europene.

La MCV, România răspunde cu MC. Maeştrii de Ceremonie ai protestului roşmontanist. Ei au explicat foarte limpede cum stă treaba. Contează doar privatizarea care ucide prin cianură şi gaze de şist. Că privatizarea Justiţiei ucide ideea de Stat de Drept n-are nici o relevanţă, e treaba lor, a politicienilor. MCCC (Maestrul de Ceremonii  Claudiu Crăciun, altfel bugetar, lector la SNSPA), a limpezit foarte bine lucrurile pe Facebook, respingînd ferm ideea că protestul roşmontanist ar putea să înfiereze şi urcatul cu bocancii pe Justiţie, în interesul privat al unor puşcăriabili. De pe acelaşi Facebook, MCCC stabilise şi escala marşului la Cotroceni, dat fiind că Băsescu a scos iar capul de la cutie, în ultima vreme. Nu ne rămîne decît să aşteptăm să vedem cine se va impune. UE cu MCV, sau strada, cu inimoşii ei MC. Ia, lui Ponta care varianta i-ar conveni? “Niciuna” ar fi un raspuns naiv.

Cum s-a pierdut razboiul politic pe justitie

Ce înseamnă lupta anticorupție? O luptă promovată de politicieni, dusă de justiție și căreia îi cad victime alți politicieni. Oamenii nu au încredere în politicieni și justiție. De ce ar avea încredere într-o luptă pe care o duc politicienii și în care e implicată justiția?

S-a creat impresia că justiție înseamnă doar DNA și condamnările cîtorva politicieni și moguli de presă. În acest timp, milioane de români aveau de a face cu sistemul de justiție, și nu în cel mai plăcut mod. Pentru aceștia, lupta anticorupție, percepută ca luptă politică, era irelevantă sau chiar enervantă. Era normal ca poporul să se întrebe de ce e atît de importantă și se insistă atît de mult, obsesiv chiar, pe condamnarea unor politicieni care, întîmplător, fac parte din gruparea politică adversă. Iar în condițiile în care oricum justiția stă prost la percepția publică, justițiarii înșiși au săpat la temelia credibilității ei, acuzînd oameni din justiție. În momentul în care agreem doar anumite personaje din sistemul de justiție și acuzăm de corupție sau incompetență pe restul oamenilor din justiție, cei neagreați, nația începe să simtă că ceva e putred în Danemarca. Dacă justiția e independentă, de ce numai oamenii din justiție  agreați de o anumită grupare politică sînt considerați acceptabili? Și cum au contribuit politicienii, societatea civilă și jurnalștii la credibilizarea justiției cînd ambele tabere au acuzat procurori și judecători, au pus în discuție dosare și sentințe? Fiecare tabără a acuzat-o pe cealaltă de controlul justiției. Poporul a ascultat atent și și-a notat: ”Să nu uit, justiția este controlată. O zic toți, și ăia, și ăilalți. Aici sînt toți de acord între ei, deci trebuie să fie adevărat.” Apoi o grupare, ”Cei Buni”, a venit la popor și-a zis: ”Popor, votează-mă! Uite, ”Cei Răi” sînt chiar răi, așa cum spuneam noi. Dacă nu ne crezi, uite ce zice Justiția! Zice alb pe negru, cu condamnări și sentințe, că dușmanii noștri sînt așa cum am zis noi că sînt, răi.” Poporul, auzind ”negru pe alb” își aduse aminte de carnețel. Îl scoase din buzunarul de la spate și citii: ….justiția este controlată…da… O zic toți,… așa… sînt toți de acord…așa…bla bla….trebuie să fie adevărat…. Nene culegător de voturi, cu tot respectul, ăla minim, pe care ți-l port, dumneata acum vii la mine să-mi spui să am încredere în justiție? Cînd eu nu am încredere în justiția și instituțiile statului cu care mă lovesc zi de zi și, mai mult, colac peste pupăză, voi, toți politicienii și liderii de opinie și societatea civilă și jurnaliștii, ziceți că justiția e coruptă și controlată. Ieri mi-ai zis că-i controlată, azi îmi zice că să am încredere, mîine îmi spui iar că e controlată. A….trebuie să am încredere în justiție în funcție de oamenii care o conduc…cînd o conduc cei agreați de voi e bună, cînd o conduc alții nu e bună. Auzi, eu n-am timp și chef de d-astea, n-am timp să fac pe monitorul resurselor umane din justiție, că am muncă și familie și o groază de probleme și nici n-am încredere în politicienii sau oamenii lor care îmi spun cînd să am încredere și cînd să nu am în justiție. Eu știu una și bună:  justiția nu e de încredere.”

O grupare politică, aceea care a promovat lupta anticorupție, a așteptat recunoștință populară și răsplată electorală pentru această luptă. Cum poți, ca politician, să-ți arogi meritele luptei anticorupție și, în același timp, să clamezi independența justiției? ”Uite, noi vrem condamnări, uite, justiția e independentă, adversarii noștri politici sînt condamnați.” E ca și cum ai declara că victima a murit de inimă și ai cere bani pentru asasinarea ei. Păi dacă a murit de inimă, atunci de ce să-ți mulțumesc ție, iar dacă zici că tu ai omorît-o și meriți răsplată, de ce mai susții că a murit de inimă? Veți spune: ”Stai, domne, că nu e așa. De fapt, gruparea politică ”Cei Buni” a lăsat justiția independentă, și astfel justiția a băgat în pușcărie gruparea politică ”Cei Răi”, iar gruparea politică ”Cei Buni” are dreptul să ceară recunoștință și voturi.” Noi știm că între fapta incriminată și condamnare sînt cîțiva ani distanță și un politician care a furat azi, cînd era la putere, va fi condamnat peste patru-cinci ani, cînd va fi în opoziție. Însă oamenii, poporul distrat, știe atît: Verde duce războiul anticorupție, Roșu, dușmanul lui Verde, este victima războiului anticorupție. Războiul e dus de justiție, în care noi, poporul, nu avem încredere, fiindcă avem de-a face cu ea și se comportă la fel ca celelalte autorități ale statului, ba poate chiar mai rău: același amestec de arbitrariu, aroganță, birocrație, nepăsare.

Ceea ce ar fi trebuit să fie o dezbatere națională pe întreg sistemul de justiție, pe principii și reguli, s-a transformat într-o bătaie între peluze pe cîteva dosare de lideri politici și moguli de presă. Au circulat acuzații, stenograme, rechizitorii, înregistrări, zvonuri, breaking news-uri, imagini live și întreaga ”reformă a justiției” s-a transformat în chibițat dosare penale de ”pești mari”.  Material suculent pentru presa tabloidă, însă irelevant. S-a creat impresia că singura miză e condamnarea sau achitarea unor lideri politici. Nu reforma și modernizarea sistemului de justiție, nu relația justiție-cetățean, nu principiile și procedurile. Pentru orice om este inevitabilă întrebarea: Dar dacă condamnarea/achitarea unor lideri politici a fost singura miză pentru taberele implicate?

În 2004 Năstase a plătit pentru aroganță, nu pentru corupție. A pierdut fiindcă avea o atitudine de suficiență intelectuală, financiară, artistică și alimentară. Iar Băsescu era Robin Hood-ul care răzbuna toate frustrările, umilințele și neputințele populare împotriva ciocoiului. În momentul în care s-a ajuns la termopane, bibiluri din China și căciulițe electorale, mitul lui Năstase a căzut și năduful popular, gata satisfăcut prin înfrîngerea electorală din 2004, a dispărut și el și a lăsat loc indiferenței sau chiar simpatiei. Oamenii nu-l voiau la pușcărie nici măcar pentru miliardul din Elveția, darămite pentru termopane, termopane. Oamenii voiau să-i dea cineva un dos de labă peste fața aia de cur arogant de bebeluș cu năsucul ăla de Morcoveață și privirea aia de Cruela. Și-a primit dosul de labă regulamentar de la un marinar hăhăit, un pic adus de spate, care ne privește șmechereșe și complice. și gata, poporul a fost mulțumit. Și apropo de Cruela, ce poate fi mai pretențios și aristocratic și arogant decît vînătoarea? Doar reproducerile după niște reproduceri celebre și unul dintre cele 74 de milioane de busturi rare ale lui Buddha.

”Anticorupția justițiară” a fost o stare de spirit popular-electorală în anii 2004-2005, ajutată de aroganța și suficiența pesediștilor și de stilul cald-dezinvolt-golănesc al lui Băsescu. Care, fie vorba între noi, nu are profil de justițiar. E genul mai relativ, mai balcanic, care bea, plînge și iartă. Lupta anticorupție, politic și electoral vorbind, s-a fîsîit demult.

Alegerile din 2012 au arătat că electoratului îi este indiferentă lupta anticorupție, în cel mai bun caz sau că o detestă, în cel mai rău caz. Ne-am obișnuit să ne indignăm că poporul a votat penali și mafioți la alegerile din 2012. Dar dacă poporul a votat martiri politici? Dacă poporul nu a avut încredere în acuzațiile ”dreptei” și în deciziile justiției? ”Dreapta” i-a acuzat pe pesediști/peneliști/useliști că sînt corupți, apoi, cînd unii dintre ei au fost condamnați, a arătat cu degetul: ”Vezi, popor, ți-am zis că sînt corupți, ni s-a dat dreptate, s-au confirmat acuzațiile noastrte”. La care poporul a răspuns: ”Mersi, dar impresia mea, ca popor prost la cap ce sînt, e că v-ați dat dreptate singuri, băgîndu-i p-ăștia în pușcărie. I-ați condamnat doar ca să vă confirmați propriiile acuzații și să vă votăm. I-ați băgat în pușcărie ca să ne arătați nouă că sînt corupți și să vă votăm pe voi. Ba mai mult, ne cereți să vă votăm tocmai fiindcă i-ați băgat în pușcărie, fiindcă sînteți capabili pe justiție. Hai sictir! 60% pe USL!”

În lupta electorală pe tema justiției ”dreapta” a pierdut fără drept de apel (no pun intended). Nucleul dur al votanților care voiau pesediști în pușcărie a jubilat, însă marea masă electorală a rămas indiferentă sau chiar a considerat lupta anticorupție o luptă politică. Din punctul ăsta de vedere, PSD și PNL și-au impus narativul. Ajutați fiind și de ”ai noștri”, care au urlat atît de tare ”vrem condamnări!” și care s-au concentrat atît de mult pe condamnările de lideri politici încît n-au făcut decît să confirme narativul PSD și PNL. Insistența pe DNA, dosarele de politicieni, pe perpetuarea la conducere în justiție, dincolo de limitele mandatelor, a anumitor persoane, au decredibilizat în ochii alegătorilor lupta anticorupție. Care din start era sortită decredibilizării, în condițiile în care era o luptă promovată politic.

Ce a rămas în urma luptei anticorupție și a reformei justiției? Cred oamenii mai mult în justiție acum? O consideră independentă și imparțială? O cred oamenii capabilă să apere legea, regulile, să intervină în conflictele dintre indivizi și să facă dreptate? Nu. Avem la activ cîțiva lideri politici și moguli de presă în pușcărie, un război între două grupări politice și din sistemul de justiție. Și cam atît.

Ce rămîne de făcut? Societatea civilă să rămînă pe baricade și să lupte pentru independența justiției. Fără speranțe sau implicații politice și electorale. Fără legături politice. Fără goana după condamnări și lungi discuții aplicate, pe dosare de politicieni. Fără mesianisme cu nume și prenume, fără împărțirea oamenilor din sistemul de justiție între ”ai noștri” și ”ai lor”, între buni și răi, fără împărțirea hotărîrilor justiției între corecte și incorecte. Se va întîmpla asta? Nu. Categoric nu. Vom asista în continuare la o luptă între grupări gata să atace și să acuze justiția atunci cînd simt că pierd. E suficient ca un complet de judecată să dea o condamnare sau achitare sau eliberare din arest sau un procuror să fie propus într-o funcție ca tabăra care se simte nedreptățită să sară și să calce în picioare reputația respectivilor judecători sau procurori și odată cu ea, credibilitatea justiției. Pînă să înțeleagă poporul cum e cu justiția, ar trebui să înțeleagă domnii din cele două tabere cum e cu justiția.

Lipsită de idei, de substanță politică, ”dreapta” s-a agățat de justiție și a crezut că inamicii se înving în justiție și alegerile se cîștigă la fel și că justiția ține loc de doctrină politică, de economie și nivel de trai. Singura idee a ”dreptei”, în afară de lupta anticorupție, au fost măsurile de austeriate din 2010. Însă în spatele lor nu a stat o idee politică, ci doar o disperare contabilă. În loc să transforme măsurile de austeritate într-un început de luptă pentru distrugerea statului social și înlocuirea sa cu statul minimal, în loc să taie, împreună cu banii bugetarilor, și atribuțiile statului, ”dreapta” s-a mulțumit să taie doar salarii, și aia a făcut-o cu greu și cu grijă să nu-și lovească propriii oameni. Iar ceea ce se anunța ca un debut al statului minimal s-a dovedit a fi doar o decizie de contabil disperat că nu mai are bani. ”Dreapta” trebuie să-și accepte înfrîngerea categorică și totală și să se apuce de politică pe bune. Nu i-ar strica și niște principii și idei politice în care chiar să creadă.

PS. Ponta și Antonescu joacă tare fiindcă știu că percepția publică e de partea lor.

PS2. În ceea ce mă privește, atacurile la Kovesi din primăvara anului ăstuia (începînd cu 2 aprilie) mi-au aprins beculețul și m-au făcut să fiu atent la fenomen. Precizez că înainte de 2, 3 și 4 aprilie, cînd Kovesi a fost atacată din trei țevi de tun grele, de mare calibru, nu a existat absolut niciun reproș la adresa ei din partea Grupării ”Cei Buni.” Absolut niciunul. Brusc, începînd cu 2 aprilie au apărut atacuri extrem de virulente de la liderii cu autoritate ai Grupării ”Cei Buni.” Așa că am decis să-mi las proverbiala naivitate la garderobă și să intru cu bocancii în sufrageria Îngerilor.

Unicameral, bicameral sau schizocameral?

Scriam în 5 iunie (Constitutia si Partidul Superputere):

”Sistemul românesc este bicameral doar formal, în rest se comportă asemeni unicameralismului. Pentru ca cele două camere să se poată echilibra reciproc trebuie să aibă structuri politice diferite. Acestea se pot realiza doar prin modalități diferite de alegere sau desemnare a reprezentanților fiecărei camere. La noi Senatul și Camera Deputaților au modalități identice de alegere a reprezentanților, ceea ce duce la structuri politice identice. Un partid care obține 70% într-o cameră, obține 70% și în cealaltă și nu mai putem vorbi de echilibru politic. Astfel, avem practic un sistem unicameral. Senatul ca reprezentant al regiunilor nu-și are rostul atîta timp cît România nu este stat federal și regiunile nu au autonomie legislativă și executivă.”

Sistemele unicameral și bicameral NU au legătură cu mărimea statului sau a populației, ci cu reprezentarea politică și echilibrul între reprezentări politice.

Pe scurt, Camera inferioară (sau unică, în sistemele unicamerale) este expresia suveranității poporului și este aleasă prin vot universal, egal și direct. Camera superioară, în schimb, ori e expresia suveranității statelor componente în sistemele federale sau confederale, ori tradițional reprezenta aristocrația, iar acum reprezintă doar tradiția iar atribuțiile sînt mai mult decorative. Camera superioară este formată ori din delegați numiți, ori din membri aleși indirect (sau, cum e în Statele Unite, aleși direct dar nu prin vot egal – 38 de milioane de californieni aleg 2 senatori iar 600 de mii de wyomingi aleg tot 2 senatori).

România nu e stat federal și nu are tradiție senatorială și aristocratică. La noi Senatul și Camera sînt alese identic, prin vot egal, direct și universal și sînt expresia suveranității poporului. Avem un sistem unicameral cu două camere a cărui menire e să combată șomajul parlamentar și să întîrzie fără să echilibreze. Cum am spus, componența politică este identică în ambele camere, astfel acestea nu se pot echilibra una pe cealaltă. Tot ce introduce sistemul bicameral românesc față de un sistem unicameral clasic e birocrația care întîrzie fără să echilibreze. Dacă structurile sînt identice degeaba funcțiunile sînt diferite. Structuri identice înseamnă interese identice și asupra funcțiunilor lucrează aceeași voință. Ce diferență este între un sistem unicameral în care partidul de 70% adoptă bugetul și numește șefii serviciilor și un sistem bicameral în care partidul de 70% adoptă bugetul în Cameră și numește șefii serviciilor în Senat? Unde este echilibrul?

Putem judeca camerele după două criterii: reprezentare politică și echilibru între două forme de reprezentare. La noi Camerele nu au rol de echilibrare reciprocă atîta timp cît au aceeași reprezentare. Sistemul constituțional românesc nu e nici bicameral, nici unicameral, e schizocameral, o situație în care o cameră se dedublează pantru a se echilibra. Sună a thriller psihologic prost.

Iată și cîteva exemple de bicameralism:

Franța: Senatul e ales prin vot indirect, de către 150 000 de aleși locali (primari, consilieri etc). Este dominat de la începutul celei de-a Cincea Republici (Constituția din 1958) de către dreapta fiindcă sistemul de alegere a senatorilor favorizează mediul rural, tradiționalist și conservator (fiecare ales local are drept la un vot, fie că e primarul Parisului sau primarul unui sătuc, iar sătucele sînt mai multe decît marile orașe). Adunarea Națională, în schimb, este cea care dă culoarea politică a guvernului, căci are dreptul la moțiune de cenzură. Președintele desemnează premierul, care nu trebuie să treacă de un vot de încredere în Adunarea Națională, dar care poate fi dat jos prin moțiune de cenzură. La rîndul său, Președintele Franței poate dizolva Adunarea Națională. În practică se întîmplă rar și Președintele, deși poate desemna premier pe cine vrea mușchiul lui și poate dizolva Adunarea dacă aceasta îi trîntește premierul favorit, de obicei desemnează un premier acceptat de majoritatea din Adunarea Națională. În 1997 Chirac, bosumflat că Adunarea face mutre la premierul lui, a pierdut o extraordinară ocazie să tacă și a dizolvat-o. Alegerile au fost cîștigate de socialiști și Chirac a primit titlul european de cel mai tîmpit politician. După alegeri s-a dat cu capul de pereți și și-a scris în carnețel de 100 de ori ”Boule care ești bou” și a desemnat un premier socialist. Revenind la Adunare și Senat, funcțiunile legislative ale acestora sînt aproape identice. Cînd nu se înțeleg între ele, se creează o comisie mixtă de mediere, așa cum era și în Constituția noastră din 1991 pînă în 2003, pînă cînd s-a introdus conceptul de ”cameră decidentă”. Dacă nici comisia mixtă de mediere nu ajunge la un rezultat, guvernul îi dă dreptul de a decide Adunării, a cărei majoritate e de partea guvernului. Astfel, în fapt Senatul nu prea are posibilitatea să blocheze legile guvernului și majorității guvernamentale. Astfel, jocurile de putere se fac între autoritățile direct alese, Președintele și Adunarea Națională. Senatul e pierdere de timp (fiecare lege trebuie să treacă și prin Senat), frecție la piciorul de lemn, cimitir al elefanților (în Senat intră de obicei politicienii care nu au fost aleși în Adunarea Națională), tradiție greu de ucis. Rolul senatului francez e de a combate șomajul în rîndul parlamentarilor. Dacă Franța are justificarea tradiției, noi nu o avem.

Germania: Aici e mai simplu. Germania e stat federal, iar Senatul sau Bundesratul, cum le mai place lor să zică (adică Consiliul Federal) reprezintă statele componente ale Germaniei Federale. Spre deosebire de România, Germania, ca și Statele Unite, s-a născut ca stat federal și stă binișor la tradiția federală. Tehnic, și noi am fi putut fi stat federal, dacă așa se decidea după 1859 și apoi după 1918. Dar n-am fost și avem zero tradiție federală. Există la noi sentimentul apartenenței statale la Moldova, Țara Românească sau Transilvania? Nu. Patriotismul local la moldoveni, munteni și transilvăneni se reduce la bancuri. Cei mai patrioți sînt oltenii, care n-au avut niciodată un stat al lor (sau or fi avut, dar nu știau cronicarii vremii să scrie) și, iată, acum nu mai au nici echipă de fotbal. Apropo de fotbal, la noi cînd zici Federație sau federal te gîndești la Mircea Sandu, Mitică Dragomir și Adalbert Kassai. Federalismul la români se rezumă la Federația Română de Fotbal. Revenind la Bayern Munchen-Borussia Dortmund (Bavaria versus Prusia, cum ar zice Cornel Dinu, înainte să ajungă la etrusci), trebuie să spunem că membrii Bundesratului nu sînt aleși, ci delegați. Și uite că mi-a venit o idee de compromis între Băsescu, PSD și PNL. Să facă nene un Consiliu Regional în care intră toți guvernatorii de regiuni sau șefii de consilii sau ce or intra, să nu-l bage la capitolul Autoritate Legislativă, ci la alte capitole (nici Bundesratul german nu e – în Constituția germană nu se vorbește despre parlament și bicameralism). Să zică: unicameral cu 300 de deputați, iar guvernatorii să se întîlnească și ei într-un consiliu (pe lîngă CSM și alte alea, mai merge acolo un consiliu) și să discute chestii acolo privind dezvoltarea regională, bani europeni sau ce se mai înțeleg ei să discute. Anumite decizii ale guvernului, par egzamplu, să aibă nevoie de avizul consultativ sau pozitiv al Consiliului Regiunilor. Sau ceva de genul ăsta, să-și facă oamenii damblaua. Un consiliu fără alegeri, fără putere legislativă, format din șefi de regiuni sau județe sau cum se înțeleg ei.  Iar autoritatea legislativă să fie reprezentată de Camera Deputaților (sau Adunarea Națională sau Camera Reprezentanților sau Adunarea Parlamentară sau cum vor ei să zică), formată din 300 de parlamentari. În Bundesrat numărul delegaților e proporțional cu mărimea populației statului din care provin, spre deosebire de americani, unde fiecare stat are dreptul la 2 senatori, indiferent de mărimea populației. Și nu se votează individual, ci în bloc. Delegația fiecărui land votează în bloc. Dacă un delegat votează după capul lui, altfel decît ce a decis delegația landului respectiv, votul întregii delegații se anulează. Bundesratul are drept de veto absolut asupra legilor care afectează statele componente ale federației germane. Modificările constituționale necesită 2/3 din voturile Bundesratului și Bundestagului (Camera). Asupra celorlalte legi Bundesratul are drept de veto suspensiv. Dacă Bundesratul respinge o lege, aceasta poate fi retrecută, de data asta fiind nevoie de votul majorității membrilor Bundestag, nu doar de votul majorității membrilor prezenți.

Statele Unite: Fiecare stat american are dreptul la doi senatori, indiferent de mărimea sa. Astfel, fiecare stat american are dreptul la două voturi, fie că e California, cu 38 de milioane de locuitori, fie că e Wyoming, cu 600 de mii de locuitori.  În schimb, în Camera Reprezentanților, reprezentarea se face direct proporțional cu mărimea populației. Bicameralismul federal este un compromis între reprezentarea statelor componente ale federației și reprezentarea poporului. Senatul american nu poate legifera impozitarea, însă ratifică tratatele internaționale sau nominalizările în anumite funcții făcute de Președintele Statelor Unite. Deasemenea, Senatul poate judeca demnitari ai statului, în frunte cu Președintele.

Elveția – e stat federal iar Senatul (Consiliul Statelor) reprezintă cantoanele. Sistemul de reprezentare este aproape identic cu cel american.

Italia – Aici cred că nu mai e nevoie de comentarii. Senatul din Roma s-a inventat odată cu roata. Senatul din Roma se va desființa atunci cînd Roma își va schimba numele în Ștefăneștii de Jos sau va dispărea de pe fața pămîntului. Cînd se năștea Iisus, Senatul din Roma era o tradiție străveche, cu 700 de ani în spate. Așa că nu cred că mai e nevoie să spunem că în Italia intră la capitolul tradiție. Senatul italian are aceleași puteri ca și camera inferioară atît legislative cît și în relația cu guvernul (bicameralism perfect). Pentru Senat au drept de vot doar cetățenii cu vîrsta peste 25 de ani, iar sistemul de alegere al senatorilor și deputaților e diferit, astfel încît structura politică a celor două camere e diferită (coaliția majoritară din acest moment are 37% în Senat și 54% în cameră, de exemplu). Dar, indiferent cum ar fi, la Roma nu poți renunța la Senat. E ca și cum ai demola piramidele.

Spania – Senatul este format din membri aleși și membri numiți de regiuni. Spania nu e stat federal însă are regiuni autonome care, cînd nu pun bombe, se autoguvernează. Doar Congresul (camera inferioară) are atribuțiuni în învestirea guvernului și poate trece peste votul Senatului dacă are majoritate de 2/3.

Polonia – are unul dintre primele sisteme bicamerale din Europa. Senatul are 500 de ani vechime, fiind ceva mai bătrîn decît Senatul României. Cele două camere au funcțiuni diferite, iar Senatul nu are atribuții în relația cu guvernul. Doar Camera inferioară, Sejmul, dă votul de învestire și de demitere a guvernului prin moțiune de cenzură.

Exemple de unicameralism:

Danemarca – Folketing îi zice parlamentului danez. Danemarca e una dintre fruntașele planetei la capitolele stat de drept și libertate economică. Pînă în 1953 danezii au avut sistem bicameral, cu două camere care se deosebeau prin reprezentare. În camera superioară, desființată în 1953, erau reprezentați în general proprietarii de pămînturi și cei bogați. Reprezentanții erau numiți de rege sau aleși prin vot indirect. Însă camera respectivă avea doar atribuțiuni decorative, drept pentru care a și fost desființată.

Finlanda – Și Finlanda e una dintre fruntașele planetei la capitolele stat de drept și libertate economică. Și Finlanda are sistem unicameral.

Suedia – Celebra Suedie, măi dragă animalule, tot sistem unicameral are. Pam pam.

Norvegia – Cu cît e mai frig, cu atît sînt mai puține camere.

PS. Despre posibile variante și combinații vom discuta în zilele ce urmează. Nu putem discuta de unicameralism sau bicameralism fără a vorbi de sistemul de reprezentare, de împărțirea teritorială, de sistemul electoral, de atribuțiile Președintelui și de funcțiunile celor două camere.

”Constitutia Antonescu” mentine atributiile prezidentiale in desemnarea premierului

”Președintele desemnează drept candidat pentru funcția de prim-ministru pe reprezentantul partidului sau alianței care a obținut cel mai mare număr de mandate la alegeri. Dacă nu se reușește învestirea unui guvern după aceasta procedură, premierul trebuie desemnat din partea  partidului clasat pe al doilea loc ca număr de mandate. Daca acest lucru nu e posibil, desemnarea premierului se face din partea unei coaliții care are majoritatea absolută în parlament. Dacă nu se învestește nici așa un guvern, parlamentul poate fi dizolvat.”

Așa sună amendamentul liberalului Tudor Chiuariu, amendament adoptat de Comisia Antonescu.

Văd că n-a remarcat nimeni, dar Președintele păstrează în continuare aceleași puteri ca și pînă acum în desemnarea premierului. Toată presa o dă în continuare cu ”Președintele decorativ”, în condițiile în care amendamentul Chiuariu conservă forța politică a Președintelui. Mă mir însă că acest amendament le-a scăpat pesediștilor și că au fost păcăliți atît de ușor. Asta dacă ei chiar iau în serios Comisia Antonescu și nu joacă teatru ca să-l îngroape pe Antonescu, noul tată al Constituției.

În analiza amendamentului trebuie să luăm trei lucruri în considerare:

  1. Cutuma și presiunile internaționale și populare (Băsescu le-a respectat întocmai și în 2004, și în 2008, și în 2012)
  2. Nesincronizarea alegerilor prezidențiale și parlamentare (Președintele în funcție are la dispoziție doi ani să negocieze alianțe pentru partidul din care provine)
  3. Expresia ”reprezentantul partidului sau alianței” (se introduce termenul ”alianță” – nu se specifică dacă e alianță politică sau electorală – partidul din care provine președintele are un ascendent în negocierea alianțelor și șanse mai mari de a le încheia decît alte partide)

Dacă Partidul Liberal se aliază cu Partidul Popular, Antonescu desemnează un premier din partea alianței și lasă în opoziție Partidul Socialist. Partidelor le convine să se alieze cu Partidul Liberal, căci astfel au nu numai guvernarea, ci și Președintele de partea guvernării.

Să presupunem că Antonescu este ales Președinte în 2014, după noua Constituție. După parlamentarele din 2016 Antonescu trebuie să desemneze premierul din partea partidului sau alianței care a obținut cel mai mare număr de mandate la alegeri. Astfel, între 2014 și 2016 Antonescu are timp berechet să negocieze o alianță a Partidului Liberal cu Partidul Popular, poate chiar și cu Partidul Etnic sau chiar Partidul Antisistem, care ar lăsa în opoziție Partidul Socialist. Evident că Partidul Socialist, la rîndul său, poate negocia o alianță cu Partidul Popular și astfel impune o guvernare Președintelui. Dar acest lucru s-a întîmplat și în 2012, nu e mare diferență față de actuala Constituție.  Aici nici președintele după actuala Constituție nu avea prea mult spațiu de manevră. Băsescu a numit în 2004 premier din partea alianței care a obținut cel mai mare număr de mandate la alegeri, făcînd diferența între alianța politică, înregistrată la tribunal, așa cum era Alianța DA, și alianța electorală, neînregistrată la tribunal, așa cum era PSD+PUR. Alianța DA avea mai multe mandate obținute la alegeri decît PSD. În 2008 Băsescu a desemnat premier de la partidul cu cele mai multe mandate obținute în alegeri, PDL, care a avut cu 3 mandate mai mult decît PSD. În 2012 Băsescu a desemnat premier de la alianța politică care a obținut cele mai multe mandate la alegeri (USL fiind alianță politică înregistrată la tribunal iar ARD alianță electorală neînregistrată la tribunal – chiar dacă, prin absurd, ARD ar fi obținut mai multe mandate decît USL, Băsescu ar fi trebuit să țină seamă doar de mandatele PDL, nu de ale întregii alianțe). În amendamentul Chiuariu nu se specifică dacă e vorba de alianță politică, înregistrată la tribunal, sau alianță electorală, înregistrată doar la BEC.

Astfel, mare lucru nu se schimbă în noua Constituție în materie de desemnare a premierului. Și Antonescu în 2016, ca și Băsescu în 2004, poate face diferența între alianțe înregistrate la tribunal și alianțe neînregistrate, și Antonescu în 2016, ca și Băsescu în 2008, este obligat să desemneze premierul de la partidul cu cel mai mare număr de mandate, și Antonescu în 2016, ca și Băsescu în 2012, este obligat să desemneze premierul de la alianța înregistrată la tribunal care a obținut cel mai mare număr de mandate. Care e schimbarea? Doar se întărește în scris ceea ce era cutumă susținută internațional. Băsescu nu a putut justifica în fața Occidentului și electoratului o nedesemnare a premierului din partea alianței politice cu cel mai mare număr de mandate. Nici după actuala Constituție, deși ea nu apare scrisă, nu s-a putut trece peste o asemenea limitare.

După ”Constituția Antonescu”, Președintele va avea libertăți și limite în desemnarea premierului similare celor care le avea după ”Constituția Năstase”.

Lovitura de stat, frauda, plagiatul

Mona Pivniceru este numită de Crin Antonescu ministru al justiției. Traian Băsescu revine la Cotroceni. Mona Pivniceru nu-i revocă nici pe Daniel Morar, nici pe Laura Codruța Kovesi, pentru a evita o reacție vehementă a US și UE. Pe 2 octombrie, cînd expiră al doilea mandat al Laurei Codruța Kovesi (nu mai are dreptul la un al treilea), Mona Pivniceru propune un nou Procuror General, dintre oamenii de casă ai USL. Băsescu refuză numirea. Astfel, se amînă numirea unui nou procuror general.

Pe 2 noiembrie 2012 Traian Băsescu este suspendat pentru a doua oară, în numele voinței populare și ca urmare a refuzului de a numi procurorul general propus de Mona Pivniceru. În cel mult 30 de zile trebuie organizat referendum de demitere. Se stabilește ca referendumul să aibă loc în 2 decembrie 2012, odată cu alegerile parlamentare. Atît referendumul cît și alegerile parlamentare se țin după noile liste electorale, stabilite după voința USL.

USL face campanie electorală pe plecarea lui Băsescu și îndeplinirea voinței populare. Se face cvorum, USL fraudează la greu, după modelul patentat în 29 iulie. USL este în plină ofensivă, impune temele și face jocurile. Opoziția democratică se îmbracă iar în tricouaș bleu și își ia iar flăcăruia la spinare, horele motivaționale, dezamăgirile lui Vasile Blaga față de felul oarecum nelalocul lui în care se comportă domnul Ponta și domnul Antonescu, explicațiile din gel ale lui Boureanu, rugămințile înlăcrămate ale lui Cezar Preda, glumițele și caricaturile cu Ponta și Antonescu și obține un onorabil și meritoriu 21.37%.

Președintele interimar Crin Antonescu numește procurorul general și procurorul șef al DNA propuși de Mona Pivniceru. În același timp, președintele interimar Crin Antonescu desemnează prim ministrul. În cel mult 3 luni de la demiterea lui Traian Băsescu USL organizează alegeri prezidențiale anticipate. Scăpate de tirania justiției și regulii un om-un vot, alegerile sînt organizate cu aceeași eficiență ca și cele parlamentare și referendumul din 2 noiembrie. Crin Antonescu cîștigă alegerile prezidențiale, pornind din start cu prima șansă în sondaje și cu 1 milion de voturi băgate în urnă de Oprișan, Dragnea, Nicușor Constantinescu și echipa.

Aprilie 2013. Opoziția se declară un pic tristă și dezamăgită și îi roagă pe președintele Crin Antonescu (președinte pînă cel devreme în 2017) și pe premierul Victor Ponta să nu încalce legea. Se cumpără tricouașe bleu, se confecționează făclii, se fac caricaturi devastatoare cu Căcărău, Dottore și Paiața. Se cîntă cînticele tematice care mușcă adînc în beregata dușmană. Lupta continuă. Sulfina bate cu pumnul în masă și zice: ”Pînă aici! Pînă în 2047 promitem că vă scăpăm de ăștia! Am zis!” Cei 7 prezidențiabili ai Platformei de Dreapta își stabilesc candidaturile la prezidențiale în următoarele 7 alegeri pe care le vor pierde din postura de delfini îmbătrîniți, preferați de casă ai unui Băsescu aflat de ani de zile pe mare.

Prin catacombele net-ului unii cărora le place să facă pe deștepții vor vorbi în continuare de cele 3 mari teme cu care opoziția democratică (ah, cum sună asta a penețe și pac!) ar putea ieși într-o ofensivă puternică și agresivă prin care să încerce dislocarea USL-ul și a aliaților: lovitura de stat, frauda și plagiatul. Dar asta înseamnă ca Opoziția Democratică să lupte pentru o justiție independentă. Și uite că astfel lipsa de entuziasm și vînă războinică e de înțeles. De ce ar lupta PDL și sateliții împotriva propriilor interese?

Lovitura de stat continua?

Referendumul a fost invalidat. Ce va urma? Probabil alte amînări din partea Parlamentului și Monitorului Oficial. Probabil faza violentă a loviturii de stat, că tot s-au plîns mulți că ce lovitură de stat e aia fără sînge pe caldarîm?

Vor încerca să scape de Kovesi și Morar pînă la revenirea lui Băsescu la Cotroceni. PNL se va transforma probabil în falanga paramilitar psihiatrică a USL în timp ce PSD va juca rolul psihopatului căruia i-a rămas o urmă vagă de rațiune. USL este însă unit și ambele partide au aceleași obiective, diferă doar stilistica. După chipul și asemănarea șefilor de partid, PSD e un grup de șmecherași veseli, hoți și mitomani iar PNL un cortegiu de psihopați triști dar violenți.

Dacă puciștii nu vor renunța și nu vor accepta revenirea lui Băsescu la Cotroceni, putem considera Constituția suspendată iar Curtea Constituțională desființată. Din acel moment puciștii vor renunța și la ultimele aparențe și ne vom afla în plină dictatură a forței și arbitrariului. Din momentul în care Constituția, instituțiile statului și legile nu mai sînt respectate, baza oricărei decizii devine forța brută. Sîntem în legea celui mai puternic.

Sper să nu se ajungă pînă acolo. Sper ca USL-ul să-și folosească ultimele resurse de sănătate mintală și să accepte decizia Curții Constituționale. Dacă nu acceptă, repet, intrăm, mai mult decît pînă acum, în domnia forței. Din momentul în care USL-iștii nu acceptă o decizie a Curții Constituționale nimeni nu mai e în siguranță în țara asta. Din acel moment, în care puterea politică nu mai recunoaște Constituția, statul de drept, legea și instituțiile statului, vom asista la demonstrații de forță brută descătușată iar legea celui mai puternic este singura aplicabilă în relațiile dintre puterea politică și cetățeni.

Pînă azi, puciștii au blocat instituțiile statului și au folosit procedurile împotriva statului de drept și Constituției. De azi vom vedea dacă aceștia, ajunși la limită, se vor retrage sau vor desființa orice procedură, stat de drept, Constituție și instituții ale statului.

Nazistii si uselistii. Istoria se repeta. Cum a preluat USL presedintia tarii.

În 1933, președintele Hindenburg îl numește cancelar (premier) pe Adolf Hitler. În același an, prin Actul de Abilitare, adoptat cu o largă majoritate (în jur de 80%) în Parlamentul german,  guvernul premierului Adolf Hitler primește puteri sporite pentru patru ani și poate încălca Constituția. În 1934 președintele Hindenburg moare. În 1934, prin referendum, Hitler primește puteri nelimitate și devine Fuhrer.

Legea de abilitare, unul dintre actele decisive ale preluării puterii de către naziști, prevedea că guvernul (condus de premierul Adolf Hilter) poate emite legi fără acordul și controlul parlamentului (adică ordonanțe de urgență), ba chiar la limită, în situații de urgență, aceste legi pot încălca chiar și Constituția. Fiindcă Hitler voia să dea o aparență de legalitate dictaturii, Actul de Abilitare a fost reînnoit în 1937 și 1941.

În 19 august 1934, la 17 zile după moartea președintelui Hindenburg, prin referendum, funcția de președinte și cea de premier se contopesc într-una singură. Astfel, premierul Adolf Hitler devine Fuhrer. 90% dintre alegători au votat DA. În toată această perioadă, trupele paramilitare ale partidului nazist au amenințat și intimidat, prin demonstrații de forță, parlamentari, funcționari, simpli cetățeni, în general oponenți politici ai partidului nazist.

Naziștii nu au preluat puterea cu tancurile. Au preluat-o prin alegeri, intimidare, propagandă, legi și referendum.

În aprilie 2012, președintele Băsescu îl numește pe Ponta premier. În 3 iulie 2012 președinții celor două camere sînt revocați. Prin revocarea președintelui Senatului, celălalt lider al USL, Crin Antonescu, devine al doilea om în stat și președinte interimar în cazul suspendării președintelui Băsescu. Tot în 3 iulie, Avocatul Poporului este revocat iar în 6 iulie președintele este suspendat de Parlament, cu o largă majoritate. Astfel, Crin Antonescu, devine președintele României în 6 iulie, după ce devenise președintele Senatului, al doilea om în stat, cu numai 3 zile înainte. În același timp, guvernul premierului Ponta folosește ordonanțele de urgență pentru a legifera fără acordul și controlul Parlamentului. Prin înlocuirea Avocatului Poporului, ordonanțele de urgență scapă și controlului Curții Constituționale (doar Avocatul Poporului poate sesiza Curtea Constituțională cu privire la neconstituționalitatea ordonanțelor de urgență). În același timp, atribuțiile Curții Constituționale sînt restrînse. În chiar ziua suspendării președintelui, un judecător al Curții Constituționale este amenințat cu moartea. Cu numai cîteva zile înainte, lideri ai USL încercaseră să elimine din Curtea Constituțională judecătorii incomozi.

Între 6 iulie și 29 iulie, USL încearcă să schimbe regulile electorale după care se ține referendumul, guvernul Ponta emițînd acte neconstituționale. În același timp, președintele interimar, Crin Antonescu, încearcă schimbarea directorului Serviciului de Telecomunicații Speciale. În 29 iulie, la 23 de zile de la suspendarea președintelui, se organizează referendumul de demitere a Președintelui. În semn de protest și pentru a nu legitima lovitura de stat, o mare parte dintre cetățenii cu drept de vot refuză să participe la referendum. 87% dintre cei care au mers la vot, au votat pentru demiterea președintelui. În ciuda fraudei masive, fără precedent în perioada postdecembristă, nu se realizează cvorumul necesar validării referendumului. Printr-un act în care neagă propriile date trimise anterior referendumului, guvernul condus de Victor Ponta blochează Curtea Constituțională încercînd să împiedice invalidarea referendumului și revenirea în funcție a președintelui ales. În același timp, judecători ai Curții Constituționale, apropiați USL, falsifică acte ale Curții. USL începe o campanie de demonizare și intimidare a Curții Constituționale. USL încearcă iar să elimine din Curte judecătorii incomozi. În toată această perioadă, revoluționarii și militarii în rezervă conduși de colonelul Dogaru au amenințat și intimidat, prin demonstrații de forță, oponenții politici ai USL-ului.

USL a premeditat și organizat un puci pentru a prelua puterea fără alegeri. Asistăm la o lovitură de stat comparabilă cu cea prin care naziștii au preluat puterea în Germania, cu deosebirea că naziștii au fost ceva mai înceți decît useliștii. În același timp, astăzi contextul internațional este mult mai defavorabil useliștilor decît a fost acum 80 de ani naziștilor. Forțele democratice, societatea civilă și marile mase populare din România anului 2012 sînt cuprinse de aceeași paralizie, lipsă de reacție, irelevanță, naivitate sau chiar orbire ca și forțele democratice, societatea civilă și marile mase populare din Germania anului 1934. Doar marile puteri occidentale și contextul politic internațional pot face diferența.

Scopul USL: preluarea președinției țării, cea mai înaltă funcție a statului român, fără alegeri, prin propulsarea în această funcție a unuia dintre liderii USL.

Mijloace: suspendarea Președintelui ales, fără ca acesta să fi încălcat Constituția; înlocuirea nejustificată, la limita legii, a celor doi președinți ai Camerelor Parlamentului; înlocuirea Avocatului Poporului; trecerea Monitorului Oficial sub autoritatea Guvernului; restrîngerea atribuțiilor Curții Constituționale; legiferare neconstituțională; blocarea instituțiilor statului; anihilarea statului de drept; încălcarea oricăror reguli democratice sau schimbarea acestora, prin forță, de cîte ori interesul de grup o cere; amenințarea oponenților politici, de la amenințarea cu moartea a Președintelui țării la amenințarea cu războiul civil.

Scopul USL este unul antidemocratic, anticonstituțional, împotriva statului de drept. Mijloacele utilizate pentru atingerea acestui scop sînt, deasemenea, nedemocratice, neconstituționale și ilegale.

Cînd, în istoria statelor democratice sau a statului român modern, primii trei oameni din stat au fost schimbați în numai 4 zile, fără alegeri? Cînd, în istoria statelor democratice, în numai 4 zile, au fost atacate unele dintre cele mai importante instituții ale statului, Președintele țării, Curtea Constituțională, Președinția Senatului, Președinția Camerei Deputaților, Avocatul Poporului, Monitorul Oficial? Cînd, în istoria statelor democratice, în numai o săptămînă, au fost atacate instituțiile statului despre care Constituția spune că ”reprezintă statul român, garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării, veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, este garantul supremaţiei Constituţiei”? Cînd, în istoria statelor democratice, în numai 4 zile, o forță politică preia puterea, fără alegeri?

Scopul USL a fost acela de a prelua puterea totală, fără alegeri.

Primii 3 oameni în stat, dimineața zilei de 3 iulie 2012

  • Președintele României, Traian Băsescu
  • Președintele Senatului, Vasile Blaga
  • Președintele Camerei Deputaților, Roberta Anastase

Primii 3 oameni în stat, dimineața zilei de 7 iulie 2012

  • Președintele României, Crin Antonescu
  • Președintele Senatului, Petru Filip
  • Președintela Camerei Deputaților, Valeriu Zgonea
În numai 4 zile au fost schimbați primii trei oameni în stat, fără a avea loc alegeri. În numai 4 zile, Președintele României a fost înlocuit, fără a avea loc alegeri, de unul dintre liderii USL. În aceeași perioadă, a fost schimbat Avocatul Poporului, Monitorul Oficial a trecut de sub autoritatea Parlamentului sub cea a Guvernului iar Curții Constituționale i-au fost reduse atribuțiile. De reținut că Avocatul Poporului era singurul care putea sesiza neconstituționalitatea în cazul unei întregi categorii de acte normative emise de Guvern (Ordonanțele de Urgență), că Monitorul Oficial este cel care decide cînd și în ce ordine sînt publicate toate actele normative și implicit cînd intră acestea în vigoare și că prin reducerea atribuțiilor Curții Constituționale a ieșit de sub controlul de constituționalitate o întreagă categorie de acte normative emise de Parlament, și anume hotărîrile.

Conform Constituției,  Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Președintele țării numește magistrații, directorul Serviciului Român de Informații și directorul Serviciului de Informații Externe. Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului. Tot conform Constituției, preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor iar Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice.

Pentru a-l înlocui pe Președintele României, USL s-a folosit de instituția suspendării. Să zicem că scopul USL a fost acela de a-l suspenda pe Președinte pentru încălcarea gravă a Constituției. Sau să presupunem că scopul USL a fost pur și simplu de a-l suspenda pe Președintele României, indiferent dacă a încălcat sau nu Constituția. În aceste condiții, președinte interimar ar fi devenit președintele Senatului, Vasile Blaga. Dacă problema era încălcarea Constituției de către Traian Băsescu sau dacă era doar persoana lui Traian Băsescu, prin suspendarea acestuia președinte interimar ar fi ajuns președintele Senatului, Vasile Blaga. Despre acesta liderii USL au și declarat public în mai multe rînduri că este un politician respectabil, echilibrat, echidistant. Și atunci de ce a fost schimbat președintele Senatului, al doilea om în stat, un politician echilibrat, echidistant și respectat de toate forțele politice, așa cum au susținut în repetate rînduri chiar liderii USL? Nu oare pentru că scopul USL era de a-l înlocui pe Președinte cu unul dintre liderii săi?

Cum se face că în numai 4 zile, unul dintre liderii USL, adică cel anunțat ca viitor candidat la președinție, devine din senator Președintele României, fără a avea loc alegeri? În dimineața zilei de 3 iulie 2012, Crin Antonescu era senator, în dimineața zilei de 7 iulie 2012, era Președintele României, fără ca între timp să fi avut loc alegeri și în condițiile în care în 3 iulie 2012, la declanșarea operațiunii, al doilea om în stat era Vasile Blaga.

Ținta atacului USL, ținta loviturii de stat, nu este Traian Băsescu, este însăși instituția prezidențială, și, mai departe, justiția și statul de drept. Dacă Traian Băsescu a încălcat Constituția sau este pur și simplu un personaj politic nociv în viziunea USL, suspendarea sa ar fi fost suficientă. Cum justifică însă liderii USL înlocuirea lui Vasile Blaga din funcția de președinte al Senatului? Avînd în vedere că suspendarea Președintelui Băsescu era decisă și inevitabilă atunci cînd Vasile Blaga a fost revocat din funcția de președinte al Senatului, putem spune că USL a declanșat o dublă suspendare: a Președintelui României și a înlocuitorului acestuia. Chiar dacă cronologic, ordinea a fost inversă, logic ordinea a fost aceasta: USL a îndepărtat din funcție Președintele ales României apoi și pe înlocuitorul acestuia, Vasile Blaga, președinte al Senatului ce urma să funcționeze ca președinte interimar al României pe perioada suspendării Președintelui ales.

Înlocuirea celor doi președinți ai Camerelor, și mai ales, a lui Vasile Blaga, trecută oarecum cu vederea, reprezintă cheia intențiilor USL-ului. USL nu a vizat doar înlocuirea lui Traian Băsescu, ci înlocuirea sa cu Crin Antonescu, cel pe care USL l-a pregătit pentru președinție.

Astfel, USL a folosit instituția suspendării pentru a înlocui președintele în funcție cu unul dintre liderii săi.

O modesta harta strategica

Iar dacă tot vorbim de strategii militare (tactici, mai bine zis), situațiunea ar putea fi desenată (nu știu să desenez pe worpress) cam așa:

Frontul central: guvernul Ponta luptă cu Instituțiile Statului pentru high ground-ul CCR: o luptă menită să atragă adversarul într-un clinci îndelung, fără ieșire și fără viitor, cu mare consum de resurse. E linia care păstrează status quo-ul (Crin la Cotroceni) Lupta se dă cu listele, ca pretext de amînare pentru CCR.

Flancul de atac ”Crin 2 octombrie” – linia CCR ține frontul pînă pe 2 octombrie (într-o luptă lungă și confuză, în smîrcuri, ca la Rovine, Podul înalt sau Călugăreni). Atunci urmează atacul decisiv. În momentul în care Procuratura e anihilată, pedestrimea prinde curaj, cavalerii senili de la CCR prind și ei curaj. Important e să fie ținută CCR în șah pînă după 2 octombrie. Cu liste, cu suspendări, cu orice. Guvernul trebuie să amîne cu orice preț. Nu mai există limite. E pe viață și pe moarte. E o cursă contracronometru, în care concurenții USL nu se uită în jos, stînga sau dreapta, nu mai au limite și prudențe (altul e cuvîntul dar nu-mi vine acum). Acum sînt mai vulnerabili ca niciodată, însă dacă ajung la timp la țintă, s-a terminat. CCR-liste-guvern e doar joaca amînării și blocării, atacul decisiv se dă în altă parte, se dă de la Cotroceni.

În asemenea momente e bine să ai un atac limitat, care să țină adversarul în șah, ocupat (frauda ar fi fost o soluție) – aici USL joacă bine, are CCR, acolo e șahul lor. În același timp, e preferabil să ai un atac decisiv. USL are atacul lui Crin împotriva procuraturii și serviciilor, adică împotriva statului de drept.

La CCR lucrurile sînt complicate. Nu știu în ce măsură se pot tranșa acolo.

Apropo de ce ziceați ieri, cu Căcărău: în luptă se face și drege, se fac glume la demobilizarea adversarului.  În luptă se intimidează adversarul. Iar intimidarea se face în 3 feluri: extern, lovitură de stat, fraudă. Am scris ieri asta. Spune-le funcționarilor că-s probleme administrative cu listele sau spune-le că-s parte a unei lovituri de stat și a unei fraude penale și că vor plăti ca atare.

Poate că revenirea lui Băsescu la Cotroceni (dependentă de CCR) nu e unica soluție. Poate că CCR nu e singura zonă a frontului în care se poate ataca.  Asta nu înseamnă că lupta de la CCR nu trebuie să fie pe viață și pe moarte.

CCR e un high ground pentru care luptă Instituțiile Statului  (Băsescu și dreapta sînt complet out în lupta asta) și Guvernul Ponta.  E o luptă în care guvernul Ponta nu trebuie să cîștige decisiv ci să amîne cît mai mult, pînă cînd flancul (cavaleria, clasic) lui Crin poate ataca Instituțiile Statului (procuratura, serviciile) din lateral, decisiv. În momentul ăla frontul Statului de Drept cade. Și se cam termină totul. Dacă Instituțiile statului reprezintă centrul frontului și stau față în față cu Guvernul Ponta & USL într-o luptă de lungă durată, ce s-ar putea opune flancului Crin și eventualului său atac prin învăluire împotriva Instituțiilor statului?

Dacă nu se întîmplă nimic decisiv pe frontul CCR, cum va putea fi contracarat atacul lui Crin la Procuratură și servicii? Procuratura și serviciile, aflîndu-se în luptă cu guvernul pe frontul CCR, vor fi executate de Crin.

Trupele sînt așa:

Echipa Bleu

  • Băsescu, PDL, dreapta și restul clovnilor (flancul slab) arme: mesaje privind frauda și lovitura de stat (din păcate folosite prost sau nefolosite)
  • Instituțiile statului (linia centrală) arme: specifice statului de drept (Constituția și legile, puterea coercitivă a statului)
  • Vestul (flancul puternic) arme: politice, economice, traduse în amenințări cu efect asupra instituțiilor, politicienilor și poporului

Echipa Roșie

  • Președintele Crin (flancul puternic) arme: pîrghiile prezidențiale, inclusiv prin forțarea acestora
  • Guvernul Ponta (linia centrală) arme: pîrghiile executivului, pîrghii administrative sau legislative, abuzul acestora
  • Poporul/media (flancul slab) arme: mesaje către instituții și public, propagandă politică, presiune în stradă

Astfel, avem:

Linia centrală: Instituțiile statului și Guvernul Ponta

Flancurile slabe:Băsescu, dreapta și restul clovnilor/Poporul și media

Flancurile puternice: Președintele Crin/Vestul

Bunul simț ne spune că linia centrală ține greul bătăliei, păstrează echilbrul, ține linia frontului, că flancul slab se apără, dublează unde e cazul sau se ocupă cu diversiuni, în timp ce flancul puternic atacă decisiv, pe partea sa sau acolo unde găsește o breșă.

Deocamdată asistăm la o bătălie de uzură pe high ground-ul CCR, între Instituțiile statului și Guvernul Ponta. Dacă Guvernul Ponta reușește să țină linia suficient de mult, pînă după 2 octombrie, flancul puternic, Crin, poate ataca decisiv și linia centrală a Echipei Bleu, Instituțiile Statului, atacată de pe flanc chiar la lideri, cade. În momentul ăla se prăbușește tot frontul. Pe de altă parte, USL riscă enorm pe frontul CCR/liste și, cu ajutorul Vestului, Instituțiile Statului pot ataca decisiv chiar pe acest front. Dar e foarte greu. Și e greu de crezut că atacul decisiv poate veni de la Instituțiile Statului. Atacul decisiv nu poate fi decît politic și poate veni din interior (slabe șanse), sau din exterior.

Flancul slab al echipei bleu (Băsescu, dreapta și alți clovni) nu pare să aibă minte și resurse să atace cu frauda. Se înghesuie, în lipsă de imaginație și de ceva mai bun de făcut, pe tema listelor, noii dreptei și vacanțelor. Aici vorbim deja de o lume tristă și ridicolă, în care nu ne mai putem încrede.

Flancul slab al echipei roșii, poporul, Dogaru și media își joacă bine rolul, momentan însă acest rol nu e decisiv (repet pentru cei care au deschis blogurile mai tîrziu și n-au prins lovitura de stat: nu sîntem în campanie electorală).

Flancul puternic al Echipei Roșii, Crin, își joacă bine rolul și e încă în expectativă. Dacă gvuernul Ponta ține bine linia CCR, după 2 octombrie flancul Crin, întărit cu Mona Pivniceru, va ataca decisiv și va executa scurt instituțiile statului.

Flancul puternic al Echipei Bleu, Vestul, este cel care poate ataca decisiv. Deocamdată atacă de pe flanc linia CCR și guvernul Ponta.

Dacă Instituțiile Statului, linia centrală a frontului, și Vestul, flancul drept, reușesc în atacul decisiv pe high ground-ul CCR și împotriva Guvernului Ponta, bătălia e cîștigată, frontul advers cade și flancul Crin pleacă acasă cu coada între picioare. Dacă nu reușește, flancul Crin atacă decisiv și scoate din joc Instituțiile Statului.

Tot ce poate face flancul slab al Echipei Bleu, Băsescu, PDL, dreapta și alți clovni, e să țină în șah poporul și media cu tema ”frauda”. Sau putea. Mă rog. Aici deja lucrurile sînt triste.

Spunea cineva pe un blog că avem de-a face cu un război gîndit de pe partea USL de strategi militari (mai mult sau mai puțin ruși) și gîndit de pe partea Forțelor Democratice  de băieți inteligenți și talentați la marketing. Cu tot respectul, diferența e imensă și se vede. E diferența dintre o lovitură de stat executată admirabil și o feștilă democratică dublată de niște discuții bîlbîite depre liste, CNP-uri, căsătoriți și divorțați. Strategii militari ruși îi țin pe băieții de marketing în șah după șah, în așteptarea mat-ului. N-am numărat, dar sînt pe puțin 6-7 șahuri.

Orice s-ar întîmpla mai departe, jos pălăria în fața instituțiilor statului și a oamenilor care sînt acolo.

La final, reiau ce îi scriam cuiva (persoană importantă, nu spui cine):

USL nu mai are limite. E clar. Băieții nu mai au nimic de pierdut, merg la totul sau nimic, sînt disperați. Singura șansă e decapitarea justiției și serviciilor. E la disperare. Nu se uită în stînga, în dreapta. E o cursă contracronometru înainte. Acum sînt mai vulnerabili ca niciodată.

PS. Ca să n-o paț ca Ponta, la bibliografie ar trebui să trec: RTW, TOAW III, MTWII, ETW, NTW, WINSPMBT, COH etc.

PS2. Pentru cei care-s cu fotbalul, lucrurile pot fi traduse așa: Guvernul Ponta atacă pe centru atrăgînd în clinci mijlocașii defensivi și fundașii centrali, apoi schimbă pe extremă, la Crin, care, cu părul în vînt, ca Lăcătuș, înscrie ca-n meciul cu Spartak Moscova (1988?), IFK Goteborg (1989).