Povestea cutremuratoare cu mama si cei patru copii (dintre care 3 născuti) care se arunca in fata trenului o stiti. Termenii-cheie ii recapitulez aici: istoric de depresie, sarcie, disperare, conflicte conjugale si, posibil, adulter.

Se poate sa fie vorba deformatie profesionala, dar am cateva intrebari in minte care schimba un pic unghiul din care e privita problema in presa si in social media. Cum explicam cumintenia sinucigasa cu care acesti copii – inteleg ca e vorba de copii de 8 si 10 sau 12 ani – se supun indemnului mamei si ii stau alaturi pe calea ferata? Ce fel de relatie au avut aceste fetite cu mama lor? Indiferent de amploarea si forta emotionala a crizei, nu poti sa convingi niste prepuberi intr-o zi (doua sau trei, zece) sa consimta la o astfel de decizie violenta si finala.

Unde, cand si in ce imprejurari a disparut forta vietii si instinctul de conservare in aceste fetite? Nu cumva problemele acestei mame (fara indoiala necajite) a ocupat tot spatiul relatiei? Nu e posibil ca acesti copii sa fi simtit constant ca, in afara problemelor mamei lor, nici nu exista viata?! Ca de fapt ei nu au dreptul la viata? Pare sa fi fost vorba de o relatie definita exclusiv de mama si de problemele ei. Cum se face ca o fetita de 10 ani nu a trait/simtit ca viata e mai mare decat mama ei? Nu e posibil oare ca aceasta insotire docila in moarte sa fi fost deja in acord cu tot restul vietii lor, a fetitelor? Ceva imi spune ca aceasta mama nu le-a dat copiilor ei niciodata dreptul la viata. Depresia, saracia si necazurile ei nu sunt nici pe departe suficiente pentru a explica ce a facut ea.

Cred ca raspunsurile la intrebarile de mai sus ar lamuri in cea mai mare masura aceasta imensa tragedie.