Posts Tagged → credinţă

Iluzia post-religioasă

Mulți teologi și filozofi moderni au susținut că diavolul are o țintă permanentă: aceea de a ne convinge că nu există, pentru a ne putea cuceri mai ușor. Asemenea ateului, diavolul preferă să știe că nu credem în existența lui Dumnezeu: el, demonul căzut, poate fi ignorat, ba chiar dă seamă de o maximă discreție, practicînd un soi paradoxal de smerenie, o kenoză inversă. Altfel spus, demonul preferă inexistența, dar n-o poate decît simula. Mai toate religiile au descris un infern. Un loc simbolic, imaginar, un ciudat perimetru spiritual, copleșit de forțele răului, care-și află acolo maximul de intensitate și densitate. Acolo (adică nicăieri) se află contrariul împărăției lui Dumnezeu, alt loc spiritual, unde virtutea, fericirea și armonia se desăvîrșesc fără încetare și fără nevoia de a o face: împărăția divină nu e nici statică, nici dinamică. E devenirea circulară a perfecțiunii nesfîrșite.

În prezența celor amintite mai sus, nu ne va mira prea tare faptul că ateul nu crede (nici) în diavol. El are credința că Dumnezeu nu există și e adesea irațional (prin superstiții sau fanatisme de tip scientist sau utopic-social), dar cel puțin pretinde că a ieșit din era irațională a Teologiei și a pășit (deodată cu secolul al XIX-lea) în era pozitivă a Rațiunii. Evacuarea deismului nu elimină și schema religiilor monoteiste: nu poți fi agnostic sau ateu postmodern fără o sumă de credințe (și un credo), așa cum nu te poți lipsi de ritualuri, ceremonii și simboluri. Devii un homo religiosus fără legătură cu Ființa Supremă și totuși incapabil să te desfaci de orice alte legături (prejudecăți, ideologii, angajamente militante etc.). În alți termeni, secularizarea contemporană e plină de idolatrie, sincretism, confuzie axiologică și anarhie, fără să scape de tema locurilor imaginare (precum împărăția lui Dumnezeu sau infernul). Secularizarea implică doar imanentizarea jocurilor de limbaj care descriau odinioară diferitele forme de transcendență. Individul secularizat nu mai aparține unei Biserici (sau poate o mai face, inerțial, ca reperaj patrimonial fără urmări etice) și trăiește imaginarul ca pe un fapt material, lipsit de mister: o tehnică de evaziune care te aduce, invariabil, la punctul de pornire.

Filozofiile moderne (de la Descartes la Husserl și Wittgenstein, trecînd prin utilitariști, empiriștii anglo-saxoni sau deconstructiviștii francezi) au refăcut modelul universului și antropologia, influențînd artele și politica, numai că raza lor de acțiune s-a oprit la cercul cititorilor (capabili să-i înțeleagă sau sperînd s-o facă). În toate societățile (occidentale sau nu) a continuat să existe credința în Dumnezeu, în ordinea lumii și în sensul vieții umane (situat transistoric, într-un veac eshatologic). Elitele – specializate în „demistificarea“ socială și demitologizarea epistemică a faptului religios – au continuat să decidă și să se alieneze simultan în raport cu ele însele și cu „masele deplorabile“. Religia organizată persistă, așa cum religiozitatea populară înflorește alexandrin, sub umbrela unor terapii, sinteze pretins ezoterice și amalgamuri doctrinare difuze. Nici experimentele radicale (de tipul nazismului și comunismului) n-au dislocat ireversibil geografia nevăzută a creștinismului. Oricîte eforturi și excese s-au consumat (în discurs și fapte „riscante“), sute de milioane de oameni (și o majoritate statistică a umanității) au rămas fidele cosmografiei revelate și modelului christic sau propriilor tradiții monoteiste și politeiste, adaptate, revizitate, divizate sau reinventate periodic. E de meditat la această reziliență a experienței sacrului. Ea nu probează „prostia“, așa cum nu conotează „obscurantismul“ gloatelor incapabile să evolueze, cît demonstrează acțiunea lui Dumnezeu în psihicul creaturii sale gînditoare și libere. Episoade arhaice – precum legămîntul avraamic – își dovedesc surprinzătoarea vitalitate, continuînd să informeze mentalul colectiv, dincoace și dincolo de noile noastre comportamente, viziuni cosmologice și tabieturi civilizaționale. Iată un spectacol pasionant prin straniile sale sugestii, niciodată definitive.

Praga – București

A fost primul meu drum în afara țării de cînd nu mai e tata. Și surprinzător poate, la întoarcere m-am gîndit numai la el. Asta în timp ce NATO nu-i nimic pe lîngă supravegherea aeriană pe care am asigurat-o uitîndu-mă pe geam. Eu stau numai la geam! 🙂

Tata. Prima călătorie de cînd nu mai e. Nu-mi dau seama de ce mi-a răsărit în gînd. Poate pentru că a lucrat o viață la Tarom, dar nu a zburat niciodată. De frică. Avea încredere absolută în aparatura de bord la care lucra, dar avionul are mai multe componente, încerca să se justifice cînd venea vorba. Așa că pe ce punea el mîna era în regulă, dar restul?! Așa că lasă. Lasă azi, lasă mîine, acum nu e momentul, și a lăsat o viață.

Poate pentru că la Praga cel mai mult m-a impresionat cartierul evreiesc. Cu casele, cu cimitirele, cu sinagogile, cu lumea lui. I-aș fi povestit multe, tata a lucrat și la Comunitatea Evreiască din București, după ce s-a pensionat de la aeroport. Lumea lui profesională s-a împărțit între avioane și evrei, cumva. Nu sînt evreică, din păcate, deși mi-am dorit mult.

Poate pentru că aș fi rîs cum mai făcusem de atîtea ori înainte, nespunîndu-i că am de călătorit cu avionul. Se cam obișnuise că minciunesc, dar zicea ”bine”, în speranța că poate nu e așa, ca de obicei.

De obicei, știind de mică că lui tata îi e frică, îi spuneam la întoarcere. Numai, exclusiv la întoarcere. ”Știi cu cine am venit? Cu X”. Sau ”l-am văzut pe Y, am vorbit cu Z” și tot așa. Sau ”nu am văzut pe nimeni cunoscut”, se putea și așa.

Poate pentru că de cînd eram foarte mică mi-au plăcut avioanele. Pentru că mă îmbrăca mama frumos (standard, standardul meu 🙂 rochie de dantelă, pantofi de lac și geantă, toate albe), ghindocul de doi-trei anișori, și mergeam să-l vedem pe tata la lucru. Numai eu aveam voie să trec granița, mama rămînea într-un loc anume, și asta, faptul că numai mie și lui tata ne era permis să pătrundem în lumea aceea mă încînta de atunci.

Am iubit avioanele încă de pe atunci, cînd spuneam că vreau să mă fac pasager. Asta mi-am dorit eu să devin în viață, cînd eram mică, pasager, nu rîdeți. Tata era în ochii mei un om special, el și colegii lui, care făceau ca avioanele să zboare în siguranță. Știu de la el cum sună motorul, e un zgomot fabulos, cum trebuie să decoleze, cum să aterizeze… Știam de mică la ce înălțimi zboară avioanele, cu ce aparatură specială, de cînd mă jucam cu cele mici pe care mi le aducea tata. Împreună cu portocala cu frunză, de Crăciun, la pomul de iarnă.

Habar nu am de ce mi-a venit tata în gînd acum. Deși explicabil, va rămîne așa, e mai bine. Știu numai că am avut impresia, mai mult ca în alte dăți, că acum chiar nu se poate întîmpla nimic rău. Așa că m-am bucurat ca acel copil care am fost, tot drumul. Și mă bucur ca un copil, trebuie să mai trag de mine să arăt totuși a om mare, credeți-mă. Pe lîngă lumea serioasă din jurul meu, cu treburi, mi-e greu să ascund licărirea din ochi măcar, freamătul, plăcerea.

Știu de ce am avut impresia asta. Pentru că acum tata e sus.

PS: Este singura fotografie pe care o am de atunci, nici eu nu știu cum făcută. Știu doar că este făcută în cimitirul avioanelor, acolo probabil se putea. 

Mama si tata mai au de lucru

Îngăduiți-mi o expunere mai largă pe tema homosexualității.

Din perspectiva Evangheliei, Dumnezeu urăște păcatul și nu pe păcătos, iar Iisus Hristos a venit pentru cei bolnavi, nu pentru cei sănătoși: mântuirea are și o dimensiune restaurativă: e naștere din nou, în lumina libertății, a iubirii divine și a comuniunii. De vreme ce nu e creștinește să urăști pe cineva, nici pe homosexuali nu se cuvine să-i urăști. Dar nici nu le poate cere cineva creștinilor să aplaude sodomia și lesbianismul așa cum aplaudă, să spunem, focurile de artificii. Îndemnul divin: ”creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul” leagă căsătoria de un scop procreativ natural și indispensabil.

Din perspectiva democrației liberale, viața privată e intangibilă. Nimeni nu are dreptul să judece faptele altuia dacă ele nu lezează interesul general, proprietatea sau drepturile civice ale unor terți. Închiderea lui Oscar Wilde pentru un scandal de moravuri constituie – printre multe alte triste exemple – o rușine pentru civilizația modernă. Cu atât mai odioasă apare persecutarea politică a homosexualilor în regimurile naziste și comuniste.

Din perspectiva istoriei și a geografiei umane știm că diferite societăți au interzis sau, dimpotrivă, au tolerat homosexualitatea: întrucât Occidentul post-modern e o societate care valorizează libertatea și pluralismul, nu e de mirare că homosexualitatea a fost depenalizată. E totuși o diferență între a nu pedepsi legal această practică și a o impune legal, pe picior juridic de egalitate cu drepturile heterosexualilor, pentru care familia înseamnă bărbat și femeie, adică ”mamă” și ”tată”, nicidecum ”două mame” sau ”doi tați”.

În concluzie, stigmatizarea creștinilor ca ”homofobi” este la fel de inacceptabilă ca și stigmatizarea cuiva pentru orientarea sa sexuală. Pe de altă parte, a respecta tradiția, aici, înseamnă a oferi omenirii un viitor…

Stirile si comentariile de weekend

Teatru.

1.V-am recomandat cu ceva vreme în urmă un spectacol de teatru. De teatru independent. Si-am zis ca oameni de dreapta fiind, sa sprijinim teatrul independent, ca şi orice altă iniţiativă privată.  Şi acum, în comparaţie, misecuvinii teatrului românesc şi admiratorii şi susţinătorii lor. Că tot vorbeam în precedenta postare, referitoare la cel mai recent sondaj dat publicităţii, despre electorat.

Yeba, comentariu pe Facebook:

Oameni cu oarecare carte incapabili să separe instituțiile de persoane și legile, de trăiri, bugetari indestructibili Sunt siderată.

Fact:

Mihai Malaimare a pierdut, joi, definitiv procesul in care a contestat raportul Agentiei Nationale de Integritate (ANI) prin care s-a stabilit ca s-a aflat in stare de incompatibilitate intre anii 2008 si 2013, intrucat a fost atat membru titular al Consiliului National al Audiovizualului (CNA), cat si manager, respectiv director al Teatrului Masca din Bucuresti.

Masca = o institutie publica de cultura aflata in subordinea Consiliului General al Municipiului Bucuresti,

Mihai Mălaimare

Singura chestiune care imi ramane de facut este sa emigrez /în Rusia, precizează mai la vale/ si o voi face. Sa vina domnul Georgescu din puscarie sa conduca el Teatrul Masca, pentru ca el este cinstit”,

Olga Delia Mateescu, actriță
Mihai a,,inventat,,teatrul MASCA, l-a reinventat,nu l-a pus nici-un guvern sau partid s-o facă! Nu are,, o funcție,,este viața lui. Așa trăiește. Așa trăiesc actorii de acolo. Nu au funcții. Ei sunt. Cu ce este incompatibilă existența?

Miau ! (n.m., nu m-am putut abține)

Michaela Stoica (comentariu la statusul de mai sus)
Niste hoti, ignoranti, oportunisti, etc expl acestui Horia Georgescu ajunsi sus din complex, gelozie prostie si rautate au distrus multi oameni si institutii, ptr ca stiu ca nu pot ajunge nicioadata la nivelul adevaratilor oameni inteligenti. Prostul da mereu cu batul in balta sa se faca auzit. Excrocul de georgescu merita ani de inchisoare…un impostor

Cristina Surduc (idem)
Doamna Olga cine să îi înțeleagă pe actori ? Cei care vin la un spectacol cu telefoanele deschise si la final nici nu știu de ce se aplauda în sală ? Ei nu știu decât să se ridice în două picioare dar tot fără să știe de ce. Cei care l-au găsit incompatibil nici nu știu cine-i Mălaimare!

********
E posibil? Și i-am bombănit pe saituri pe ăia care nu înțelegeau cum e posibil să facă Gică Popescu închisoare, farul orizontului lor.

2. Mircea Diaconu, europarlamentarul anchetat de OLAF pentru că ar fi angajat 13 asistenţi (dublul mediei europene), are păsărelele lui. De care este îngrijorat.

Europarlamentarul Mircea Diaconu a atras atenţia, într-o intervenţie telefonică la Antena 3, că, de fapt, nu este vorba doar despre ciocârlie, ci de un patrimoniu de care „ne batem joc”.

„Ne batem joc de tot ce avem. De ape, de păduri, de subsol. Ne batem joc şi de oameni”, a spus europarlamentarul. – antena3.ro

3. Preşedinţie. a)  Instituţia Primei Doamne şi-a dus clasa în vizită la locul de muncă al soţului Instituţiei Sale. Care a consemnat – cum altfel?! – evenimentul. Pe – din nou, cum altfel?! – Facebook.

Cînd să găsesc o rimă cu „picioare” la „Viitor de aur ţara noastră are”, mi-am amintit cum se vorbea în campania electorală despre Udrea, că se fotografiază numai alături de persoane în vîrstă sau tinere care nu arată aşa de bine ca ea.  Acum priviţi poza de mai jos. E?

carmen iohannis

b) Tot preşedinţie, tot activităţi recreative. Şi nu numai.

iohannis bicicletaNu ştiu dacă a verificat cineva dacă e constituţional sau nu îndemnul.

Credinţă

Bogdan Glăvan, status Facebook:

Intamplarea face ca azi am trecut pe la biserica din parcul Politehnicii. M-am oprit doua minute. Aglomeratie, foarte multa lume la slujba, in afara bisericii la fel de multa lume pe cat era inauntru asculta slujba la difuzoare. Prefer intimitatea, asa ca nu m-am simtit foarte linistit… in fine, mi-am dat seama ca aglomeratia caracterizeaza toate bisericile pe care le-am vazut.
In ciuda acestei realitati, niste oameni tristi protesteaza impotriva constructiei de biserici. Vor scoli, desi tineretul s-a imputinat teribil. Vor autostrazi, desi o sa fie pustiu pe ele, va dau in scris.
Asta e boala banilor publici, fiecare crede ca acesti bani trebuie cheltuiti exact in directia in care crede el ca e bine. Iar bisericile nici macar nu sunt construite in intregime din bani publici, dar nu mai conteaza – banii publici trebuie cheltuiti „stiintific”, „cu cap”, asa ni se spune.