Despărțirea de București semnifică, de fapt, călătoria inițiatică spre centralitatea adevărului personal.

Publicul cultivat din România este fa­mi­li­a­rizat cu opera lui Victor Ieronim Stoichiță, de vreme ce Editura Humanitas i-a de­di­cat o „serie de autor“. În momentul de față, d-l Stoichiță este, probabil, cel mai profilat universitar român din Occident. Drumul său spre onorurile academice nu a fost scurt și nici drept, dar instalarea (din 1991) ca profesor la Universitatea din Fri­bourg(Elveția), stagiile la Harvard, cer­cetările de la Princeton sau prelegerile sa­le de la Collège de France măsoară zenitul unei consacrări pe deplin meritate. Pentru că ea se sprijină pe o întinsă și profundă in­vestigație polimatică a imaginarului ar­tei occidentale. Demersul implică lectura panofskyană a celor mai felurite artefacte, dar și inventarea unor categorii („um­bra“) sau obiecte („tabloul“) a căror ana­tomie încapsulează milenii de explorare fi­gurativ-simbolică a realității. Citind vo­lu­mele stoichițiene, preiei nu doar o eru­di­ție (care-mi aduce aminte de Baltrušaitis), ci și o grilă interpretativă incitantă, plau­zi­bilă, generatoare de conexiuni inter­dis­ci­plinare și capabilă, în final, să construiască fresca propriei noastre civilizații. Arta nu este doar desfătare, nici mimesissau su­port al contemplației, ci mai cu seamă do­cument polivalent, dens, mandalic re­ve­la­tor. Pe scurt, opera d-lui Victor Ieronim Stoi­­chiță este proiecția unei personalități complexe, învățate, capabile să predea știin­ța, dar s-o și îmbogățească hermeneutic.

Ei bine, pe cât de cunoscut este is­toricul de artă, pe atât de dis­cret, până la completa es­tom­pa­re, se dovedea, până nu demult, omul: iată însă că el a decis să-și scrie memoriile. O primă (sper că nu și ul­timă) parte a demersului memorialistic re­cent ini­țiat se numește Oublier Bucarest: un ré­cit, a primit un prestigios premiu al Aca­de­miei Franceze „pentru răspândirea li­m­bii și literelor franceze“ și a fost recent tra­dusă în românește de Mona Antohi, sub titlul: Despărțirea de București: o povestire.

Vă previn din capul locului: lectura este încântător melancolică, inevitabil tristă și totuși (cumva) radioasă, pentru că d-l Stoichiță prezintă în acest Bildungsroman preoccidental o colecție de figuri exem­pla­re pentru deceniile cinci și șase ale vea­cu­lui trecut, în România comunistă. O cro­nică de familie cu lumini și umbre, por­trete memorabile și ironii impregnate de umor subtil, dar și o scară a evoluției in­te­lectuale pe care autorul-memorialist o re­par­curge sub privirea cititorului de azi. D-l Stoichiță este nepotul lui Victor Pa­pi­lian, profesor de anatomie patologică la Uni­versitatea din Cluj (unde a ajuns oda­tă cu desantul postunionist prezidat de profeticul Vasile Pârvan), dar și ro­man­cier, meloman, amator de science-fiction, o figură cu adevărat renascentistă. După instalarea comunismului, acest patriarh, cu „periculoase“ opțiuni social-de­mo­cra­te, a fost nu doar eliminat de la catedră (de­și tratatul său de anatomie formase ne­numărate promoții de medici străluciți), ci de-a dreptul închis de noul regim care și-a demonstrat, și în acest caz, vocația prio­ritară: a demola trecutul, a ucide spi­ritul, pentru ca sclavia națiunii, privată de elitele sale legitime, să fie deopotrivă ire­versibilă și cât mai profitabilă pentru sindicatul bolșevic al crimei.

Despărțirea de București ne pre­zintă o minunată colecție de ta­blouri, scene de gen, secvențe mișcate cinematografic, mici di­gresiuni livrești, dar și con­ver­sații „vii“, tandru dramatizate. Autorul se în­toarce în timp, de pe la 6-7 ani până spre 20, când pleacă la studii de istoria ar­tei la Roma, ca bursier al Ministerului ita­lian de Externe. Participăm, prin urmare, la viața oarecum călinesciană a unui grup burghez marginalizat, speriat de arestări, obligat să trăiască din vânzarea la talcioc a unor piese de mobilier, argintărie etc. O familie care, deși agresată prin lupta de cla­să, stigmatizată, supusă presiunilor di­fu­ze sau momentelor directe de intruziune polițienească, știe să rămână solidară cu ea însăși și cu literatura, arta, muzica, adi­că lumea veche: acea „lume de ieri“ pe ca­re, primul, o descrisese atât de sugestiv și Stefan Zweig, înainte de sinuciderea sa, în exilul brazilian la care-l obligase celălalt totalitarism al veacului XX. Povestirea cu­prinde naiv-obsesionala „așteptare a ame­ricanilor“ eliberatori, momentul teribilei decepții românești după înăbușirea re­vo­luției anticomuniste de la Budapesta, din 1956, relativul dezgheț din ’64, când puș­căriile politice sunt golite, sau momentul când, pe fondul unui regim de criză, Ceau­șescu devine eroul carismatic al noului sezon politic, după discursul său de con­damnare a invadării Cehoslovaciei de că­tre trupele Pactului de la Varșovia, în ur­ma Primăverii de la Praga. Nimic nu lip­sește: de la madelena proustiană numită chewing-gum și vacanțele la Mamaia, pâ­nă la ieșirea micuțului erou din pe­ri­metrul de securitate al cartierului, cu prilejul unei scurte escapade într-o căruță cu ți­gani. Piața Conferederației Balcanice (ac­tua­la Dorobanți), cu faimoasa statuie a Lu­poaicei, servește drept epicentru al uni­ver­sului infantil, punctat de discursurile adulte ale unui clan rafinat de intelectuali „reacționari“, dârzi în supraviețuire și incapabili să vadă în noul regim „visul de aur“ al umanității. Da, fără surpriză, tâ­nărul Stoichiță (care avea să plece la Roma cu Marian Papahagi), care îi cunoaște tot pe atunci pe un I.P. Culianu sau Andrei Ple­șu (nenumiți ca atare în text), n-a scă­pat de întâlnirea rituală cu Dracul se­cu­rist, tentator, pus pe corupt suflete ne­vi­no­vate. Și da, fără surpriză, Victor Iero­nim Stoichiță a declinat generoasa ofertă de a deveni turnător…

Autorul nu pune patimă, re­sen­ti­ment, ură, vindictă în recons­tituirea acelui trecut. El pri­veș­te răul comunist ca pe un fe­no­men cataclismic, fără alter­na­ti­vă. Nu condamnă, dar nici nu uită. Faptul că, în final, cariera lui s-a construit în lu­mea li­be­ră îl ajută să depășească amără­ciu­nea ani­lor furați de guvernările Dej-Ceau­șescu. Și se vede că, asemenea oricărui om, regretă ti­nerețea ca atare, vârstele vi­să­rilor im­pe­ni­tente, ale exceselor livrești, ale cam­pio­na­telor intelectuale fără miză. M-am re­gă­sit și eu, deși aparțin unei ge­nerații mai re­cente (n. 1963), în multe din­tre epi­soa­de­le cărții. Uitasem aproape cu desă­văr­și­re, bunăoară, obiceiul de a juca, în pauze, „fotbal cu nasturi“ pe catedra din cla­să. Am re­trăit, citind, toate savorile pa­ra­­do­xa­le ale acelor ani plum­bu­rii, ine­vi­tabil în­vinși de seva existențială ca­re urca, pal­pi­tând, în fie­care dintre noi. Des­păr­ți­rea de București semnifică, de fapt, călă­to­ria ini­țiatică spre centralitatea adevăru­lui per­so­nal, șlefuit prin suc­ce­siu­nea ine­xo­rabilă a vârstelor. Căci trebuie me­reu să te des­prinzi de ceva grav și drag, spre a te găsi pe tine însuți, sin­gur, în fața des­ti­nu­lui propriu. Victor Ieronim Stoichiță a tre­cut cu grație prin proba aces­tui omenesc labirint.

(Publicat inițial în Revista 22)