Eternul feminin, eternul jihadism*

Petre M. Iancu semnează pe Deutsche Welle un articol de colecție*.

Poate și mai convingător, în lectura autorului, mai jos, preluare de pe adevarul. ro.

De vreme ce liderul persan împarte în vest comenzi de câteva miliarde, cui să-i mai pese că şeful său, ayatolahul Kamenei, e stăpânul teocratic al unui regim tiranic, care calcă în picioare cu superbie, de decenii, drepturile omului şi cetăţeanului? Care execută mai mulţi disidenţi chiar decât hulita Arabie Saudită. Care a practicat impenitent, prin Hezbollah şi alte organizaţii similare, terorism de stat, nu doar în Siria şi Liban, ci şi în ţări atât de îndepărtate de Orientul Apropiat ca Argentina. Ai cărui ierarhi şiiţi şi gărzi revoluţionare au propulsat şi menţinut la preşedinţia iraniană ani la rând un negaţionist al Holocaustului şi ameninţă în continuare statul evreu cu genocidul.

Nu i-am văzut roşind pe cei care, miercuri, 27 ianuarie, comemorau cu pompă şi belşug de vorbe sforăitoare la Berlin, Paris şi Roma ziua internaţională a eliberării lagărului de exterminare de la Auschwitz, ziua comemorării victimelor Holocaustului.

[…]

A sosit timpul să ne amintim că totalitarismul nazist şi cel comunist s-au cununat şi au făcut pui. Să începem să deschidem ochii. Să-i vedem nu doar pe ei. Să nu mai strângem mâna oricui. Şi să nu mai iubim chiar pe oricine, oricând şi necondiţionat.

Craciun fericit!

Prețuiți mai presus de orice oamenii din viața voastră. Iubiți-i, mulțumiți-le și iertați-i, dacă e cazul. Bucurați-vă de ce aveți, doriți-vă ce credeți că puteți. Miracolele și ajutorul primit sînt în grija altcuiva. Datorită căruia ați întîlnit și veți mai întîlni oameni pentru sufletul și mintea voastră. Oameni pentru o viață. Și ocaziile cu care să vă împliniți visurile.

Ridicați-vă privirile spre cer în această noapte de Crăciun. Va fi lună nouă, în 25 decembrie, cum nu a mai fost din 1977 și cum nu va mai fi pînă în 2034.

Iar acum Paul Dragoș Aligică, pentru cititorii de pe Facebook și nu numai:

Dragi Prieteni,

In mod normal, scriu notele mele pe facebook in mici pauze ale zilei de lucru sau in scurtele momente inainte sau dupa ziua de lucru de la universitate sau de pe unde ma mai duc sarcinile zilei si momentului. Nu am niciodata timpul – si ar fi si deplasat- sa multumesc de fiecare data atentiei si curtoaziei cu care urmariti postarile mele, sa spun ca apreciez sincer comentariile dumneavoastra si ca sunt recunoscator pentru faptul ca le faceti sa aiba distributia si relativa influenta pe care o au in dezbaterea publica din tara, in ciuda faptului ca sunt niste simple note si insemnari informale, cvasi-jurnaliere, cvasi-private ale unui autor excentric evolutiilor si centrelor de decizie sau mediatice de la Bucuresti.

Profit acum insa de faptul ca ne aflam in ajunul sarbatorilor si in apropierea noului an, de faptul ca am ceva timp la dispozitie (petrec anul acesta sarbatorile in tara, cu mama) ca sa va multumesc si sa imi exprim aprecierea si gratitudinea in cel mai sincer mod. Sunt onorat sa am cititori ca dumneavoastra in acest experiment colectiv pe care l-am incercat impreuna aici, de cativa ani buni acum, profitand de noile mijloace tehnice la dispozitia noastra, in afara circuitelor mediatice oficiale.

In acelasi timp, vreau sa imi cer scuze pentru faptul ca de cele mai multe ori nu pot reactiona sau confirma nenumaratele postari ce imi apar pe fluxul personal de la dumneacvoastra. Uneori – si mai grav – sunt incapabil sa tin randul mesajelor private personalizate. Problema nu e una de vointa sau atitudine. E una pur tehnica. Cu 5000 de prieteni – o buna parte foarte activi, multi dintre ei formatori de opinie sau oameni de mass media – fluxul meu se schimba de la secunda la secunda, fie si daca doar 10% dintre ei se hotarasc sa posteze o singura data la cateva ore. Este tehnic imposibil sa ii fac fata, cu atat mai mult cu cat prezenta mea pe Facebook este sporadica. Deci: mii de scuze post factum dar si in anticipare.

Ca sa inchei: profit de ocazia aceasta pentru a va multumi si pentru a spune inca odata ca sunt sincer onorat sa am cititori ca dumneavoastra.

Sarbatori Fericite!”

Fiți fericiți! Din partea tuturor celor care înseamnă și contează pentru Blogary, Crăciun fericit!

nasterea domnului

(Foto: instagram.com/book_historia)

Mama si tata mai au de lucru

Îngăduiți-mi o expunere mai largă pe tema homosexualității.

Din perspectiva Evangheliei, Dumnezeu urăște păcatul și nu pe păcătos, iar Iisus Hristos a venit pentru cei bolnavi, nu pentru cei sănătoși: mântuirea are și o dimensiune restaurativă: e naștere din nou, în lumina libertății, a iubirii divine și a comuniunii. De vreme ce nu e creștinește să urăști pe cineva, nici pe homosexuali nu se cuvine să-i urăști. Dar nici nu le poate cere cineva creștinilor să aplaude sodomia și lesbianismul așa cum aplaudă, să spunem, focurile de artificii. Îndemnul divin: ”creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul” leagă căsătoria de un scop procreativ natural și indispensabil.

Din perspectiva democrației liberale, viața privată e intangibilă. Nimeni nu are dreptul să judece faptele altuia dacă ele nu lezează interesul general, proprietatea sau drepturile civice ale unor terți. Închiderea lui Oscar Wilde pentru un scandal de moravuri constituie – printre multe alte triste exemple – o rușine pentru civilizația modernă. Cu atât mai odioasă apare persecutarea politică a homosexualilor în regimurile naziste și comuniste.

Din perspectiva istoriei și a geografiei umane știm că diferite societăți au interzis sau, dimpotrivă, au tolerat homosexualitatea: întrucât Occidentul post-modern e o societate care valorizează libertatea și pluralismul, nu e de mirare că homosexualitatea a fost depenalizată. E totuși o diferență între a nu pedepsi legal această practică și a o impune legal, pe picior juridic de egalitate cu drepturile heterosexualilor, pentru care familia înseamnă bărbat și femeie, adică ”mamă” și ”tată”, nicidecum ”două mame” sau ”doi tați”.

În concluzie, stigmatizarea creștinilor ca ”homofobi” este la fel de inacceptabilă ca și stigmatizarea cuiva pentru orientarea sa sexuală. Pe de altă parte, a respecta tradiția, aici, înseamnă a oferi omenirii un viitor…

Teocratiile corect politice

Statul laic e acela în care Biserica, oricare ar fi ea, nu este o putere a statului iar autoritățile religioase nu au drept de decizie în conducerea statului. Laicitatea statului nu presupune eliminarea religiei din viața publică și înlocuirea sa cu diverse forme de isterie, terorism, propagandă resentimentară și exhibiționism.

Din păcate, am ajuns deja în situația în care statul a devenit prizonier, platformă de manifestare și instrument de propagandă, spoliere și impunere prin forță în viața publică a ideologiilor sau isteriilor momentului. Așa cum comuniștii au înlocuit religia cu comunismul, astăzi înlocuim religia cu terorismele puritane și resentimentare ale unisexului, LGBT-ului, ecologismelor, egalitarismelor, corectitudinii politice și altor experimente împotriva libertății și naturii umane. Comunismul, ca și celelalte manifestări ale puritanismului resentimentar, și-a subordonat statul și s-a transformat în unica putere a statului. Ceea ce bisericile creștine, de exemplu, nu au reușit niciodată.

Dacă în secolul XX autoritățile comuniste se substituiseră statului, astăzi avem organe și autorități ale statului a căror funcție, instituită oficial, este de a face propagandă, de a impune prin forță și de a veghea la respectarea, cu strictețe, în relațiile sociale, în orice formă de exprimare publică, chiar în relațiile de familie și în intimitate, a noilor religii. Statele nord americane și europene se transformă, văzînd cu ochii, în teocrații ai căror dușmani sînt religia și piața liberă, cele mai importante forme de libertate, de evadare de sub controlul gestapoului paradisului terestru.

Reich-ul islamic al președintelui Mahmoud Ahmadinejad

Iranul a sărbătorit pe 11 februarie 31 de ani de la revoluția islamică ce a pus capăt regimului monarhic al lui Reza Pahlavi Aryamehr. De atunci, doi ayatollahi supremi se străduiesc să aducă Iranul în rândul lumii, mai întâi “revoluționarul” Khomeini și apoi, succesorul său de astăzi, Khamenei, dar republica islamică a eșuat într-o autarhie prenucleară, ce își consumă energiile și substanța națională în îmbogățirea uraniului și performanta rachetistică inercontinentală. Situat în centrul Axei răului – alăturare de cinci state profund antioccidentale și antidemocratice, într-o evaluare a Departamentului de Stat – Iranul lui Ahmadinejad s-a înscris pe orbita amenințărilor explicite la adresa Israelului, a UE și a Americii. Evaluat dinspre Israel și Satele Unite, discursul președintelui iranian Mahmoud Ahmadinejad poartă în el ingredientele retoricii naziste. Ahmadinejad a instigat de câteva ori la genocid împotriva evreilor și a justificat distrugerea programată a Israelului. Guvernul de la Tel Aviv a început să ia tot mai în serios varianta răpirii președintelui iranian și aducerea acestuia în fața Tribunalului Internațional de la Haga, pentru a fi judecat și condamnat.

Pentru categoria de cititori obișnuită cu alăturarea dintre islam si nazism, Ahmadinejad nu constituie un invitat surpriză în Walhalla. Ultimii ani abundă în studii, unul mai aplicat decât celălalt, consacrate acestei asocieri aparent neobișnuite, care aduc în discuție factorii de risc care decurg din islamul altoit pe un trunchi nazist. |n atari circumstanțe, semnalul de alarmă tras pe 17 decembrie 2006 de deputatul israelian Beniamin Netanyahu, liderul Partidului Likud și fostul premier al Israelului, vine într-o succesiune firească. Extrem de atent la progresele industriei de apărare a Iranului, la programul său nuclear și la ieșirile tot mai belicoase ale președintelui iranian, Netanyahu a declarat că “Ahmadinejad vrea să fabrice arme nucleare ca să domine lumea și să înființeze un imperiu islamic. Cu ajutorul bombei atomice el speră să construiască un Reich islamic care să dureze 1000 de ani”. Declarația lui Netahyahu s-a inspirat din raportul comandantului Mossadului, Meir Dagan, prezentat în fața Comisiei de Externe și Securitate a Knessetului. Dagan a avertizat că în decurs de trei ani, Iranul va fi capabil să echipeze cu uraniu îmbogățit primele sale ogive nucleare, purtate de rachetele balistice intercontinentale Sahab 5 și 6.

Nu e cam devreme să putem vorbi, într-adevăr, de riscuri considerabile care decurg dintr-o asemenea stare de lucruri? Cartea publicistului Chuck Morse “Legături între nazism și islamul terorist” este un fel de tatăl-nostru al temei propuse, ca și recentul articol al profesorului de la Universitatea Harvard, Alan Dershowitz, Soluția finală a Hezbollah“ sau articolul “Legături între nazism și teroriștii Al Qa’eda“, al publicistului Joseph Zyble. Un loc binemeritat în această ecuație îl ocupă și eseul lui Serge Trifkovic, profesor la Universitatea din Southampton, “Legături dintre islam și nazism”, publicat în 2002, cât și ultima carte a lui Trifkovic, “Sabia Profetului: o politică incorectă a ghidului islamului”*. |n fine, un ultim articol, “Față în față cu cel mai urât adevăr: nazismul islamic”, semnat de procurorul Raymond S. Kraft din nordul Californiei, a apărut pe 2 septembrie 2006, la doar o săptămână după ce președintele american George W. Bush a folosit termenul “islamofascism” într-un discurs aspru criticat de presa conservatoare.

Ar fi simplu ca lucrurile să se oprească aici. Dacă Ahmadinejad s-ar fi inspirat din nazism, totul era previzibil în retorica amenințărior sale, care au devenit punctuale. La fața locului, lucrurile sunt însă mult mai complicate decât se văd din cancelariile occidentale. Deja în cercurile apropiate ale președintelui iranian a început să se vorbească că Ahmadinejad este întruchiparea Imamului Ascuns, a lui Mahdi în persoană, recunoscut atât de sunniți, cât mai ales de șiiți. Începând de aici, călcăm pe un teren minat, impregnat de un profund misticism de factură persană. Mahdi este cel de al doisprezecelea imam, dispărut în urmă cu sute de ani, care va reapărea în chipul lui Mesia, pentru a salva lumea. Înaintea venirii sale, lumea va cunoaște mari tulburări. Tabloul distrugerii și pervertirii rânduielilor lumești seamănă până la identitate cu cel descris în Apocalipsa creștină. Imamul Ascuns va apărea pe post de salvator, declanșând Judecata de Apoi și lupta împotriva necredincioșilor. Or, din perspectiva învățăturilor unor ayatollahi, considerați nu o dată eretici, cu care Ahmadinejad are legături privilegiate, Iranul este dator să provoace dezordinile și haosul, pentru a grăbi venirea Imamului Ascuns, care va mântui lumea. De aici, și până la identificarea lui Ahmadinejad cu Mahdi n-a mai rămas decât un singur pas, și o jumătate din acesta s-a produs deja în urmă cu doi ani, când presa afiliată regimului teocratic de la Teheran, titra că în jurul lui Ahmadinejad a apărut o lumină verde fosforescentă, în timp ce acesta ținea un discurs la sediul general al Națiunilor Unite.

Acești misterioși ayatollahi trăiesc și activează în orașul sfânt Qom, situat la 150 de kilometri sud față de Teheran. Poate cel mai însemnat mentor al lui Ahmadinejad este ayatollahul Mohammad Taghi Mesbah Yazdi, în vârstă de 76 de ani, președinte al Adunării experților persani, care îl desemnează pe ayatollahul suprem. Supranumit “Crocodilul”, Mesbah Yazdi este considerat a fi cel mai conservator și puternic cleric din Iran, cât și principalul teoretician al fundamentalismului islamic de factură șiită. În 1997, după alegerea preșdintelui reformist Mohammad Khatami, Mesbah Yazdi i-a încurajat pe membrii Gardienilor Revoluției Islamice (Pasdaran) și pe cei ai grupării Hezbollah să stopeze reformele, provocând ample agitații în țară, în care s-a recurs nu o dată la acte de violență. Mesbah Yazdi a fost motorul care a animat mașina teocratică ce l-a ales pe Ahmadinejad președinte. După opiniile jurnalistului de investigație Akbar Ganji, Yazdi a inspirat o mulțime de “fatwa”, – ordine religioase, care în 1998 au condus la asasinarea a cinci dizidenți iranieni. El conduce o mișcare misterioasă numită Hojatieh, despre care se crede că pregătește acțiunile care vor grăbi venirea Imamului Ascuns. Acesta va reapărea în moscheea Jankaran de lângă Qom, pentru restaurarea căreia Ahmadinejad a alocat un buget de aproape 20 de milioane de dolari, la scurtă vreme după ce a fost ales președinte, pe 29 iunie 2005. Ayatollahul Mesbah Yazdi susține că folosirea bombei atomice este legitimă din punct de vedere religios. |n toate luările sale de poziție a susținut că Iranul este dator să-și dezvolte capacitățile nucleare, cât și industria de rachete, până la producerea unor rachete balistice cu rază mare acțiune, capabile să transporte ogive nucleare. Privit din perspectiva deloc liniștitoare a conclavului ayatollahilor din Qom, care îl manipulează pe președintele Ahmadinejad, amplasarea scutului balistic în țări NATO, precum România, capătă o și mai mare legitimitate.

Cornel Ivanciuc
——————
*An essay adapted by Robert Locke from Dr. Serge Trifkovic’s new book The Sword of the Prophet: A Politically-Incorrect Guide to Islam.

Locul religiei in retorica si habitudinile adeptilor noii stangi liberale

Crin Antonescu recunoștea în vara anului trecut, la școala de vară a TNL de la Mamaia, că nu e deloc bisericos. Începând de la a fi habotnic, de cele mai multe ori de ochii lumii și, până la a avea o minimă cultură religioasă, e cale lungă. Din Mamaia, liderul liberal s-a ipostaziat în rolul de președinte, la un tête-à-tête cu patriarhul. A declarat că primul lucru pe care l-ar face ca ipotetic șef de stat, ar fi să angajeze un dialog cu întâiul stătător al Bisericii Ortodoxe Române. Motivul invocat de aspirantul la cea mai înaltă demnitate este hilar: pentru că, patriarhul este liderul spiritual al națiunii. În atari circumstanțe, muntele s-ar duce la Mahomed pentru a i se prosterna la picioare. Crin Antonescu poate fi exonerat de neajunsul de a nu avea noțiuni articulate de religie sau spiritualitate, chiar cu amendamentul că a absolvit o facultate de filozofie, unde Dumnezeu era asumat până și în școala materialismului dialectic măcar ca un concept filozofic, dar îi pune sub semnul improvizației cultura civică și politică. Patriarhul este un slujitor al cultului, având cel mai înalt grad în ierarhia bisericii ortodoxe autocefale. În sens laic, este un administrator cu statut special al sistemului bugetar, regăsindu-se pe statul de funcții al Secretariatului de stat pentru culte. Niciun om politic nu l-a capacitat pe patriarh cu însușirea de lider spiritual, fapt care îl pune pe un palier sensibil egal cu ayatollahul suprem al Iranului, așa cum a făcut-o cu nonșalanță căpetenia liberalilor. Ayatollahul suprem este singurul lider spiritual  care derulează un proiect politic național, în parteneriat cu președintele laic.

În toamna anului trecut, Antonescu și-a mai nuanțat intențiile, însă a sporit confuziile cu privire la rolul patriarhului, care nu mai este liderul spiritual al întregii națiuni, ci călăuza celor “mai mulți dintre români”. Aflat în plină cataliză prezidențială, Antonescu atacă o marotă îndrăgită de politicienii fără niciun proiect pragmatic: reforma morală a poporului. Scufundată în mlaștina unei acute crize etice, ochii unsuroși ai patriei, se înalță rugători spre domn, în care identifică efigia noului mesia. Cum se va realiza acest deziderat utopic, în care corecțiile etice s-ar face după un dicteu prezidențial? Printr-un joint venture între președinte și patriarh, sub egida Academiei Române. Văduvit de cultură politică, Antonescu aduce din nou în actualitate contraproductivul model de conducere schizofrenică, inspirat din cel al republicii teocratice a Iranului, în care ayatollahul suprem își împarte sarcinile executive cu președintele laic, întru buna ocârmuire a turmei dreptcredincioșilor. Inovația în cazul de față este că în Republica Antonescu, procesul redeșteptării morale ar fi supravegheat de Academie, și nu de Gardienii Poporului, așa cum se întâmplă în Iran. Însă, indiferent cum ai pune problema, himera revirimentului moral al unui popor cu codul axiologic alterat, cu largul concurs al bisericii, nu se poate realiza decât prin instrumente contondente. Biciuirea în public, pentru fluieratul în lăcașurile de cult, ar fi cea mai blândă pedeapsă, nomenclatorul corecțiilor putând merge până la strângerea în menghină a mâinii drepte pentru furt, turtirea nasului pentru sperjur sau apostazie sau chiar câțiva pumni energici în cap pentru lobby explicit în favoarea Rusiei sau blasfemie. Pentru recidivă, pedepsele s-ar inspira din sharia, legea islamică în variantă hard, saudită: tăierea mâinii pentru efracție, a nasului pentru apostazie, lapidare pentru adulter și decapitare pentru viol sau trădare. Evul Mediu s-ar reinventa de la sine și ar găsi la curtea domnului Antonescu forme de expresie nevisate, pe care omenirea credea că le uitase în arhive.

Spre deosebire de șeful PNL, care visează să-și mântuiască neamul pe din două cu liderul spiritual al națiunii, percepția câtorva membri ai sinodului PNL cu privire la religie se reduce la o afacere de anvergură cu banii statului. Relu Fenechiu și-a făcut biserică prin Hotărâre de Guvern în cartierul de vile I.C. Brătianu din Iași. Cabinetul Tăriceanu a alocat de la bugetul de stat echivalentul sumei de 400.000 de euro, sub semnătura premierului titular, a ministrului Finanțelor și a celui al Administrației și Internelor. Afacerile spirituale ale noii stângi liberale sunt ceva mai baroce decât la o primă evaluare. Cabinetul cucernicului Cătălin a alocat din fondul său de rezervă suma de 200.000 de lei pentru înălțarea Bisericii “Sf. Iulian din Tars” și a Bisericii “Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”, din campusul studențesc “Tudor Vladimirescu” din târgul Ieșilor. Ctitorii lăcașurilor sunt cuviosul Vali Sălăvăstru, fostul lider al PNL Iași, finul fericitului Relu Fenechiu, eliberat de sarcină pentru corupție și fostul președinte al Camerei Deputaților, evlaviosul Bogdan Olteanu, absorbit de vraja Băncii Naționale. În peisajul sterp și profund desacralizat al noii stângi liberale europene, care alimentează mirajul unei constituții europene, fără nicio referire explicită la creștinism, cazul Antonescu este exotic. Cu asemenea liberali mimetici, personal nu-mi fac probleme că Europa este amenințată de islam. Cel puțin, nu partea de europenitate reprezentată de România. Cu asemenea liberali, proiectul politicii corecte asumat în statutul noii stângi liberale, n-are nicio șansă să contamineze România. Liberalismul de esență antonesciană se situează în afara mainstream-ului ideologic promovat de lordul John Alderdice, președintele Internaționalei Liberale. Dacă în Vest, islamului îi este asigurată notorietatea cu acordul tacit al unor complici creștini de calibru, incluzând marile trusturi media, România rămâne, iată, o țară fundamentalist ortodoxă, grație inculturii spirituale, civice și politice de care dă dovadă liderul PNL. Avertismentul lui Miloslav Vlk, arhiepiscop de Praga și primat de Boemia cu privire la pericolul islamizării Europei nu se intersectează cu România. Cabinetul Tăriceanu a avut grijă să însămânțeze biserici la tot pasul, la fel ca înaintașii săi social-democrați. Fiecare lăcaș de cult este o stavilă în fața islamului. Dacă albanezii au umplut în epoca comunistă plaja Mării Adriatice de milioane de țepușe de oțel, în care să se înfigă parașutiștii americani, care ar fi vrut să le invadeze  patria, liberalii ne umplu țara de mii de biserici, țăpărui de alungat strigoii islamului. Ca și în Evul Mediu, România lui Antonescu este pregătită să rămână filtrul Europei, păzind-o la fruntare de pericolul semilunei. Chiar dacă pentru a o păzi bine, Antonescu este pregătit să preia toate obiceiurile de casă ale semilunei, pentru buna ocârmuire și îndreptare morală a turmei dreptcredincioșilor.