Și totuși, cum să ne creștem copiii?

Cred și eu ca mulți alții că omul de azi sau de ieri e mișcat de câteva teme mari: moartea, iubirea, sensul, frumosul, suferința, fericirea. Știm totuși de la antropologi, filozofi și istorici ai ideilor că o societate într-o perioadă anume favorizează anumite seturi de valori și de comportamente în defavoarea altora.

Și atunci nu poți să nu te-ntrebi împreună cu mulți alți psihoantropologi (sau pe cont propriu): care este relația dintre prioritățile culturale ale unei societăți anume și tendințele sale psihopatologice? M-aș opri la ceva mai concret și mai stringent: care să fie oare relația dintre metodele de creștere a copilului favorizate de o cultură și tendințele psihopatologice ale acelei culturi? Există una? Eu tind să cred că da.

În 1962, Seymour Parker (Jefferson Medical College) face un studiu comparativ: ia două triburi învecinate – eschimoșii și indienii Ojibwa – care trăiesc în aceleași condiții (ierni grele, adesea foamete). Cu toate acestea, arată studiul, cele două triburi manifestă  tendințe psihopatologice radical diferite: Ojibwa au o rata mare de tulburări depresive, ideație paranoică, anorexie și obsesionalitate, pe când la eschimoși prevaleaza isteria, cu absența aproape totală a depresiei. Explicațiile genetice au fost rapid eliminate pentru ca s-au observat la ambele triburi modificări simptomatologice considerabile în contact cu civilizația vestică. Diferențele se cereau, așadar, căutate în credințele și valorile comunităților respective care dictează, la rândul lor, educația viitoarelor generații.

Să vedem cum anume își creșteau cele două triburi copiii:

Eschimoșii credeau că nou-născutul a preluat sufletul unui membru al familiei care a murit de curând. Copiii erau astfel primiți și tratați cu multă afecțiune și tandrețe. Erau alăptați până târziu, spre 4 ani, pentru că, pe lângă rolul de hrănire, alăptarea mai avea și rolul de liniștire. Mai mult, bebelușii erau ținuți aproape de corpul mamei, în vreme ce aceasta făcea treburi gospodărești.  Părinții răspundeau prompt și gratificant la nevoile copilului (ajutor concret, suport afectiv, protecție în general). Atitudinea parentală în ansamblul său era mai degrabă permisivă, cu măsuri disciplinare rare și puțin stricte. Explicația pe care părinții și-o dădeau era aceea că, în lipsa blândeții și recompenselor, sufletul părăsea corpul copilului, provocându-i astfel îmbolnăvirea sau chiar moartea. Presiunea responsabilităților care îi aștepta pe acești copii la vârsta adultă era desprinsă cumva implicit din dinamica grupului. Comunitatea era motivantă în acest sens și totodată eficientă în a trasa limite. Spre pubertate (11-12 ani), când se considera că cel mic devine mai robust și mai puțin susceptibil să-și piardă sufletul, măsurile disciplinare deveneau mai aspre.

Modelul de parenting practicat de Ojibwa era total opus. Copilul era considerat un vas gol în care spiritele rele – multe – ar putea intra oricând. Copilul trebuia protejat de spiritele rele printr-o disciplină severă. Tot prin disciplină, credeau indienii Ojibwa,  copilul va fi pregatit pentru viață: viața este grea și neîndurătoare, viața înseamnă suferință. O metodă de fortificare a organismului și psihicului copilului era, de exemplu, înfometarea: se urmărea, astfel, pregătirea copilului pentru perioadele când hrana era insuficientă. Eșecurile se datorau întotdeauna unor cauze individuale, iar salvarea venea întotdeauna prin suferință fizică auto-indusă. Se considera că fiecare copil avea un țel în viață, țel pe care îl vizualiza chiar el, într-un foarte chinuitor rit de trecere. De viziualizarea fantasmatică și de împlinirea acestui scop depindea valoare sa ca individ. Ojibwa erau individualiști, mândri și lăudăroși.

Să revenim la noi, la occidentali. Ne este clar că metodele noastre de creștere a copilului sunt apropiate de cele ale părinților eschimoși. Noi avem așa: atmosferă permisivă, gratificație maximă și rapidă, securizare afectivă, eliminarea frustrărilor, măsuri disciplinare reduse.

Dacă suntem de acord că există o legătură între metodele de creștere a copilului încurajate  cultural și tendințele psihopatologice ale acelei culturi, atunci e nevoie să ne punem următoarea întrebare: de ce oare, în ciuda viziunii comune pe care eschimoșii și occidentalii de azi o au asupra metodelor educaționale, tendințele psihopatologice ale celor două culturi rămân, totuși, atât de diferite? Ca patologie, occidentalul modern e mai apropiat de indianul Ojibwa cu care nu împărtășește vreo metodă de parenting.

Încerc să schițez mai jos niște explicații pentru acest (aparent) paradox:

1. Vă reamintesc că eschimoșii își tratau copiii cu foarte multă afecțiune pentru că se considera că acești copii a fi posesorii sufletelor celor dragi decedați. Dincolo de importanța semnificației spirituale a acestor convingeri, problema are și relevanță psihologică: acest tip de tratament devine un mecanism de reglare a relației dintre adult și copil. În această relație, copilul nu este singur în fața unui adult. Copilul are un protector interior – sufletul unui strămoș – care-l locuiește. Nici adultul nu dispune pur și simplu de copilul lui, deoarece recunoașterea sufletului strămoșului în propria odraslă îl responsabilizează suplimentar. În practica creștină era la fel:  între adult și copil se interpunea Dumnezeu. Copiii veneau de la Cel de Sus și tot pentru Cel de Sus erau crescuți. Astăzi, în schimb, nimic nu mai stă între mamă și copil. Trăirile mamei  (frustrari, ambiții, anxietăți de tot felul) se revarsă fără opreliști asupra copilului.

2. E adevărat că bebelușii eschimoși  erau alăptați până la 3-4 ani și ținuți aproape de corpul mamei pe modelul a ceea ce azi numim attachment parenting. Să nu uităm însă că acele mame funcționau pe un set de credințe religioase, erau sprijinite de comunitate (tribul funcționa ca o familie lărgită), nu aveau ambiții și proiecte profesionale personale și-și purtau bebelușii pretutindeni cu maximă naturalețe, în vreme ce-și îndeplineau treburile gospodărești. Treburile respective se făceau foarte bine cu pruncii la sân, atârnând în eșarfe.

Mă tem că azi în Occident practica asta are rațiuni diferite și, de aceea, conduce la cu totul alte rezultate. Când mamele, la recomandarea unor “specialiști” în parenting, dorm cu bebelușii în pat, când acești bebeluși sunt ținuți, deci, noaptea în patul matrimonial și apoi ținuți în brațe cât e ziua de lungă, asta se întâmplă din motive de anxietate, nu pentru că mamele țin la vreun set de valori religioase sau comunitare. Scâncetul copilului este perceput ca o amenințare, nu ca un limbaj care trebuie înțeles. Să fim onești: adulții de azi sunt speriați de copiii lor și sunt dispuși să facă foarte multe lucruri pentru a-i “îmblânzi”.

Două lucruri se cer spuse cât mai des cu putință: 1. “NU vă subestimați copiii!” și 2. “Să nu vă fie frică de copiii voștri!”

Insist pe asta pentru că știți ce se întamplă cu copilul occidental dupa primii cinci ani de securizare absolută? Ajunge într-un mediu care nu e doar plin de reguli, ci și profund competitiv și individualist. Copilul eschimos rămânea, să ne amintim, securizat în sânul familiei lărgite care era tribul. Obligațiile care vin, însă, spre copilul occidental sunt nu doar multe, ci și neprevăzute. Îl iau prin surprindere. Copilul fie le va îndeplini pe toate perfect devenind el însuși copilul perfect care va rămâne în felul ăsta în grațiile mamei – variantă tot mai puțin probabilă printre copiii de azi. Fie, dimpotrivă,  va deveni un neajutorat care va avea nevoie de protecția nesfârșită a mamei – o variantă tot mai probabilă printre copiii de azi. Cele două posibilități invocate mai sus reprezintă background-ul standard pentru instalarea depresiei.

3.  Pregătirea copilului eschimos pentru rolul de adult nu se făcea deloc prin măsuri disciplinare, ci prin autoreglare, prin dinamica naturală a grupului, a comunității de valori care motivează și totodată limitează. Grupul înseamnă modele, roluri, recompense și sancționări imediate. Grupul însemnă limite și limitare adecvată. Astăzi, prin permisivitate față de copil, se întelege o toleranță totală față de nevoia acestuia de a-și “exprima personalitatea”. Copilul se desfășoară neîngrădit. Să reținem că importante sunt limitările (adică structura), nu formele disciplinare propriu-zise.

4. Eschimoșii aveau totul în comun. Toți erau egali și totul era al tuturor: viața în toate formele sale, bucuria, suferința, extazul, chiar și vinovăția era traită în grup, nu individual. Erau prietenoși, joviali și modești. Sentimentul de vinovăție datorat unui derapaj individual era pe dată asumat de întreaga comunitate. Nu se punea problema să trăiești pe cont propriu.

Să vedem unde trăiește copilul occidental de astăzi? În familia nucleară. Are o unică relație cu doi părinți care au adoptat niște metode de parenting mai mult sau mai putin benefice, adesea chiar nocive. Nu vorbesc aici doar de primii ani de viață, ci de toată perioada copilăriei până la adolescență (iar uneori mult după ce adolescența se încheie).

Care e rolul “comunității”? Comunitatea servește drept scenă pe care copilul e pus să joace diverse roluri menite să consolideze narcisismul părinților. Atenție, deci, comunitatea NU este un mediu formator, ci o scenă cu public destul de ușor de mulțumit (în primă fază). Cine să îndrăznească să nu se minuneze de poeziile recitate de Gigel?

Peste tot vezi prinți și prințese urbane care – cel puțin în privința interacțiunii – seamănă cu dinamica traficului din București: suntem împreună, dar separați, căci fiecare locuiește în mașina lui. În momentul în care comunitatea a încetat să mai fie un mediu formator, a încetat să mai reprezinte un suport adecvat pentru cei care au nevoie de formare.

5. Am spus deja că la eschimoși sufletul copiilor devine mai robust în jurul vârstei de 11-12 ani, iar atunci regulile de educație devin și ele mai aspre. De fapt, pre-puberilor eschimoși li se trasau sarcini asemănătoare cu ale adulților. Ei deveneau responsabili. Cumva, copilaria (fragilitatea) se termina și începea viața adultă (robustețea).

Avem aici o temă foarte sensibilă. Un foarte cunoscut și respectat psiholog, Robert Epstein, arăta de curând că adolescența este nici mai mult nici mai puțin decât o invenție a Occidentului. Epstein a scris enorm despre faptul că adolescentul are abilitați foarte apropiate de cele ale adultului, iar  insistența pe atributele infantile ale adolescentului este principala cauză a agresivității și a depresiei. Epstein merge și mai departe: dupa ce face o distincție între muncă și exploatare,  recomandă o lege care să permită copiilor de 13-14 ani să muncească sau să-și înceapă propria afacere.

La ceva asemănător m-am gândit și eu pe vremea când lucram la Protecția Copilului (Sectorul 1).  Dacă un puber nu dorea să meargă la școală, educatorul era neputincios. Copilul nu putea fi constrâns în niciun fel. S-a întâmplat să dau de următoarea situație: să i se ceară unui copil instituționalizat să-și facă patul dimineața, iar el să răspundă educatorului că nu vrea fiindcă altcineva e plătit să facă paturile. Personalul – și așa extrem de redus – nu dispunea, practic, de nicio formă de constrângere (indiferent de forma constrângerii, indiferent de maniera în care alegem să definim această constrângere.)

Și atunci care era soluția la acest sistem care încurajează pasivitatea maximă? (Aici fac o paranteză: în familiile normale, există, de bine de rău, constrângeri afective, morale, valorice – copilul vrea să fie pe placul mamei etc. Pentru că aceste constrângeri afective lipsesc cu totul din cadrul instituțional, copilul instituționalizat ajunge la pasivitate extremă.)

Singura soluție la acest sistem de pasivizare a copiilor instituționalizați ar fi fost, credeam eu, niște programe care să încurajeze munca. Munca obligatorie oferă posibilitatea validării, a competiției și, evident, a recompensei. Ideea a fost și a rămas una utopică în cadrul sistemului de stat, însă nu mi se pare neimplementabilă în sistemul privat…

Poate merită menționat și faptul că Robert Epstein crede că singurele câștigate de pe urma infantilizării adolescenților rămân companiile farmaceutice (pentru că crește consumul de substanțe psihoactive).

Am văzut mai sus care sunt aspectele care ne despart de parenting-ul eschimos. Să vedem acum ce ne apropie și ce ne desparte de indienii Ojibwa.

1. La Ojibwa, toată educația era centrată pe individ (în dauna comunității), iar exprimarea fățișă a mândriei era încurajată. Individualismul copiilor occidentali a fost deja invocat când am stabilit diferențele dintre noi și eschimoși. Acum rămâne să vorbesc despre mândrie.

Copiii de azi sunt toți considerați prinți sau prințese, fără să se aducă vreodată vorba despre “neplăcerile” care decurg din acest statut (reguli de protocol, constrângeri de tot felul, obligații practice și simbolice etc.) Ce rămâne din aceste roluri? Dreptul la o stimă de sine absolut gigantică. Părinții prinților și prințeselor au plăcerea (căreia i s-au găsit justificări științifice, dar care, în realitate, este curat narcisică) – de a contribui neobosiți la umflarea stimei de sine a odraslelor de rang înalt.

Contrariat de diferențele de răspândire a tulburărilor emoționale în Statele Unite (26,4%) și respectiv China-Shanghai (4,3%), psihologul Oliver James s-a deplasat la Shanghai unde, după investigațiile necesare, a tras următoarea concluzie: există o mare diferență de atitudine în raportarea la stima de sine. În China, accentul cade, cum era de așteptat, pe efort și pe modestie. În Statele Unite, dimpotrivă. Ca să se înțeleagă mai bine proporțiile chestiunii, să ne amintim că în Statele Unite există o așa-numita NASE The National Association for Self Esteem

2. Să ne amintim că micul Ojibwa era supus unui foarte chinuitor rit de trecere presupus să-l lămurească pe puber asupra scopului pe care îl are în viață. De îndeplinirea acelui scop (vizualizat ritualic) depindea valoarea sa ca individ.

În educația copiilor noștri s-a renunțat de decenii bune la impunerea unui “plan de viață”. Puțini părinți mărturisesc deschis că au anumite dorințe privind viitorul (adesea profesional) al copiilor. Dacă spui sus și tare că vrei pentru copilul tău o carieră medicală, riști un blam masiv din partea grupurilor de mămici recente sau din partea adulților traumatizați cândva de ambițiile propriilor părinți. Aceste grupuri te vor considera un părinte abuziv care își prelungește narcisic viața în copil. Au dreptate să facă asta. Spuneam, deci, că părinții au renunțat să impună odraslelor vreun scop profesional, social sau relațional, dar – atenție! – asta nu înseamnă deloc că au renunțat la a mai avea așteptări. De fapt, toate vechile așteptări specifice s-au topit într-una singură: să fie copilul fericit. Nu e o dorință oarecare. Această așteptare are anvergura unui plan de viata! Un plan difuz, dar insidios!

Cât de greu disimulabilă e dezamăgirea părintelui unui copil diagnosticat cu depresie!

L-aș aminti aici pe Albert Ellis care crede că psihologia adolescentului de azi este circumscrisă de cei trei “must”: “I must succeed”, “Everyone must treat me well” și  “The world must be easy”.

Îmi povestea un copil deștept de 15 ani că aproape toți colegii lui consideră că școala este inutilă. De ce? Pentru că toți colegii lui sunt convinși că, în viitor, le va veni o idee de business genială, iar pentru asta toată lumea e de acord că nu e nevoie de școală. Avem deci așa: pasivitate și individualism. Înseamnă asta individualism pasiv? Se poate, de fapt, așa ceva?

Când succesul e facil, sfârșești în depresie. Când crezi că meriți succes, dar succesul întârzie să apară, sfârșești în depresie. Cu premisele psihologice indicate de Albert Ellis ca fiind definitorii pentru adolescentul de azi, copilul tău are toate șansele să sfârșească în depresie…

Nu vreau ca vreun cititor să rămână cu impresia că aș fi recomandat modelul eschimos de educare a copilului. Intenția textului era aceea de a contempla două stiluri diferite de parenting și de a ne uita, pornind dinspre ele, înspre noi înșine.

Dacă ar trebui să trag neapărat o concluzie, aș spune că cel mai mare ajutor pe care îl putem oferi copiilor noștri este să-i încurajăm să-și facă prieteni, să aibă o viață relevantă afectiv în afara familiei nucleare (părinți, nu fiți geloși!), în vreme ce noi, părinții, să le oferim o structură valorică, spațială și temporală, să le trasăm niște limite. Să le asigurăm, de asemenea, condițiile exprimării spontane, să promovăm modestia mai degrabă decât mândria, să insistăm mai mult pe importanța efortului și mai puțin pe talente și pe inteligență, să-i ajutăm să se maturizeze prin responsabilizare, dar mai ales să ne trăim propriile vieți ca să nu fim tentați să le trăim pe ale lor.

Calea de mijloc

Antipatia conservatorilor pentru psihoterapeuti e in “fisa postului”.

Pana la un punct, o pot intelege. Psihiatrii, psihologii si sociologii sunt artizanii omului nou, ai omului “facut” sa para stiintific, adica un om mai bun decat cel vechi “ne-stiintific”, perceput ca prost si rau.
Totusi, conservatorii trebuie sa priceapa doua lucruri:

1. Ca lumea de astazi nu mai poate fi imaginata fara psihoterapeuti (ca biserica si comunitatea nu mai sunt un sprijin pentru individ e un fapt nu o culpa, oamenii trebuie totusi s-o scoata la capat cumva);

2. Ca sunt mai multe feluri (!) de psihoterapeuti si ca e in interesul lor, al conservatorilor, sa faca alianta cu acei specialisti care pun INSISTENT accentul pe responsabilitate, pentru ca marele pericol la ora asta este deresponsabilizarea la toate nivelele si in toate felurile.

Cand dai de cate un articol care incepe cu “cercetarea stiintifica ne arata ca” aproape sigur urmeaza sa se justifice ceva, orice. Pentru ca stiinta – si aici Harari chiar are dreptate – e interesata de putere, UNII oameni de stiinta sunt interesati de adevar. Urata e antipatia omului nou pentru religie, dar la fel de urata e antipatia conservatorului pentru psihoterapie.

Am mai spus asta: cine nu poate vorbi cu un psihoterapeut, nu poate vorbi nici cu Dumnezeu.

Abuzul sexual. Parerea unui psiholog clinician.

Ce pot sa spun din experienta mea cu cazuri de abuz sexual este ca exista – asa cum iti spun cartile ca exista – o invizibila (dar eficienta) coalitie a tuturor impotriva victimei abuzului. Uneori chiar si parintii fetei violate intra in jocul asta si se coalizeaza cu abuzatorul. Se pare totusi ca suntem incapabili sa nu fim macar un pic circumspecti cand e vorba de abuz sexual. De ce oare? Sugestiile mele:

1. De cand e lumea asta femeile au fost, sunt si vor fi suspectate de tot felul de rele. Sunt amenintatoare: au de partea lor sexualitatea si maternitatea.


2. Dinamica dintre victima si abuzator este, in abuzul sexual, foarte complicata si cel mai adesea foarte greu de dezlegat. Sigur ca nu putem acorda vreo circumstanta atenuanta unui individ care a fortat intimitatea cuiva, doar ca, mult mai adesea decat se crede, este greu sa afli cine exact si ce a fortat. De exemplu, exista femei care sunt hiper-specializate pe seductie, dar stiu foarte putine despre actul sexual propriu-zis. Marile seducatoare nici nu sunt interesate de fapt de sex 🙂 Cunosc o doamna care a sedus un barbat, l-a dus acasa, iar cand omul a initiat ceva, doamna a sunat la politie. Sunt convins ca orice psihiatru va poate povesti situatii de felul asta. In dinamica psihotraumatologica lucrurile se complica si mai mult. Avem adesea de-a face cu abuzuri care se tot repeta, in contexte de multe ori previzibile.


3. Si, in fine, putem avea sexualitatea folosita ca instrument, ca moneda de schimb sau arma intr-un razboi de putere. Citeam acum mult timp ceva legat de criza de identitate a barbatului occidental, criza determinata in primul rand de schimbarile din dinamica sexuala (atitudine, asteptari) dintre el si femeie. Barbatii labili ies in ofensiva.


Cred ca abuzul sexual, in toate formele lui, e o crima psihologica, si trebuie denuntat si sanctionat cat de sever se poate. Mai cred si ca toata aceasta campanie #metoo e inutila. Sigur ca nu a reusit sa sensibilizeze oamenii la acest tip de abuz si cu atat mai putin sa-l limiteze. Dimpotriva, prin caracterul ei inevitabil isteric, nu a facut altceva decat sa stimuleze discutii pe langa subiect. Si prin caracterul ei inevitabil exhibitionist i-a incitat/tulburat si mai mult pe cei ceja tulburati. Revin la ideea mea: mult mai utile ar fi niste emisiuni intinse, cu invitati credibili.

Nevoia de PSD

Apare tot mai des in cadrul terapeutic, la oameni de 25-27 ani, ideea presanta ca trebuie sa plece din tara. Nu e o simpla optiune, e proba obligatorie a oamenilor care conteaza sau care vor sa conteze. Nu e, vedeti bine, o simpla dar valoroasa posibilitate de a-ti gasi rostul in alta tara (in conditii mai bune), e o presiune cu doua fatete: esti bun, deci pleci ; si daca pleci o sa fie bine, un bine nedefinit, pur si simplu un bine generic.

E, cred, inutil sa spun ca posibilitatea de a pleca in alta tara e o sansa uriasa pe care fiecare roman nerasplatit aici simte ca o are, dar e simtomatic – si foarte relevant – felul in care noi am folosit psihologic aceasta posibilitate. In preajma alegerilor, foarte multi oameni inteligenti din tara asta ne spuneau ca nu avem cu cine vota, ca ei nu vor vota, ca in general nu e nimic de facut, ca ei ne-au spus asta de multa vreme si ca – si asta e foarte ciudat – cu aceasta ultima semnalare ei tocmai au facut un lucru bun, util noua.

PSD-ul a castigat nu pentru ca exista foarte multi votanti PSD, ci pentru ca in tara noastra e plina de oameni inteligenti, nazurosi si sofisticati. Astia injura cel mai abitir PSD astazi, astia sunt cei care deplang cel mai expresiv situatia in care se gaseste tara asta, si, desigur, tot ei sunt cei care ne propun ca unica dar urgenta solutie exodul. De ce? Care o fi explicatia? Probabil ca sunt multe, dar pe mine una mai cu seama ma intereseaza: oamenii astia au nevoie de PSD si au nevoie de tara asta de cacat! Se fortifica identitar prin delimitare bascalioasa si catastrofica. Luati-le PSD-ul si i-ati aruncat in cea mai teribila deruta! Necazul e ca sunt asa de multi, ca nu va vor lasa sa faceti asta. Cel putin nu prea curand.

Cumințenia sinucigasa

Povestea cutremuratoare cu mama si cei patru copii (dintre care 3 născuti) care se arunca in fata trenului o stiti. Termenii-cheie ii recapitulez aici: istoric de depresie, sarcie, disperare, conflicte conjugale si, posibil, adulter.

Se poate sa fie vorba deformatie profesionala, dar am cateva intrebari in minte care schimba un pic unghiul din care e privita problema in presa si in social media. Cum explicam cumintenia sinucigasa cu care acesti copii – inteleg ca e vorba de copii de 8 si 10 sau 12 ani – se supun indemnului mamei si ii stau alaturi pe calea ferata? Ce fel de relatie au avut aceste fetite cu mama lor? Indiferent de amploarea si forta emotionala a crizei, nu poti sa convingi niste prepuberi intr-o zi (doua sau trei, zece) sa consimta la o astfel de decizie violenta si finala.

Unde, cand si in ce imprejurari a disparut forta vietii si instinctul de conservare in aceste fetite? Nu cumva problemele acestei mame (fara indoiala necajite) a ocupat tot spatiul relatiei? Nu e posibil ca acesti copii sa fi simtit constant ca, in afara problemelor mamei lor, nici nu exista viata?! Ca de fapt ei nu au dreptul la viata? Pare sa fi fost vorba de o relatie definita exclusiv de mama si de problemele ei. Cum se face ca o fetita de 10 ani nu a trait/simtit ca viata e mai mare decat mama ei? Nu e posibil oare ca aceasta insotire docila in moarte sa fi fost deja in acord cu tot restul vietii lor, a fetitelor? Ceva imi spune ca aceasta mama nu le-a dat copiilor ei niciodata dreptul la viata. Depresia, saracia si necazurile ei nu sunt nici pe departe suficiente pentru a explica ce a facut ea.

Cred ca raspunsurile la intrebarile de mai sus ar lamuri in cea mai mare masura aceasta imensa tragedie.

Sa pleci sau sa ramai?

Sa pleci sau sa nu pleci din Romania nu poate fi o tema de discutie publica pentru ca e o decizie care tine de sfera privata; adica acolo unde hotarasti la ce facultate sa mergi si pe cine sa iubesti.

Realitatea socio-politica din Romania nu-ti impune nimic. Ea este ce este. Nu-ti place, pleci! Nu te opreste nimeni. Intr-o lume libera decizia de a pleca dintr-un loc intr-altul apartine exclusiv individului. Si este o decizie grea. Unii au nevoie de discursuri motivationale, de fraze apocaliptice, de justificari interminabile. Mi-a povestit cineva care a stat un an in Canada ( si care nu ar fi vrut sa se intoarca in tara) ca romanii se tem de vestile bune din tara si ca sunt avizi de cele rele. Pentru ca au, evident, nevoie sa-si justifice decizia. Cred ca sunt romani carora le e mai bine in Scandinavia, altora in America, si, evident, altora in Romania. Decizia de a pleca din tara poate avea valoare destinala, si nu e de mirare ca avem nevoie de tot felul de tertipuri pentru a o face mai usoara. Cand tema devine publica, valoarea ei e nula pentru individ, ajunge in zona subiectelor de genul: toti politicienii sunt niste hoti, toate femeile sunt curve, iar Romania e o tara de cacat. Nu cred sa existe un indicator mai exact al provincialismului nostru! Sa pleci sau sa nu pleci din tara tine exclusiv de context personal. Restul e suspect.

Acum cativa ani am avut in terapie un pacient venit dintr-o alta tara, mai buna decat a nostra, dintr-o familie cu o istorie coplesitoare, cu renume, extrem de bogata si de influenta. Ar fi putut sa se stabileasca in orice tara din lume. Alegerea lui a fost totusi Romania. Romanii i-au sarit in cap: „ce cauti in tara asta de cacat? noi ne-am nascut aici, tu nu. De ce stai aici? ” Tot asa si iar asa, pana cand omul a inceput sa se intrebe daca nu cumva are el o problema. Ba chiar a inceput el insusi sa preia aceasta retorica.

Miza acestei discutii nu e data de conditiile obiective ale acestei tari, ci de psihologia poporului roman.
Mi-e greu sa inteleg fermitatea unora intr-o problema ca asta.

(Foto: avclub.com)

Cine pe cine iubește

La o adunare pretentioasa sunt abordat de o frumoasa si distinsa doamna. Dupa un schimb rapid de amabilitati, imi propune sa ne minunam impreuna de „magia iubirii dintre mama si copil”. Eu ca tata si psiholog, ea ca mama.

“Dar stati putin”, zic eu de colo, rautacios, „ca nu toate mamele isi iubesc copiii. Cat despre copii, ei nici nu pot iubi”. Doamna incepe sa ia distanta. „Cum adica nu iubesc?” ma intreaba cu asprime. „Nu au maturitatea psihologica pentru a iubi” explic eu. Ii explic mai departe ca un copil se ataseaza de anumiti oameni pentru ca urmaresc anumite beneficii (afective, relationale, financiare etc) . In carti sta scris ca abia dupa 8 ani copiii sunt suficient de echipati psihologic pentru a putea fi incercati de sentimente complexe cum este iubirea. Ca sa nu mai spun ca unii – destul de multi, din pacate – vor fi chiar si la maturitate incapabili sa iubeasca.

„Relatia dintre Razvanel si taica-sau e fenomenala”, riposteaza tot mai iritata doamna. „Ma bucur”, zic. „Cand sotul meu vine acasa, Razvanel e transfigurat, amandoi sunt transfigurati. Vreti sa spuneti ca asta nu e iubire?” „Nu, chiar nu e iubire. Din descrierea dumneavoastra reiese ca intre cei doi exista o forma de atasament, dar totusi iubirea este altceva. Iubirea presupune o atitudine de receptivitate si de dedicare, pe cand afectiunea e o nevoie, asa cum e nevoia de hrana sau de siguranta. Ele sunt totusi substantial diferite. Sunt oameni foarte afectuosi, dar incapabili de iubire, dupa cum exista oameni mai putini afectuosi, dar care iubesc consistent.”

Eu sunt multumit de explicatiea mea, dar doamna e de-a dreptul dezamagita. “Si cum adica nu toate mamele isi iubesc copiii?” revine doamna si mai agresiv. „Orice mama face totul pentru copiii ei”, zice. „De fapt”, zic, „e exact invers: copiii fac aproape totul pentru parintii lor, incepand cu formele evidente de a-i multumi – sa fie cuminti, sa manance, sa-si faca temele – si terminand cu cele mai putin evidente – sa se imbolnaveasca, sa fie delicventi, sa esueze. Toata lumea are nevoie de o mama, dar nu toate femeile au nevoie de un copil. Copilul nu se poate lipsi de mama, mama se poate lipsi de copil.” Doamna pare foarte suparata, asa ca eu o dau pe generalitati: „Haideti sa va spun altceva: daca esti un om bun, esti o mama buna. Asta insemna ca pe lumea sunt exact atatea mame bune cate femei bune sunt.”

Doamna n-a fost multumita. Si-a sunat sotul sa vina s-o ia acasa, cu Razvanel cu tot.

(Foto: asweetlife.org)

Leagănul Sfînta Ecaterina – istorie și prezent

In 1897, familia Cantacuzino, in principal Ecaterina Cantacuzino, impreuna cu alte cateva mari familii ale Romaniei acelor ani, au pus bazele unui institut pentru cresterea copiilor sarmani nou nascuti. Presedinte de onoare era regina Elisabeta. Activitatea si reusitele acestui institut au fost recunoscute peste tot in lume. Practicau o asistenta sociala foarte consistenta si chiar au anticipat, la nivel de viziune si practica, ceea ce astazi se numeste asistenta maternala (concept care are la baza convingerea ca e mai bine sa platesti un om care sa creasca copilul acasa, intr-o atmosfera de familie, decat sa fie institutionalizat). Institutul si realizarile acestuia a reprezentat un varf al mobilizarii sociale din spatiul european.

In Romania de astazi, aceasta institutie cu rol civilizator vital este nu doar marginalizata, ci chiar ridiculizata. Adesea instrumentalizata. Politicienii o folosesc pentru voturi si imagine, presa o critica pentru audienta, oamenii de rand pentru o induiosare narcisica bianuala (de Pasti si de Craciun), iar ONG-urile pentru a-si pastra un statut financiar si social confortabil (cu exceptia unor asociatii mici, aproape necunoscute, care chiar isi fac treaba: Asociatia Mladita, Fratii Maristi, Casa Sperantei, ARAS etc ). Asistenta sociala ramane, din pacate, o simpla aliniere la cerintele europene, nu expresia institutionala a unei prioritati sociale.

La fel si critica adusa in ultimii ani acestei institutii – inepta, contraproductiva si ipocrita.
Am lucrat destul de multi ani la Protectia Copilului. Pentru mine ca specialist in formare aceasta institutie a fost extraordinar de benefica. Conditiile de lucru erau flexibile si favorabile unei formari profesionale autentice (ni se cumparau carti, ni se plateau teste, formari etc), iar la Serviciul de Abuz, unde am lucrat eu, cazurile erau de toate felurile, intram in contact prelungit cu tipuri umane dintre cele mai interesante, din absolut toate paturile sociale, de la muritori de foame, la miliardari aflati in divort. Recomand oricarui absolvent de psihologie care vrea sa ramana in zona clinica sa treaca prin aceasta institutie; chiar daca salariul este umilitor de mic, paleta cazurilor e extraordinar de diversa.

leagan sf ecaterina(Foto: pandhoraa.blogspot.ro)

Dementul care schimbă lumea

Am tot citit zilele astea despre George Michael, despre „geniul”si „nebunia” lui. Se mai dadeau si liste cu alte genii care suferisera de diverse boli psihice, se facea mare caz de nebunia creatoare.

Nu pricep de ce se uita faptul ca cea mai importanta trasatura a nevrozei, a psihopatologiei in general, este imobilitatea (rigiditatea, mecanicitatea). Din acest motiv, impresia pe care ti-o da un nevrotic este de stagnare, saracie, izolare, devitalizare si de previzibilitate (contrar perceptiei comune). Creativitatea este, in schimb , mobilitate, vitalitate, imbogatire: sa faci ceea ce nu a fost (in arta, in stiinta, in relatii interumane, in orice). De ce sunt oare oamenii atat de convinsi ca artistul, creatorul in general, este nebunul, damnatul?

Ar exista cateva principii reale de la care oamenii pleaca atunci cand pun in legatura excesiva nebunii si creatorii: cel care creeaza este uzurpatorul, cel care mai intai distruge ca sa poata apoi construi (nebunie curata, nu?); ar mai fi faptul ca creatorul este cel care sub povara potentialului creativ da rateuri comportamentale, atitudinale, angajamentul lui creator ii forteaza limitele fiintei pana cand, adesea, il face de nerecunoscut pentru ceilalti; in fine, mai e si faptul ca lupta cu propriile vulnerabilitati psihice poate avea rezultate creative.

Daca ne uitam mai bine, vedem ca in niciunul din cazuri nu e vorba de nebunie propriu-zisa ca organizare psihica rigida si invalidanta; este mai degraba vorba de o psihodinamica mai complicata, uneori incomprehensibila pentru perceptia comuna. Creatorul este curajos, vital si angajat, si chiar daca nu de putine ori sta sub amenintarea nebuniei, nu-i cedeaza, ci o abordeaza creativ, iar asta e cel mai convingator semn al sanatatii.

La explicatiile de mai sus as mai adauga una: omul de rand, ne-creatorul isi justifica scaderile si lenea plasand creatorul intr-o alta ordine a lucrurilor, una cumva supraumana, a celor posedati de daimon. Pe scurt, sunt oameni talentati/mai putin talentati, inteligenti/mai putin inteligenti, cu ADHD/fara ADHD, creatori/ ne-creatori. Suntem asadar ceea ne-a fost dat sa fim si cu asta basta. Ce e curios la aceasta pozitionare este faptul ca desi are la baza recunoasterea unor categorii „superioare”, cumva, prin enuntarea acestei recunoasteri, devii si tu mai special. Ca atunci cand spui ca romanii nu sunt ca nemtii, iar asta te face si pe tine un pic neamt. Imi pare adesea ca aceasta viziune asupra creatiei ca fiind altceva, eventual o nebunie fascinanta sau ceva ce i-a fost cuiva (nu tie) dat, nu vorbeste despre recunoasterea nobila a excelentei, ci despre lene, trufie sau pur si simplu nepricepere.

george-michael(Foto: esquire.com)

Lauda și narcisismul

narcisism

„Bravo mama, bravo!” Copilul incurajat si bucuros, apuca si celalalt pantof si incearca sa-l incalte: „Acuma asta” , zice copilul satisfacut. „Da, mama, asa e, asta urmeaza. Bravo! „Acuma mergem” zice copilul. ” Da, mama, asa e, acum mergem. Bravo!” Si au plecat. Copilul energizat si bucuros, mama calma si mandra.

Chiar au copiii nevoie de laudele parintilor? Nu cumva prin laude parintii pun stapanire pe ispravile mici si mari ale copiiilor lor? Copilul meu e frumos, destept, a facut asta si a facut ailalta, dar mai presus de toate E AL MEU. A facut tot ce-a facut PENTRU CA E AL MEU.


Mai mult, nu cumva, in felul asta, eu, parinte, ii spun copilului meu ca ispravile lui sunt ispravi doar pentru ca sunt recunoscute si legitimate ca atare de laudele mele? Si daca e asa, nu urmeaza, de aici, ca de aceste recunoasteri atarna nu doar valoarea ispravilor lui, ci chiar EL INSUSI, ca fiinta? Pe scurt, eu, copil, exist sau nu exist in functie de ce crede mama de faptele mele. Care de fapt, tot ale ei sunt. Copilul se vede pe el insusi prin ochii parintilor. Asa e normal. Numai ca aceasta privire trebuie sa fie una increzatoare si admirativa, NU legitimanta. Normal ar fi ca parintele sa se minuneze de isprava copilului si sa fie el insusi recunoscator pentru acea isprava. Normal ar fi ca aceasta recunostinta sa se regaseasca in atitudine, in discurs, dar mai ales in INCREDEREA acordata copilului. Laudele nu il fac pe copil increzator, ci vanitos si narcisic. Admiratia este cea care ii da curaj si incredere in sine.

(Foto: Conda de Satriano, Narciso, 1893/arteinsublimedetailsdicatherinelarose.blogspot.com)