Calea de mijloc

Antipatia conservatorilor pentru psihoterapeuti e in “fisa postului”.

Pana la un punct, o pot intelege. Psihiatrii, psihologii si sociologii sunt artizanii omului nou, ai omului “facut” sa para stiintific, adica un om mai bun decat cel vechi “ne-stiintific”, perceput ca prost si rau.
Totusi, conservatorii trebuie sa priceapa doua lucruri:

1. Ca lumea de astazi nu mai poate fi imaginata fara psihoterapeuti (ca biserica si comunitatea nu mai sunt un sprijin pentru individ e un fapt nu o culpa, oamenii trebuie totusi s-o scoata la capat cumva);

2. Ca sunt mai multe feluri (!) de psihoterapeuti si ca e in interesul lor, al conservatorilor, sa faca alianta cu acei specialisti care pun INSISTENT accentul pe responsabilitate, pentru ca marele pericol la ora asta este deresponsabilizarea la toate nivelele si in toate felurile.

Cand dai de cate un articol care incepe cu “cercetarea stiintifica ne arata ca” aproape sigur urmeaza sa se justifice ceva, orice. Pentru ca stiinta – si aici Harari chiar are dreptate – e interesata de putere, UNII oameni de stiinta sunt interesati de adevar. Urata e antipatia omului nou pentru religie, dar la fel de urata e antipatia conservatorului pentru psihoterapie.

Am mai spus asta: cine nu poate vorbi cu un psihoterapeut, nu poate vorbi nici cu Dumnezeu.

Abuzul sexual. Parerea unui psiholog clinician.

Ce pot sa spun din experienta mea cu cazuri de abuz sexual este ca exista – asa cum iti spun cartile ca exista – o invizibila (dar eficienta) coalitie a tuturor impotriva victimei abuzului. Uneori chiar si parintii fetei violate intra in jocul asta si se coalizeaza cu abuzatorul. Se pare totusi ca suntem incapabili sa nu fim macar un pic circumspecti cand e vorba de abuz sexual. De ce oare? Sugestiile mele:

1. De cand e lumea asta femeile au fost, sunt si vor fi suspectate de tot felul de rele. Sunt amenintatoare: au de partea lor sexualitatea si maternitatea.


2. Dinamica dintre victima si abuzator este, in abuzul sexual, foarte complicata si cel mai adesea foarte greu de dezlegat. Sigur ca nu putem acorda vreo circumstanta atenuanta unui individ care a fortat intimitatea cuiva, doar ca, mult mai adesea decat se crede, este greu sa afli cine exact si ce a fortat. De exemplu, exista femei care sunt hiper-specializate pe seductie, dar stiu foarte putine despre actul sexual propriu-zis. Marile seducatoare nici nu sunt interesate de fapt de sex 🙂 Cunosc o doamna care a sedus un barbat, l-a dus acasa, iar cand omul a initiat ceva, doamna a sunat la politie. Sunt convins ca orice psihiatru va poate povesti situatii de felul asta. In dinamica psihotraumatologica lucrurile se complica si mai mult. Avem adesea de-a face cu abuzuri care se tot repeta, in contexte de multe ori previzibile.


3. Si, in fine, putem avea sexualitatea folosita ca instrument, ca moneda de schimb sau arma intr-un razboi de putere. Citeam acum mult timp ceva legat de criza de identitate a barbatului occidental, criza determinata in primul rand de schimbarile din dinamica sexuala (atitudine, asteptari) dintre el si femeie. Barbatii labili ies in ofensiva.


Cred ca abuzul sexual, in toate formele lui, e o crima psihologica, si trebuie denuntat si sanctionat cat de sever se poate. Mai cred si ca toata aceasta campanie #metoo e inutila. Sigur ca nu a reusit sa sensibilizeze oamenii la acest tip de abuz si cu atat mai putin sa-l limiteze. Dimpotriva, prin caracterul ei inevitabil isteric, nu a facut altceva decat sa stimuleze discutii pe langa subiect. Si prin caracterul ei inevitabil exhibitionist i-a incitat/tulburat si mai mult pe cei ceja tulburati. Revin la ideea mea: mult mai utile ar fi niste emisiuni intinse, cu invitati credibili.

Nevoia de PSD

Apare tot mai des in cadrul terapeutic, la oameni de 25-27 ani, ideea presanta ca trebuie sa plece din tara. Nu e o simpla optiune, e proba obligatorie a oamenilor care conteaza sau care vor sa conteze. Nu e, vedeti bine, o simpla dar valoroasa posibilitate de a-ti gasi rostul in alta tara (in conditii mai bune), e o presiune cu doua fatete: esti bun, deci pleci ; si daca pleci o sa fie bine, un bine nedefinit, pur si simplu un bine generic.

E, cred, inutil sa spun ca posibilitatea de a pleca in alta tara e o sansa uriasa pe care fiecare roman nerasplatit aici simte ca o are, dar e simtomatic – si foarte relevant – felul in care noi am folosit psihologic aceasta posibilitate. In preajma alegerilor, foarte multi oameni inteligenti din tara asta ne spuneau ca nu avem cu cine vota, ca ei nu vor vota, ca in general nu e nimic de facut, ca ei ne-au spus asta de multa vreme si ca – si asta e foarte ciudat – cu aceasta ultima semnalare ei tocmai au facut un lucru bun, util noua.

PSD-ul a castigat nu pentru ca exista foarte multi votanti PSD, ci pentru ca in tara noastra e plina de oameni inteligenti, nazurosi si sofisticati. Astia injura cel mai abitir PSD astazi, astia sunt cei care deplang cel mai expresiv situatia in care se gaseste tara asta, si, desigur, tot ei sunt cei care ne propun ca unica dar urgenta solutie exodul. De ce? Care o fi explicatia? Probabil ca sunt multe, dar pe mine una mai cu seama ma intereseaza: oamenii astia au nevoie de PSD si au nevoie de tara asta de cacat! Se fortifica identitar prin delimitare bascalioasa si catastrofica. Luati-le PSD-ul si i-ati aruncat in cea mai teribila deruta! Necazul e ca sunt asa de multi, ca nu va vor lasa sa faceti asta. Cel putin nu prea curand.

Cumințenia sinucigasa

Povestea cutremuratoare cu mama si cei patru copii (dintre care 3 născuti) care se arunca in fata trenului o stiti. Termenii-cheie ii recapitulez aici: istoric de depresie, sarcie, disperare, conflicte conjugale si, posibil, adulter.

Se poate sa fie vorba deformatie profesionala, dar am cateva intrebari in minte care schimba un pic unghiul din care e privita problema in presa si in social media. Cum explicam cumintenia sinucigasa cu care acesti copii – inteleg ca e vorba de copii de 8 si 10 sau 12 ani – se supun indemnului mamei si ii stau alaturi pe calea ferata? Ce fel de relatie au avut aceste fetite cu mama lor? Indiferent de amploarea si forta emotionala a crizei, nu poti sa convingi niste prepuberi intr-o zi (doua sau trei, zece) sa consimta la o astfel de decizie violenta si finala.

Unde, cand si in ce imprejurari a disparut forta vietii si instinctul de conservare in aceste fetite? Nu cumva problemele acestei mame (fara indoiala necajite) a ocupat tot spatiul relatiei? Nu e posibil ca acesti copii sa fi simtit constant ca, in afara problemelor mamei lor, nici nu exista viata?! Ca de fapt ei nu au dreptul la viata? Pare sa fi fost vorba de o relatie definita exclusiv de mama si de problemele ei. Cum se face ca o fetita de 10 ani nu a trait/simtit ca viata e mai mare decat mama ei? Nu e posibil oare ca aceasta insotire docila in moarte sa fi fost deja in acord cu tot restul vietii lor, a fetitelor? Ceva imi spune ca aceasta mama nu le-a dat copiilor ei niciodata dreptul la viata. Depresia, saracia si necazurile ei nu sunt nici pe departe suficiente pentru a explica ce a facut ea.

Cred ca raspunsurile la intrebarile de mai sus ar lamuri in cea mai mare masura aceasta imensa tragedie.

Sa pleci sau sa ramai?

Sa pleci sau sa nu pleci din Romania nu poate fi o tema de discutie publica pentru ca e o decizie care tine de sfera privata; adica acolo unde hotarasti la ce facultate sa mergi si pe cine sa iubesti.

Realitatea socio-politica din Romania nu-ti impune nimic. Ea este ce este. Nu-ti place, pleci! Nu te opreste nimeni. Intr-o lume libera decizia de a pleca dintr-un loc intr-altul apartine exclusiv individului. Si este o decizie grea. Unii au nevoie de discursuri motivationale, de fraze apocaliptice, de justificari interminabile. Mi-a povestit cineva care a stat un an in Canada ( si care nu ar fi vrut sa se intoarca in tara) ca romanii se tem de vestile bune din tara si ca sunt avizi de cele rele. Pentru ca au, evident, nevoie sa-si justifice decizia. Cred ca sunt romani carora le e mai bine in Scandinavia, altora in America, si, evident, altora in Romania. Decizia de a pleca din tara poate avea valoare destinala, si nu e de mirare ca avem nevoie de tot felul de tertipuri pentru a o face mai usoara. Cand tema devine publica, valoarea ei e nula pentru individ, ajunge in zona subiectelor de genul: toti politicienii sunt niste hoti, toate femeile sunt curve, iar Romania e o tara de cacat. Nu cred sa existe un indicator mai exact al provincialismului nostru! Sa pleci sau sa nu pleci din tara tine exclusiv de context personal. Restul e suspect.

Acum cativa ani am avut in terapie un pacient venit dintr-o alta tara, mai buna decat a nostra, dintr-o familie cu o istorie coplesitoare, cu renume, extrem de bogata si de influenta. Ar fi putut sa se stabileasca in orice tara din lume. Alegerea lui a fost totusi Romania. Romanii i-au sarit in cap: „ce cauti in tara asta de cacat? noi ne-am nascut aici, tu nu. De ce stai aici? ” Tot asa si iar asa, pana cand omul a inceput sa se intrebe daca nu cumva are el o problema. Ba chiar a inceput el insusi sa preia aceasta retorica.

Miza acestei discutii nu e data de conditiile obiective ale acestei tari, ci de psihologia poporului roman.
Mi-e greu sa inteleg fermitatea unora intr-o problema ca asta.

(Foto: avclub.com)

Cine pe cine iubește

La o adunare pretentioasa sunt abordat de o frumoasa si distinsa doamna. Dupa un schimb rapid de amabilitati, imi propune sa ne minunam impreuna de „magia iubirii dintre mama si copil”. Eu ca tata si psiholog, ea ca mama.

“Dar stati putin”, zic eu de colo, rautacios, „ca nu toate mamele isi iubesc copiii. Cat despre copii, ei nici nu pot iubi”. Doamna incepe sa ia distanta. „Cum adica nu iubesc?” ma intreaba cu asprime. „Nu au maturitatea psihologica pentru a iubi” explic eu. Ii explic mai departe ca un copil se ataseaza de anumiti oameni pentru ca urmaresc anumite beneficii (afective, relationale, financiare etc) . In carti sta scris ca abia dupa 8 ani copiii sunt suficient de echipati psihologic pentru a putea fi incercati de sentimente complexe cum este iubirea. Ca sa nu mai spun ca unii – destul de multi, din pacate – vor fi chiar si la maturitate incapabili sa iubeasca.

„Relatia dintre Razvanel si taica-sau e fenomenala”, riposteaza tot mai iritata doamna. „Ma bucur”, zic. „Cand sotul meu vine acasa, Razvanel e transfigurat, amandoi sunt transfigurati. Vreti sa spuneti ca asta nu e iubire?” „Nu, chiar nu e iubire. Din descrierea dumneavoastra reiese ca intre cei doi exista o forma de atasament, dar totusi iubirea este altceva. Iubirea presupune o atitudine de receptivitate si de dedicare, pe cand afectiunea e o nevoie, asa cum e nevoia de hrana sau de siguranta. Ele sunt totusi substantial diferite. Sunt oameni foarte afectuosi, dar incapabili de iubire, dupa cum exista oameni mai putini afectuosi, dar care iubesc consistent.”

Eu sunt multumit de explicatiea mea, dar doamna e de-a dreptul dezamagita. “Si cum adica nu toate mamele isi iubesc copiii?” revine doamna si mai agresiv. „Orice mama face totul pentru copiii ei”, zice. „De fapt”, zic, „e exact invers: copiii fac aproape totul pentru parintii lor, incepand cu formele evidente de a-i multumi – sa fie cuminti, sa manance, sa-si faca temele – si terminand cu cele mai putin evidente – sa se imbolnaveasca, sa fie delicventi, sa esueze. Toata lumea are nevoie de o mama, dar nu toate femeile au nevoie de un copil. Copilul nu se poate lipsi de mama, mama se poate lipsi de copil.” Doamna pare foarte suparata, asa ca eu o dau pe generalitati: „Haideti sa va spun altceva: daca esti un om bun, esti o mama buna. Asta insemna ca pe lumea sunt exact atatea mame bune cate femei bune sunt.”

Doamna n-a fost multumita. Si-a sunat sotul sa vina s-o ia acasa, cu Razvanel cu tot.

(Foto: asweetlife.org)

Leagănul Sfînta Ecaterina – istorie și prezent

In 1897, familia Cantacuzino, in principal Ecaterina Cantacuzino, impreuna cu alte cateva mari familii ale Romaniei acelor ani, au pus bazele unui institut pentru cresterea copiilor sarmani nou nascuti. Presedinte de onoare era regina Elisabeta. Activitatea si reusitele acestui institut au fost recunoscute peste tot in lume. Practicau o asistenta sociala foarte consistenta si chiar au anticipat, la nivel de viziune si practica, ceea ce astazi se numeste asistenta maternala (concept care are la baza convingerea ca e mai bine sa platesti un om care sa creasca copilul acasa, intr-o atmosfera de familie, decat sa fie institutionalizat). Institutul si realizarile acestuia a reprezentat un varf al mobilizarii sociale din spatiul european.

In Romania de astazi, aceasta institutie cu rol civilizator vital este nu doar marginalizata, ci chiar ridiculizata. Adesea instrumentalizata. Politicienii o folosesc pentru voturi si imagine, presa o critica pentru audienta, oamenii de rand pentru o induiosare narcisica bianuala (de Pasti si de Craciun), iar ONG-urile pentru a-si pastra un statut financiar si social confortabil (cu exceptia unor asociatii mici, aproape necunoscute, care chiar isi fac treaba: Asociatia Mladita, Fratii Maristi, Casa Sperantei, ARAS etc ). Asistenta sociala ramane, din pacate, o simpla aliniere la cerintele europene, nu expresia institutionala a unei prioritati sociale.

La fel si critica adusa in ultimii ani acestei institutii – inepta, contraproductiva si ipocrita.
Am lucrat destul de multi ani la Protectia Copilului. Pentru mine ca specialist in formare aceasta institutie a fost extraordinar de benefica. Conditiile de lucru erau flexibile si favorabile unei formari profesionale autentice (ni se cumparau carti, ni se plateau teste, formari etc), iar la Serviciul de Abuz, unde am lucrat eu, cazurile erau de toate felurile, intram in contact prelungit cu tipuri umane dintre cele mai interesante, din absolut toate paturile sociale, de la muritori de foame, la miliardari aflati in divort. Recomand oricarui absolvent de psihologie care vrea sa ramana in zona clinica sa treaca prin aceasta institutie; chiar daca salariul este umilitor de mic, paleta cazurilor e extraordinar de diversa.

leagan sf ecaterina(Foto: pandhoraa.blogspot.ro)

Dementul care schimbă lumea

Am tot citit zilele astea despre George Michael, despre „geniul”si „nebunia” lui. Se mai dadeau si liste cu alte genii care suferisera de diverse boli psihice, se facea mare caz de nebunia creatoare.

Nu pricep de ce se uita faptul ca cea mai importanta trasatura a nevrozei, a psihopatologiei in general, este imobilitatea (rigiditatea, mecanicitatea). Din acest motiv, impresia pe care ti-o da un nevrotic este de stagnare, saracie, izolare, devitalizare si de previzibilitate (contrar perceptiei comune). Creativitatea este, in schimb , mobilitate, vitalitate, imbogatire: sa faci ceea ce nu a fost (in arta, in stiinta, in relatii interumane, in orice). De ce sunt oare oamenii atat de convinsi ca artistul, creatorul in general, este nebunul, damnatul?

Ar exista cateva principii reale de la care oamenii pleaca atunci cand pun in legatura excesiva nebunii si creatorii: cel care creeaza este uzurpatorul, cel care mai intai distruge ca sa poata apoi construi (nebunie curata, nu?); ar mai fi faptul ca creatorul este cel care sub povara potentialului creativ da rateuri comportamentale, atitudinale, angajamentul lui creator ii forteaza limitele fiintei pana cand, adesea, il face de nerecunoscut pentru ceilalti; in fine, mai e si faptul ca lupta cu propriile vulnerabilitati psihice poate avea rezultate creative.

Daca ne uitam mai bine, vedem ca in niciunul din cazuri nu e vorba de nebunie propriu-zisa ca organizare psihica rigida si invalidanta; este mai degraba vorba de o psihodinamica mai complicata, uneori incomprehensibila pentru perceptia comuna. Creatorul este curajos, vital si angajat, si chiar daca nu de putine ori sta sub amenintarea nebuniei, nu-i cedeaza, ci o abordeaza creativ, iar asta e cel mai convingator semn al sanatatii.

La explicatiile de mai sus as mai adauga una: omul de rand, ne-creatorul isi justifica scaderile si lenea plasand creatorul intr-o alta ordine a lucrurilor, una cumva supraumana, a celor posedati de daimon. Pe scurt, sunt oameni talentati/mai putin talentati, inteligenti/mai putin inteligenti, cu ADHD/fara ADHD, creatori/ ne-creatori. Suntem asadar ceea ne-a fost dat sa fim si cu asta basta. Ce e curios la aceasta pozitionare este faptul ca desi are la baza recunoasterea unor categorii „superioare”, cumva, prin enuntarea acestei recunoasteri, devii si tu mai special. Ca atunci cand spui ca romanii nu sunt ca nemtii, iar asta te face si pe tine un pic neamt. Imi pare adesea ca aceasta viziune asupra creatiei ca fiind altceva, eventual o nebunie fascinanta sau ceva ce i-a fost cuiva (nu tie) dat, nu vorbeste despre recunoasterea nobila a excelentei, ci despre lene, trufie sau pur si simplu nepricepere.

george-michael(Foto: esquire.com)

Lauda și narcisismul

narcisism

„Bravo mama, bravo!” Copilul incurajat si bucuros, apuca si celalalt pantof si incearca sa-l incalte: „Acuma asta” , zice copilul satisfacut. „Da, mama, asa e, asta urmeaza. Bravo! „Acuma mergem” zice copilul. ” Da, mama, asa e, acum mergem. Bravo!” Si au plecat. Copilul energizat si bucuros, mama calma si mandra.

Chiar au copiii nevoie de laudele parintilor? Nu cumva prin laude parintii pun stapanire pe ispravile mici si mari ale copiiilor lor? Copilul meu e frumos, destept, a facut asta si a facut ailalta, dar mai presus de toate E AL MEU. A facut tot ce-a facut PENTRU CA E AL MEU.


Mai mult, nu cumva, in felul asta, eu, parinte, ii spun copilului meu ca ispravile lui sunt ispravi doar pentru ca sunt recunoscute si legitimate ca atare de laudele mele? Si daca e asa, nu urmeaza, de aici, ca de aceste recunoasteri atarna nu doar valoarea ispravilor lui, ci chiar EL INSUSI, ca fiinta? Pe scurt, eu, copil, exist sau nu exist in functie de ce crede mama de faptele mele. Care de fapt, tot ale ei sunt. Copilul se vede pe el insusi prin ochii parintilor. Asa e normal. Numai ca aceasta privire trebuie sa fie una increzatoare si admirativa, NU legitimanta. Normal ar fi ca parintele sa se minuneze de isprava copilului si sa fie el insusi recunoscator pentru acea isprava. Normal ar fi ca aceasta recunostinta sa se regaseasca in atitudine, in discurs, dar mai ales in INCREDEREA acordata copilului. Laudele nu il fac pe copil increzator, ci vanitos si narcisic. Admiratia este cea care ii da curaj si incredere in sine.

(Foto: Conda de Satriano, Narciso, 1893/arteinsublimedetailsdicatherinelarose.blogspot.com)

Diagnostic vs realitate

Vad ca multa lume scrie comentarii dezaprobatoare referitoare la ceea ce am spus despre copilul „cu ADHD”. Scriu aici, in postarea asta, de ce nu cred in acest diagnostic.

Pentru ca Ramona Octaviana Gheorghe, care este totusi un psihiatru bun si onest, zice ca „diagnosticele nu sunt credinte, sunt realitati”. Cu asa ceva nu am cum sa fiu vreodata de acord. Nu, Ramona, diagnosticul e o aproximare a a unei realitati si are cel mult un rol orientativ. Aceasta inlocuire a realitatii cu diagnosticul a facut mult rau. Si cata lipsa de respect fata de dinamica realitatii! Tot Ramona, cand Maria prezinta un caz din care reiesea existenta posibilitatii neuropsihologice de autocontrol, zice ca nu se pune, ca acel copil s-a potolit de frica. Asta arata ca se poate! Mai mult, ce aveti, domnule, cu frica asta? De ce ar fi frica fundamental rea? Chiar e rau sa-ti fie frica ca vei rani sau ca vei pierde un prieten daca te porti urat cu el? Nu cumva baiatul nu avea frica de nimic pentru nu-i pasa de nimeni si nu se temea de nimic? Eu inclin sa cred ca asa era.

Mai departe, Ramona zice ca medicatia e combustibil, iar experienta (terapia) un fel de instructaj. Categoric nu! Experienta e combustibil, VALORILE sunt combustibil, LIMITELE sunt combustibil, MOTIVATIA, EDUCATIA, RELATIILE SEMNIFICATIVE. Daca te asteapta iubita dupa colt sa-ti spuna ca esti cel mai frumos si cel mai destept din lume si ca vrea sa te ia la ea acasa chiar atunci, pai sa vezi cum zbori pana acolo! Experienta modifica masiv si consistent datele neurologice ale creierului. Asta e motivul pentru care eu cred ca abordarea trebuie sa fie holista, integrativa, nu modala, nu sectoriala, nu pe bucatele. Ii faci ENORM de mult rau omului daca tu, specialist, ajungi sa ignori ceea ce nu se poate controla sau incerci sa-i pui o eticheta salvatoare doar pentru ca nu stii ce altceva ai putea face cu acel ceva (niste simptome). De ce atata dispret si desconsiderare fata de o realitate complexa?

Narativa specifica geneticii si neurologiei NU TREBUIE, NU POATE sa mearga paralel cu narativa biografica. Spunea cineva in comentarii ca determinarea genetica este de 75 % la copiii cu ADHD. Asta o spun studiile anglo-saxone mainstream care sunt mai mult decat interesate, mai mult decat de rea credinta. Cum au stabilit acel 75%? Cum? Mama bramburita – copil bramburit? Cum? O mama bramburita brambureste tot ce prinde in cale! Ce studii au facut, cine l-a facut, in ce scopuri? Daca oricare dintre noi suntem sistematic supusi la un lung abuz sever, si vom fi evaluati neuroimagistic dupa, cum credeti ca va arata profilul nostru neurologic? Dramatic modificat! Asta inseamna ca ne-am nascut asa? E scandalos cum oamenii astia refuza sa ia in calcul datele biografice.

Daca faceti un studiu de neuroimagistica pe creierul unei fete de 16 ani – violata, tinuta captiva cativa ani de propriul tata – cum va arata profilul ei? Cu distorsiuni dramatice. Cele mai spectaculoase schimbari sunt in zona memorie. Cele doua narratives trebuie luate impreuna. Cei care apara fundamentul organic al sindromul ADHD tin cont doar de studii (oricum limitate, oricum interesate) care nu studiaza DECAT profilul neurologic. Nimic altceva. Ne comportam de parca realitatea neurologica e singura care conteaza si ar fi autonoma!

Eu am lucrat 12 ani la serviciul de abuz, am vazut tot felul de cazuri: zeci de copii diagnosticati cu ADHD, practic era flux continuu. In toti acesti ani eu personal nu am intalnit niciun copil cu ADHD care sa nu fi avut si o biografie „ajutatoare”. Si nu ma refer numai la o forma sau alta de rasfat, ci la o dinamica psihologica mult mai subtila, la relatii dubioase intre el si membrii familiei sau intre adultii familiei, la tot felul de indicatori care favorizau in mod evident lipsa de concentrare. Asta e ce am vazut eu cu ochii mei, vorbesc din experienta. Studiile invocate in comentarii sunt nici pe departe reliable. Si orice om onest, cu un pic de minte poate constata asta la un simplu cross-check.

Explozia de diagnosticari cu ADHD, mai ales in State, e cel putin suspecta. Eterogenitatea simptomelor este extrema, doar cu o „vointa” stiintifica „iesita din comun” si rupta de realitate si cu o gandire stiintifica trunchiata si biasata poti sa faci din sindromul asta ceva clar si sigur, negru pe alb, batut in cuie. Modificarile genetice pe care le invoca specialistii sunt insuficient de specifice, provoaca o gama larga de alte tulburari, ipotezele se bat uneori cap in cap, si toate fara PIC de atentie la realitatea biografica a copilului. Cum sa vorbesti despre brain injury mai inainte de a te uita la traumele copilului? Cum sa am incredere in ceva care este etichetat drept „deficitar” fara pic de respect fata de potentialul copilului respectiv, capacitatea de reglare si adaptare etc. Cum sa-l condamni la o lipsa genetica (care nici macar nu se stie daca determina SIGUR niste simptome precise)?

Imi pare rau, dar eu personal nu pot subscrie la asa ceva.

adhd

(Foto: .cchrint.org)