Și totuși, cum să ne creștem copiii?

Cred și eu ca mulți alții că omul de azi sau de ieri e mișcat de câteva teme mari: moartea, iubirea, sensul, frumosul, suferința, fericirea. Știm totuși de la antropologi, filozofi și istorici ai ideilor că o societate într-o perioadă anume favorizează anumite seturi de valori și de comportamente în defavoarea altora.

Și atunci nu poți să nu te-ntrebi împreună cu mulți alți psihoantropologi (sau pe cont propriu): care este relația dintre prioritățile culturale ale unei societăți anume și tendințele sale psihopatologice? M-aș opri la ceva mai concret și mai stringent: care să fie oare relația dintre metodele de creștere a copilului favorizate de o cultură și tendințele psihopatologice ale acelei culturi? Există una? Eu tind să cred că da.

În 1962, Seymour Parker (Jefferson Medical College) face un studiu comparativ: ia două triburi învecinate – eschimoșii și indienii Ojibwa – care trăiesc în aceleași condiții (ierni grele, adesea foamete). Cu toate acestea, arată studiul, cele două triburi manifestă  tendințe psihopatologice radical diferite: Ojibwa au o rata mare de tulburări depresive, ideație paranoică, anorexie și obsesionalitate, pe când la eschimoși prevaleaza isteria, cu absența aproape totală a depresiei. Explicațiile genetice au fost rapid eliminate pentru ca s-au observat la ambele triburi modificări simptomatologice considerabile în contact cu civilizația vestică. Diferențele se cereau, așadar, căutate în credințele și valorile comunităților respective care dictează, la rândul lor, educația viitoarelor generații.

Să vedem cum anume își creșteau cele două triburi copiii:

Eschimoșii credeau că nou-născutul a preluat sufletul unui membru al familiei care a murit de curând. Copiii erau astfel primiți și tratați cu multă afecțiune și tandrețe. Erau alăptați până târziu, spre 4 ani, pentru că, pe lângă rolul de hrănire, alăptarea mai avea și rolul de liniștire. Mai mult, bebelușii erau ținuți aproape de corpul mamei, în vreme ce aceasta făcea treburi gospodărești.  Părinții răspundeau prompt și gratificant la nevoile copilului (ajutor concret, suport afectiv, protecție în general). Atitudinea parentală în ansamblul său era mai degrabă permisivă, cu măsuri disciplinare rare și puțin stricte. Explicația pe care părinții și-o dădeau era aceea că, în lipsa blândeții și recompenselor, sufletul părăsea corpul copilului, provocându-i astfel îmbolnăvirea sau chiar moartea. Presiunea responsabilităților care îi aștepta pe acești copii la vârsta adultă era desprinsă cumva implicit din dinamica grupului. Comunitatea era motivantă în acest sens și totodată eficientă în a trasa limite. Spre pubertate (11-12 ani), când se considera că cel mic devine mai robust și mai puțin susceptibil să-și piardă sufletul, măsurile disciplinare deveneau mai aspre.

Modelul de parenting practicat de Ojibwa era total opus. Copilul era considerat un vas gol în care spiritele rele – multe – ar putea intra oricând. Copilul trebuia protejat de spiritele rele printr-o disciplină severă. Tot prin disciplină, credeau indienii Ojibwa,  copilul va fi pregatit pentru viață: viața este grea și neîndurătoare, viața înseamnă suferință. O metodă de fortificare a organismului și psihicului copilului era, de exemplu, înfometarea: se urmărea, astfel, pregătirea copilului pentru perioadele când hrana era insuficientă. Eșecurile se datorau întotdeauna unor cauze individuale, iar salvarea venea întotdeauna prin suferință fizică auto-indusă. Se considera că fiecare copil avea un țel în viață, țel pe care îl vizualiza chiar el, într-un foarte chinuitor rit de trecere. De viziualizarea fantasmatică și de împlinirea acestui scop depindea valoare sa ca individ. Ojibwa erau individualiști, mândri și lăudăroși.

Să revenim la noi, la occidentali. Ne este clar că metodele noastre de creștere a copilului sunt apropiate de cele ale părinților eschimoși. Noi avem așa: atmosferă permisivă, gratificație maximă și rapidă, securizare afectivă, eliminarea frustrărilor, măsuri disciplinare reduse.

Dacă suntem de acord că există o legătură între metodele de creștere a copilului încurajate  cultural și tendințele psihopatologice ale acelei culturi, atunci e nevoie să ne punem următoarea întrebare: de ce oare, în ciuda viziunii comune pe care eschimoșii și occidentalii de azi o au asupra metodelor educaționale, tendințele psihopatologice ale celor două culturi rămân, totuși, atât de diferite? Ca patologie, occidentalul modern e mai apropiat de indianul Ojibwa cu care nu împărtășește vreo metodă de parenting.

Încerc să schițez mai jos niște explicații pentru acest (aparent) paradox:

1. Vă reamintesc că eschimoșii își tratau copiii cu foarte multă afecțiune pentru că se considera că acești copii a fi posesorii sufletelor celor dragi decedați. Dincolo de importanța semnificației spirituale a acestor convingeri, problema are și relevanță psihologică: acest tip de tratament devine un mecanism de reglare a relației dintre adult și copil. În această relație, copilul nu este singur în fața unui adult. Copilul are un protector interior – sufletul unui strămoș – care-l locuiește. Nici adultul nu dispune pur și simplu de copilul lui, deoarece recunoașterea sufletului strămoșului în propria odraslă îl responsabilizează suplimentar. În practica creștină era la fel:  între adult și copil se interpunea Dumnezeu. Copiii veneau de la Cel de Sus și tot pentru Cel de Sus erau crescuți. Astăzi, în schimb, nimic nu mai stă între mamă și copil. Trăirile mamei  (frustrari, ambiții, anxietăți de tot felul) se revarsă fără opreliști asupra copilului.

2. E adevărat că bebelușii eschimoși  erau alăptați până la 3-4 ani și ținuți aproape de corpul mamei pe modelul a ceea ce azi numim attachment parenting. Să nu uităm însă că acele mame funcționau pe un set de credințe religioase, erau sprijinite de comunitate (tribul funcționa ca o familie lărgită), nu aveau ambiții și proiecte profesionale personale și-și purtau bebelușii pretutindeni cu maximă naturalețe, în vreme ce-și îndeplineau treburile gospodărești. Treburile respective se făceau foarte bine cu pruncii la sân, atârnând în eșarfe.

Mă tem că azi în Occident practica asta are rațiuni diferite și, de aceea, conduce la cu totul alte rezultate. Când mamele, la recomandarea unor “specialiști” în parenting, dorm cu bebelușii în pat, când acești bebeluși sunt ținuți, deci, noaptea în patul matrimonial și apoi ținuți în brațe cât e ziua de lungă, asta se întâmplă din motive de anxietate, nu pentru că mamele țin la vreun set de valori religioase sau comunitare. Scâncetul copilului este perceput ca o amenințare, nu ca un limbaj care trebuie înțeles. Să fim onești: adulții de azi sunt speriați de copiii lor și sunt dispuși să facă foarte multe lucruri pentru a-i “îmblânzi”.

Două lucruri se cer spuse cât mai des cu putință: 1. “NU vă subestimați copiii!” și 2. “Să nu vă fie frică de copiii voștri!”

Insist pe asta pentru că știți ce se întamplă cu copilul occidental dupa primii cinci ani de securizare absolută? Ajunge într-un mediu care nu e doar plin de reguli, ci și profund competitiv și individualist. Copilul eschimos rămânea, să ne amintim, securizat în sânul familiei lărgite care era tribul. Obligațiile care vin, însă, spre copilul occidental sunt nu doar multe, ci și neprevăzute. Îl iau prin surprindere. Copilul fie le va îndeplini pe toate perfect devenind el însuși copilul perfect care va rămâne în felul ăsta în grațiile mamei – variantă tot mai puțin probabilă printre copiii de azi. Fie, dimpotrivă,  va deveni un neajutorat care va avea nevoie de protecția nesfârșită a mamei – o variantă tot mai probabilă printre copiii de azi. Cele două posibilități invocate mai sus reprezintă background-ul standard pentru instalarea depresiei.

3.  Pregătirea copilului eschimos pentru rolul de adult nu se făcea deloc prin măsuri disciplinare, ci prin autoreglare, prin dinamica naturală a grupului, a comunității de valori care motivează și totodată limitează. Grupul înseamnă modele, roluri, recompense și sancționări imediate. Grupul însemnă limite și limitare adecvată. Astăzi, prin permisivitate față de copil, se întelege o toleranță totală față de nevoia acestuia de a-și “exprima personalitatea”. Copilul se desfășoară neîngrădit. Să reținem că importante sunt limitările (adică structura), nu formele disciplinare propriu-zise.

4. Eschimoșii aveau totul în comun. Toți erau egali și totul era al tuturor: viața în toate formele sale, bucuria, suferința, extazul, chiar și vinovăția era traită în grup, nu individual. Erau prietenoși, joviali și modești. Sentimentul de vinovăție datorat unui derapaj individual era pe dată asumat de întreaga comunitate. Nu se punea problema să trăiești pe cont propriu.

Să vedem unde trăiește copilul occidental de astăzi? În familia nucleară. Are o unică relație cu doi părinți care au adoptat niște metode de parenting mai mult sau mai putin benefice, adesea chiar nocive. Nu vorbesc aici doar de primii ani de viață, ci de toată perioada copilăriei până la adolescență (iar uneori mult după ce adolescența se încheie).

Care e rolul “comunității”? Comunitatea servește drept scenă pe care copilul e pus să joace diverse roluri menite să consolideze narcisismul părinților. Atenție, deci, comunitatea NU este un mediu formator, ci o scenă cu public destul de ușor de mulțumit (în primă fază). Cine să îndrăznească să nu se minuneze de poeziile recitate de Gigel?

Peste tot vezi prinți și prințese urbane care – cel puțin în privința interacțiunii – seamănă cu dinamica traficului din București: suntem împreună, dar separați, căci fiecare locuiește în mașina lui. În momentul în care comunitatea a încetat să mai fie un mediu formator, a încetat să mai reprezinte un suport adecvat pentru cei care au nevoie de formare.

5. Am spus deja că la eschimoși sufletul copiilor devine mai robust în jurul vârstei de 11-12 ani, iar atunci regulile de educație devin și ele mai aspre. De fapt, pre-puberilor eschimoși li se trasau sarcini asemănătoare cu ale adulților. Ei deveneau responsabili. Cumva, copilaria (fragilitatea) se termina și începea viața adultă (robustețea).

Avem aici o temă foarte sensibilă. Un foarte cunoscut și respectat psiholog, Robert Epstein, arăta de curând că adolescența este nici mai mult nici mai puțin decât o invenție a Occidentului. Epstein a scris enorm despre faptul că adolescentul are abilitați foarte apropiate de cele ale adultului, iar  insistența pe atributele infantile ale adolescentului este principala cauză a agresivității și a depresiei. Epstein merge și mai departe: dupa ce face o distincție între muncă și exploatare,  recomandă o lege care să permită copiilor de 13-14 ani să muncească sau să-și înceapă propria afacere.

La ceva asemănător m-am gândit și eu pe vremea când lucram la Protecția Copilului (Sectorul 1).  Dacă un puber nu dorea să meargă la școală, educatorul era neputincios. Copilul nu putea fi constrâns în niciun fel. S-a întâmplat să dau de următoarea situație: să i se ceară unui copil instituționalizat să-și facă patul dimineața, iar el să răspundă educatorului că nu vrea fiindcă altcineva e plătit să facă paturile. Personalul – și așa extrem de redus – nu dispunea, practic, de nicio formă de constrângere (indiferent de forma constrângerii, indiferent de maniera în care alegem să definim această constrângere.)

Și atunci care era soluția la acest sistem care încurajează pasivitatea maximă? (Aici fac o paranteză: în familiile normale, există, de bine de rău, constrângeri afective, morale, valorice – copilul vrea să fie pe placul mamei etc. Pentru că aceste constrângeri afective lipsesc cu totul din cadrul instituțional, copilul instituționalizat ajunge la pasivitate extremă.)

Singura soluție la acest sistem de pasivizare a copiilor instituționalizați ar fi fost, credeam eu, niște programe care să încurajeze munca. Munca obligatorie oferă posibilitatea validării, a competiției și, evident, a recompensei. Ideea a fost și a rămas una utopică în cadrul sistemului de stat, însă nu mi se pare neimplementabilă în sistemul privat…

Poate merită menționat și faptul că Robert Epstein crede că singurele câștigate de pe urma infantilizării adolescenților rămân companiile farmaceutice (pentru că crește consumul de substanțe psihoactive).

Am văzut mai sus care sunt aspectele care ne despart de parenting-ul eschimos. Să vedem acum ce ne apropie și ce ne desparte de indienii Ojibwa.

1. La Ojibwa, toată educația era centrată pe individ (în dauna comunității), iar exprimarea fățișă a mândriei era încurajată. Individualismul copiilor occidentali a fost deja invocat când am stabilit diferențele dintre noi și eschimoși. Acum rămâne să vorbesc despre mândrie.

Copiii de azi sunt toți considerați prinți sau prințese, fără să se aducă vreodată vorba despre “neplăcerile” care decurg din acest statut (reguli de protocol, constrângeri de tot felul, obligații practice și simbolice etc.) Ce rămâne din aceste roluri? Dreptul la o stimă de sine absolut gigantică. Părinții prinților și prințeselor au plăcerea (căreia i s-au găsit justificări științifice, dar care, în realitate, este curat narcisică) – de a contribui neobosiți la umflarea stimei de sine a odraslelor de rang înalt.

Contrariat de diferențele de răspândire a tulburărilor emoționale în Statele Unite (26,4%) și respectiv China-Shanghai (4,3%), psihologul Oliver James s-a deplasat la Shanghai unde, după investigațiile necesare, a tras următoarea concluzie: există o mare diferență de atitudine în raportarea la stima de sine. În China, accentul cade, cum era de așteptat, pe efort și pe modestie. În Statele Unite, dimpotrivă. Ca să se înțeleagă mai bine proporțiile chestiunii, să ne amintim că în Statele Unite există o așa-numita NASE The National Association for Self Esteem

2. Să ne amintim că micul Ojibwa era supus unui foarte chinuitor rit de trecere presupus să-l lămurească pe puber asupra scopului pe care îl are în viață. De îndeplinirea acelui scop (vizualizat ritualic) depindea valoarea sa ca individ.

În educația copiilor noștri s-a renunțat de decenii bune la impunerea unui “plan de viață”. Puțini părinți mărturisesc deschis că au anumite dorințe privind viitorul (adesea profesional) al copiilor. Dacă spui sus și tare că vrei pentru copilul tău o carieră medicală, riști un blam masiv din partea grupurilor de mămici recente sau din partea adulților traumatizați cândva de ambițiile propriilor părinți. Aceste grupuri te vor considera un părinte abuziv care își prelungește narcisic viața în copil. Au dreptate să facă asta. Spuneam, deci, că părinții au renunțat să impună odraslelor vreun scop profesional, social sau relațional, dar – atenție! – asta nu înseamnă deloc că au renunțat la a mai avea așteptări. De fapt, toate vechile așteptări specifice s-au topit într-una singură: să fie copilul fericit. Nu e o dorință oarecare. Această așteptare are anvergura unui plan de viata! Un plan difuz, dar insidios!

Cât de greu disimulabilă e dezamăgirea părintelui unui copil diagnosticat cu depresie!

L-aș aminti aici pe Albert Ellis care crede că psihologia adolescentului de azi este circumscrisă de cei trei “must”: “I must succeed”, “Everyone must treat me well” și  “The world must be easy”.

Îmi povestea un copil deștept de 15 ani că aproape toți colegii lui consideră că școala este inutilă. De ce? Pentru că toți colegii lui sunt convinși că, în viitor, le va veni o idee de business genială, iar pentru asta toată lumea e de acord că nu e nevoie de școală. Avem deci așa: pasivitate și individualism. Înseamnă asta individualism pasiv? Se poate, de fapt, așa ceva?

Când succesul e facil, sfârșești în depresie. Când crezi că meriți succes, dar succesul întârzie să apară, sfârșești în depresie. Cu premisele psihologice indicate de Albert Ellis ca fiind definitorii pentru adolescentul de azi, copilul tău are toate șansele să sfârșească în depresie…

Nu vreau ca vreun cititor să rămână cu impresia că aș fi recomandat modelul eschimos de educare a copilului. Intenția textului era aceea de a contempla două stiluri diferite de parenting și de a ne uita, pornind dinspre ele, înspre noi înșine.

Dacă ar trebui să trag neapărat o concluzie, aș spune că cel mai mare ajutor pe care îl putem oferi copiilor noștri este să-i încurajăm să-și facă prieteni, să aibă o viață relevantă afectiv în afara familiei nucleare (părinți, nu fiți geloși!), în vreme ce noi, părinții, să le oferim o structură valorică, spațială și temporală, să le trasăm niște limite. Să le asigurăm, de asemenea, condițiile exprimării spontane, să promovăm modestia mai degrabă decât mândria, să insistăm mai mult pe importanța efortului și mai puțin pe talente și pe inteligență, să-i ajutăm să se maturizeze prin responsabilizare, dar mai ales să ne trăim propriile vieți ca să nu fim tentați să le trăim pe ale lor.

Educația, alfa și omega sistemului liberal democratic

Despre Educatie. Si despre Sistemul Liberal Democratic. Adica sistemul pe care pretindem ca il avem instalat in tara si de care ne batem acum joc. Si care in paralel e sub asalt si in Occidentul neototalitarismului corectitudinii si progresului cu voie de la politia gandirii.

Reamintim o chestiune esentiala despre acest Sistem: Este un sistem care pentru prima data in istorie se bazeaza si vizeaza explicit Educatia ca forta si principiu politic central al ordinii sociale. Suna paradoxal? Ciudat? Nu ar trebui. Asta e sistemul in care pretindem ca traim, asa cum l-au structurat cei din vechime. Sa explicam:

Care e – in viziuninea ganditoarilor care au creat sistemul liberal democratic – criteriul prin care judecam bonitatea, calitatea, eficienta unui sistem, a unei guvernari? Ei ziceau ca nu PIB-ul, industria, agricultura, masini, tractoare, rapita la hectar etc sunt cele ce conteaza in ultima instanta. NU.

Criteriul bunei guvernari a unui stat sau societati este gradul in care sporeste calitatea umana a guvernatilor, ii face mai educati, mai informati, mai civilizati, mai competenti. Toate celalte – de la tractoare la rapita, via CNN si Antena3 – sunt doar instrumente pentru asta. De ce? Pentru ca, si parafrazam acum pe Mill:

Singurul obiectiv al statului este sa sporeasca aceste calitati umane ale cetatenilor, pentru ca aceste calitati umane de inteligenta, informatie si comportament sunt forta, combustibilul ce pune in miscare eficient si bine masinaria guvernarii. Calitatea institutiilor depinde asadar de calitatea cetatenilor. Vrei guvernare mai buna? Educa cetatenii! Un cerc, o spirala virtuoasa se pune in miscare…

“Excelenta in ale guvernarii este promovarea virtutii si inteligentei poporului”… “Cand avem poporul dominat de mase pline de prejudecata, ignoranta si stupiditate, fiece operatie a guvernarii va merge prost; cand oamenii sunt ajutati sa se educe si sa isi depaseasca conditia, guvernarea insasi devine mai buna…”

Pe scurt: Ce decurge din asta? Decurge ca principalul element al doctrinei liberale clasice a guvernarii este EDUCATIA. Educatia NU e o nota de subsol, intre industria extractiva si trasporturi si textile, in nomenclatorul ministeriabilelor. Educatia este alfa si omega unui adevarat sistem liberal democratic. Intarirea constiintei, caracterului si mintii prin educatie este pivotul si forta in jurul careia sa invarteste totul.

De aia avem drepturi, libertati, constitutii si guvernare. Ca sa punem in miscare si sa mentinem acest proces, aceasta spirala a bunei guvernari bazata pe imbunatatirea calitatii umane a celor guvernati. Care calitate ii va servi pe ei personal ca indivizi si in acelasi timp societatea, colectivitatea din care fac parte.

Ingenios, nu? NU erau chiar stupizi si depasiti astia din vechime.

PS: Nu e nevoie sa spun ca sunt solidar cu colegii mei – profesori, cercetatori, personal administrativ din sistemul de educatie din tara, prinsi in tragicele si penibilele in acelasi timp, evolutii de acolo.

Care este scopul educației

Un articol de Roger Scruton, apărut pe site-ul editurii Contramundum:

De ce este se interesează statul de educație? Perspectiva dominantă, cel puțin de la sfârșitul războiului încoace, este că statul se ocupă de educație deoarece fiecare copil are dreptul la educație. Ca urmare, statul devine furnizorul universal, și ca atare trebuie să-i trateze pe toți la fel, fără să facă favoruri în funcție de bogăție, talent sau statut social. De aici, printr-un soi de egalitarism înfricoșător, ne îndreptăm spre ideea că statul nu trebuie să facă nicio distincție, că elevii nu trebuie aranjați după aptitudinile și abilitățile lor, și că însăși examenele ar trebuie să fie mai laxe sau cel puțin făcute să nu pară ca și cum ar fi un scop final. Educatorii mai spun că atunci când vine vorba de școlarizare, ei, experții, sunt obligați să fie mai bine informați decât părinții. Aceștia nu ar trebui să resimtă nicio remușcare că își predau copiii îngrijirii benefice a statului, deoarece statul acționează întotdeauna pe baza sfaturilor înțelepte ale experților.

Cu alte cuvinte, presupoziția era că educația există de dragul copilului. În opinia mea, statul are un interes în educație, doar pentru că are un interes mai presant într-o altă direcție, și anume cunoașterea. Cunoașterea reprezintă un beneficiu pentru toată lumea, inclusiv pentru cei care nu o pot obține. Câți dintre cetețenii noștri pot construi o centrală nucleară, pot judecata un caz în Chancery, pot citi în latina medievală despre acordarea unor drepturi de proprietate, pot rezolva o ecuație de aerodinamică, pot repara un motor de locomotivă? Nu este nevoie ca noi să deținem această cunoaștere, cu condiția ca alții, experții, să o dețină. Și cu cât externalizăm memoria și informația noastră în Iphone-uri și laptopuri, cu atât sunt mai necesari experții. Dacă lucrurile stau așa, atuci statul trebuie să se asigure că educația, oricum ar fi disponibilă și oricum ar fi distribuită, va păstra depozitul nostru de cunoaștre, și dacă e posibil va mai adăuga și altceva.

S-ar putea să vină o vreme când copiii și profesorii lor nu vor mai auzi de Evul Întunecat.  Atunci, oamenii  s-ar putea să nu mai înțeleagă că și cunoașterea poate fi pierdută, la fel cum poate fi câștigată. Așa s-a întâmplat cu moștenirea noastră antică, pierdută pentru 400 de ani, și abia apoi recuperată greoi și dureros. Aici, mi se pare mie, educatorii ne-au păcălit. Statul, ne-au spus ei, are o datorie față de fiecare copil și niciun copil nu trebuie să se simtă inferior altuia. Deși acest lucru este adevărat, statul are o altă datorie, mai mare și mai importantă, față de noi toți: de a conserva cunoașterea de care avem nevoie, care poate fi transmisă mai departe numai cu ajutorul copiilor capabili să o dobândească.

Ca să simplificăm lucrurile, cunoașterea ajută copilul, dar nu atât de mult pe cât ajută copilul isteț cunoașterea. Așadar, statul are un interes în selecție, astfel încât celor cu aptitudini pentru cunoaștere li se poate da șansa să o dobândească – să o dobândească fără multele distracții care vin din situația de a fi înconjurați de alți copii, care nu au niciun interes pentru lumea intelectului.

Am fost norocos să urmez o școală clasică (grammar school), care mi-a pus la dispoziție un tip de cunoaștere pe care oamenii din clasa părinților mei nu au avut șansa să o obțină cu ușurință. De aceea am avut rolul meu special în a absorbi, procesa și transmite cunoașterea care încă este parte din curriculumul nostru. Iau asta ca o justificare pentru existența mea.  Am transmis altora ceva care ar fi murit, în absența tipului de educație de care eu m-am bucurat.

Criticii ne spun că selecția îi împarte pe copii în succese și eșecuri, iar eșecurile sunt „marcate pe viață”. Nu am niciun motiv să cred asta.  Generațiile viitoare au nevoie de cunoaștere, dar au nevoie și de dexterități, putere și know-how teoretic. Școlile care oferă astfel de beneficii – cum este instituția germană Technische Hochschulen – sunt la fel de importante cum sunt și școlile de gramatică. Iar dacă elevii au posibilitatea de a se muta liber de la o școală la alta, pe măsură ce își descoperă aptitudinile, atunci nu există niciun motiv ca selecția să fie considerată închisă.

În lumea educației aceste idei sunt erezii. După ani de îndoctrinare „centrată pe copil” establishmentul educațional s-a pierdut într-un soi de tărâm imaginar, crezând că educația este o formă de inginerie socială, iar principalul scop este să potențeze „încrederea de sine” a copilului. Odată ce realizăm că principalul obiectiv al educației este de a proteja cunoașterea, toate castelele fantastice ale educatorilor se prăbușesc în ruine. De aceea se înarmează. Și de cele mai multe ori se înarmează împotriva adevărului.

 

Unde ne sunt elitele?

Unde ne sunt elitele? Daca notiunea de elita e privita si folosita in termeni sociologici standard – bazati pe teoria stratificarii sociale si asimetriilor intrinseci de putere, status si autoritate intr-un sistem social dat – atunci raspunsul e simplu: acolo unde trebuie sa fie in mod automat, prin definitie: la varful ierarhiei sociale romanesti.

Un fapt natural. Orice societate, in mod spontan, prezinta un astfel de fenomen de concentrare de putere, resurse si autoritate. Vrem, nu vrem, in structura sociala se degaja o asimetrie intre pe de o parte o patura sociala restransa cu acces si control privilegiat la resurse, status si putere si pe de alta, restul societatii.

Acestea fiind spuse insa, daca in loc de o forma sau alta a definitiei mecanice din teoria stratificarii sociale sau sociologia politica, definitie evocata mai sus, adaugam notiunii de “elita” un element CALITATIV, discutia este cu totul alta. In acesta acceptiune, termenul de elita capata o dimeniune suplimentara:

Calitate umana, calitate de lifestyle, calitate intelectuala, calitate de comportament. O misiune civilizatoare de a da si mentine anumite standarde sociale, o responsabiliate publica asumata fata de restul societatii, o responsabilitate fata de cultura si valorile culturale, artistice si intelectuale in general – asa cum au fost ele definite de modernitatea civilizatiei occidentale – si in particular, fata de cele nationale, daca vorbim de o elita nationala.

Elita este – in aceasta definitie  – un model, un lider si un garant al unei anumite formule de societate si de comportament social, al unui anumit tip de cetatean si de aspiratie identitara.

Elita – astfel inteleasa – deschide calea spre un anumit orizont de decenta, rafinament social si un anumit tip de aspiratie in educatie si comportament. Ea ilustreaza si indruma, pastreaza, cultiva si innobileaza. In acelasi timp – indiferent daca este de sorginte sau aspiratie aristocratica sau nu – isi asuma o etica a lui “noblesse oblige”. Accepta ca odata cu puterea si statusul vin si anumite responsabilitati. Principala sa misiune, ca elita, este sa exercite acele responabilitati intr-un mod onorabil.

Asadar, in acesta acceptiune a termenului, a fi elita este o chestiune de onoare si constrangere etica interna, social si public asumate, NU una de exercitare a puterii sau a etalarii unui pattern de consum sau lifestyle. Pattern de consum, lifestyle, putere si status sunt secundare, note de subsol, resurse necesare exercitarii misiunii civilizatoare.

Asadar: unde ne sunt elitele, definite in cea de a doua acceptiune, calitativa?

Raspuns: greu de spus. Se poate specula cu privire la dificultatile conversunii calitative a unei paturi sociale derivate din ierarhiile sistemului comunist si paturile sociale rurale, muncitoresti si suburbane. Raspunsul onest si direct este: nu stim. Sau cel putin autorul de fata este incapabil sa indice patura sociala care se degaja in urma a 30 de ani de tranzitie ca purtatoare a acestei misiuni sociale si a unor standarde calitative, de acest tip, in societatea romanesca.

PS: Aceasta nota vine in continuarea celei anterior postate. Vine de undeva si va duce in succesiune catre ceva. E parte dintr-un argument si un raspuns dat celor care zic: Bine, bine, dar ce e de facut?!

Uite așa ne dăm pe brazdă

Din ce în ce mai mulți hipsterași – sau cum s-or mai fi chemînd acum tinerii frumoși și liberi – sărbătoresc, cel puțin în social media, Paștile. Și Crăciunul, de atunci am început să observ. Cu o pioșenie de multinațională, mai de hatîrul cuiva, mai că așa dă bine la lume, postează fotografii cu ouă, cozonaci, peisaje de vis de pe la noi, de pe la țară, mînăstiri și alte românisme de sezon. 

Acum, că i-o trage ființa străbună spre locurile natale, că ei cred de cînd se știu, că au avut brusc o iluminare, că s-au întîlnit pe drumul Damascului, nu am de unde ști. Dar încet-încet, primii pași spre lipsa bătăii de joc uzuale la adresa creștinilor, cu ocazia sfintelor sărbători, diminuează. Și e bine, indiferent de motiv. 

E bine nu numai pentru că intrăm – abia acum! – într-o normalitate pe care ar fi trebuit să o manifestăm de mult, ci e bine pentru că acum altele sînt pericolele la adresa civilizației noastre, clădite, oricît ar vrea unii să uite sau chiar să nu știe și să nege, pe fundamente iudeo-creștine. 

Sigur că asta nu este neapărat credință, dar asemenea expunere a unor asemenea oameni în spațiul public îi va determina și pe alții să-și reconsidere poziția aceea în care e frumos, haios și de bon ton să începi a arunca cu ouă de dinozaur în capetele creștinilor. Să faci paradă de incultură și să expui toate carențele educaționale, pînă la urmă, la care ai fost expus, în familie și școală. Și deloc în ultimul rînd, cîțiva se vor apropia cu adevărat de Dumnezeu.

Au rămas, ca în fiecare an, neschimbate, pițipoancele și pițiponcii cărora le-ar trebui biserică personală, cu preoți, ca să nu se mai plîngă de organizare. Că e lume multă, că e coadă la lumină, că o fi și c-o păți, ideea e că uite ce credincioase sîntem noi, dar statul ăsta nu ne creează condiții. Cu lumină și țigara-n mînă, cu ifosul cît casa pe ele, nu le poți mulțumi orice ai face. Doar nu o să le spui că e prostie cruntă să te plîngi că e lume multă la biserică, în noaptea de Paști! Și că ăsta e motiv de bucurie, de fapt. Proasta sau prostul a mai bifat o acțiune, a plantat poza pe social media cu văicăreala de rigoare. Atîta-ți trebuie să încerci să îi explici, și tencuiala de fard și umilință ies imediat la suprafață, de nu te mai spală nici Dunărea. 

Pentru că așa sîntem noi, oamenii. Unii evoluează, alții rămîn mereu ce au fost. 

(Foto: cuvantul-ortodox.ro)

 

 

Mai pe românește

Există oameni pe care educația superioară îi strică. Își dau pur și simplu în petec gândind, zic ei, elaborat. În realitate gândesc la fel de puțin ca înainte să se-nșcolească, dar acum puținul gândit fie ia forme contorsionate, nefirești, fie proptește – împreună cu puținul altora – vreun biet clișeu, vreo banalitate găunoasă.

Oamenii ăștia au, cred eu, un destin tare ciudat. Educația le rafinează toate defectele, toate hibele sufletești și toate limitele intelectuale. Nicio potențială insuficiență nu rămâne neaccesată!

Oamenii își pierd, treptat, însemnătatea lor ca ființe pe măsură ce devin pătrunși de misiuni strâmbe, pe măsură ce se lasă mâncați de orgolii pe care nu și le-ar fi descoperit niciodată dacă n-ar fi intrat în cercuri rafinate de învățați care sunt convinși – unii pe bună dreptate – că au ceva de spus.

Obsesia faptului că ar avea, la rându-le, ceva de spus – ceva care e musai să fie mai deștept decât ceea ce s-a spus până la ei – le strică pur și simplu mintea și sufletul. Sfârșesc prin a fi niște oameni “nefirești”, niște dihănii arogante sau niște bieți mutanți logoreici.

Cred, deci, sincer că unora le-ar fi mai bine fără multă școală.

Pentru a-ți păstra umanitatea, uneori e bine să știi mai puțin. Nu neștiutorii, nu oamenii simpli sunt cei prin excelență nerezonabili, ci cei care, prin știință de carte, nu numai că nu reușesc să-și sporească talanții, ba chiar și-i împuținează până la… extincție.

Educația, deci, le desăvârșește prostia.

Proștii educați sunt niște proști desăvârșiți.

prosti-educati(Foto: apiorversaodemim.blogspot.ro)

Cu tara la psiholog

Pentru ca o societate să se clădească sau să se însănătoșească – cazul nostru e mai complex, implică un „și” – să se așeze pe fundamente solide, pe valori și principii, este nevoie ca membrii ei, în primul rînd, să lucreze asupra lor înșile, întru cunoaștere de sine. Cine sînt, cum sînt, ce vor, ce orizont de așteptare au șamd. Pe această bază putem discuta apoi despre  organizare, structuri, relații și interacțiuni în societate.

Cazul Bodnariu a dovedit o dată în plus cît de disfuncționali sîntem. Nu numai că o firească, de altfel, exaltare a fiecărui punct de vedere a apărut imediat, dar pe măsură ce timpul trece, continuă și se amplifică, ducînd la o polarizare care nu ne mai permite  comunicarea întru înțelegerea celeilalte poziții.

Așa că apariția unor minți pe cît de pregătite, pe atît de lucide, expunîndu-și punctul de vedere calm și rațional într-o asemenea situație, este nu numai extrem de binevenită, dar și necesară. Spargerea capetelor, indiferent de gradul de utilizare, nu ne ajută la nimic, dimpotrivă. Ne dezbină prostește și contraproductiv.

Mircea Toplean, psihoterapeut, a publicat un op-ed pe Hotnews. Cum în urma apariției au fost solicitate lămuriri suplimentare, le-a oferit. Așadar:

Scriu aici (pe Facebook, nota mea), sub forma de postare, explicatia pe care i-o datorez lui Alin care intreaba, pe buna dreptate, care ar fi totusi metodele de disciplinare daca eliminam din ecuatie bataia si rasfatul. As vrea sa fac mai intai clare doua lucruri: bataia si rasfatul sunt substantial diferite, nu sunt doua extreme. In sensul ca bataia e un instrument, iar rasfatul e o atitudine. Si in al doilea rand, in niciun caz din cele scrise de mine nu reiese ca as legitima/ recomanda/ incuraja bataia. Eu, insa, ca specialist care lucrez cu cazuri concrete si sunt atent la dinamica reala a relatiei parintelui x cu copilul y, am obligatia de a gandi trauma in termeni concreti si de a nu diaboliza suplimentar ceea ce e deja supradiabolizat din oficiu in sfera publica. Rolul meu acolo e altul. Si inca ceva: personal, sunt foarte deranjat atunci cand se exagereaza ponoasele aduse de un instrument de disicplinare anume (cum e cazul bataii) si se trece grosolan cu vederea – ba chiar se si legitimeaza si asta cu efecte absolut devastatoare – o atitudine atat de periculoasa cum este rasfatul. Cei mai multi dintre parintii cu care vorbesc se indigneaza cand aud de bataie, dar vin cu copilul rasfatat la psiholog ca sa-ti spuna – ei! – ca odrasla are ADHD si ca trebuie s-o repari.
Din aceste motive “personale” care tin de experienta mea profesionala recenta am hotarat ca merita sa-i nedumeresc pe unii aducand in discutie, in ultimul paragraf, problema rasfatului.

Dar sa revin la intrebarea lui Alin, referitoare la metodele legitime de disciplinare.
Ce ma intereseaza pe mine este sa fac foarte clara ideea ca bataia este UN INSTRUMENT DE DISCIPLINARE PRINTRE ALTELE, fiecare avand un grad mai mic sau mai mare de legitimitate, dar asta nu discutam acum. Alte instrumente ar fi: negocierea, explicatia, instrumentul emotional samd. Oricare din instrumentele astea, atunci cand vin pe o atitudine parentala manipulatorie, egoista, patologica chiar, poate capata cote si/sau valente abuzive si, deci, poate conduce la stari traumatice.

Ce voiam eu, deci, sa subliniez prin acel articol e faptul ca ATITUDINEA ramane definitorie.
Dau un exemplu. Avem, sa zicem, doua instrumente: bataia si instrumentul emotional. Si avem urmatorul caz: copilul se joaca in casa cu un bat ascutit. Ii spui de 10 ori sa inceteze, el se preface ca nu te aude. Tu, din ce in ce mai iritat, ii atragi atentia ca va darama televizorul, el insista in comportamentul lui. Ba chiar atinge TV-ul intentionat. Intr-un final, TV-ul cade.
In momentul ala decizi – dupa cum ti-e firea si cultura – pt un instrument sau altul. Sa zicem ca ii dai o palma. Alt parinte, insa, care nu aproba bataia, se supara pur si simplu, iar prin asta traieste efectiv in fata copilului supararea. Traind-o, i-o comunica acestuia. Copilul va percepe supararea parintelui ca sanctionanta.
Oricare din cele doua instrumente poate limita copilul cu un oarecare succes, adica poate fi eficient in ecuatia respectiva (corectie, disciplinare, structurare), CU O CONDITIE: parintele are o atitudine sanatoasa, echilibrata si onesta fata de acel copil.

AMBELE instrumente mentionate mai sus, venind pe o ALTA atitudine – una patologica, narcisica, manipulatorie, sadica – conduce la rezultate traumatizante. Ce se intampla atunci? Fie il bati cu salbaticie (apare disproportia dintre comportamentul lui si pedeapsa aplicata) si-i transmiti ura, furie, agresivitate feroce, fie, prin instrumentul emotional, il anulezi ca fiinta: „m-ai suparat, deci nu mai esti copilul meu, nu mai vorbesc cu tine”. Mesajul pe care i-l transmiti este acela ca “tu nu mai existi pentru mine.” E evident aici ca ambele conduc la trauma. Ambele sunt devastatoare si asta nu din cauza instrumentului folosit, ci din cauza unui parinte nemernic care foloseste instrumentul intr-un anumit fel.
Distinctia de mai sus e foarte importanta fiindca surprinde dinamica relatiei respective. Doar in contexte de felul asta se pot circumscrie posibilele traume.

Deci cum inteleg eu structurarea copilului? Printr-o atitudine corecta fata de el, printr-o atitudine in care sa se combine firesc respectul pentru specificul copilului cu fermitatea unei structuri care decurge dintr-un stil de viata, nu dintr-un stil anume de parenting. Creez o relatie UMANA foarte buna cu copilul meu. Una onesta si curajoasa, in termenii careia sa-mi pot cere iertare de la el daca e cazul. Sa nu se inteleaga de aici ca sunt pentru varianta de a-ti face din copil un prieten. Asta e o alta capcana. Mama care-si face din fiica cea mai buna prietena, o foloseste pur si simplu emotional si social. Relatia parentala e relatie parentala. O relatie buna, sanatoasa cu copilul e ea insasi structuranta fiindca e legata de valorile vehiculate in familia respectiva si de profilul (sanatos) al parintelui. Nu poti sa ai o relatie onesta cu copilul si sa fii in acelasi timp ambivalent sau ambiguu sau ipocrit in atitudinea ta fata de el, sau sa-ti justifici diverse ambitii – financiare, de statut – invocand binele lui, etc.
Intr-o relatie sanatoasa, orice instrument poate avea eficienta. Mai mult decat atat, pe fondul unei relatii sanatoase, ORICE TIP DE ACCIDENT si de GRESEALA e absorbit corespunzator de termenii sanatosi ai relatiei. Pe fondul asta, greselile parintelui fac bine, nu fac rau. Conteaza ce faci cu greselile respective. Iar atata vreme cat relatia e in regula, atunci cand gresesti, te poti bizui pe fondul securizant al acelei relatii.

As incheia prin 2 concluzii: 1. nu metoda conteaza in mod esential (conteaza, desigur, dar mult mai putin decat ne-ar place sa credem) si 2. suspectez in interesul supradimensionat pentru “metoda” (“Cum sa-l disciplinez? CUM?”), un deficit de atitudine, de substanta a relatiei.

Sigur ca nu-i usor sa ai o relatie sanatoasa cu cineva, nici macar cu propriul copil. De fapt cu atat mai putin cu el. Multi cred ca relatia cu propria odrasla e naturala, ca vine de la sine. A fost asa, intr-o societate cu roluri traditionale, bine delimitate. Acum “e de munca” la toate relatiile, inclusiv la cea cu propriu copil 🙂
Copilul te provoaca uman in absolut toate directiile si la absolut toate nivelele. Tocmai de aceea ziceam ca valoarea relatiei este cea care structureaza si limiteaza comportamentul lui. Ea este constrangatoare in cel mai bun sens al cuvantului fiindca il si motiveaza.
Cam astea sunt reperele pe care le-am expus, pe scurt, in articol. Dar putem discuta oricand pe probleme concrete.

(Foto: jantoo.com)

‘Modern Educayshun’. Teroarea corectitudinii politice

Urmăriți filmul realizat de Neel Kolhatkar, un film care a adunat, într-o săptămînă, peste 1.800.000 de vizualizări. Dacă vi se pare distopic, gîndiți-vă la romanul lui George Orwell, ‘1984’, apărut în 1949, și la ce a urmat în deceniile următoare apariției.

‘Modern Educayshun’ nu face decît să arate ce poate deveni educația sub imperiul terorii corectitudinii politice, al justiției sociale atît de agresiv promovate încă de pe acum.

În final, ce spune însuși realizatorul, Neel Kolhatkar:

Thank-you everyone for viewing Modern Educayshun over 1,000,000 times, it seems to have hit a chord all over the world and I couldn’t be happier. I am proud that people of varying political affiliations have enjoyed the film but as its creator I need to make clear that it was never intended as a conservative statement. The crux of the film is the appraisal of science and reason – how extensive political correctness can hinder the pursuit of such values. Personally, I agree with many conservative principles like small government and a free market but I am also an atheist and believe an excessive amount of religion can have the very same effect. I have no issue with everyone enjoying the film and extracting their own meaning just do not hold me up as a champion of conservatism.

 PS: Mulțumiri lui Paul Dragoș Aligică, fără a cărui semnalare nu aș fi putut împărtăși cu voi  acest film.

S-a rezolvat problema democratiei

Una la mana, s-a rezolvat problema democratiei: unul dintre consiliile alea europene pe care le incurcam in mod normal unele cu altele a publicat un manual care promoveaza democratia prin si in educatie cu atitudini transversale sau cam asa ceva: – ”60 activities to learn and assess transversal attitudes, skills and knowledge (TASKs)”. Nu stiu ce inseamna, dar pare sa fie de bine. Sa ne bucuram!

E, desigur, si un regret mic aici: va dati seama daca Fortele Aliate aveau manualul asta in lupta impotriva Axei? 60 de activitati (TASKs) transversale si toata chestia se rezolva fara Normandia, Sicilia si Hirosima. Sa nu mai vorbim de razboiul rece. In fine, mai ramane acum ca Merkel si Hollande sa fie implicati in macar acele cateva din cele 60 de activitati educative care vizeza rolul si sensul exprimarii libere a opiniei si preferintei prin vot in sistemul democratic si avem deja o lume mai buna, cladita prin educatie si activitati transversale. Evident europene.

Doi la mana: stiu, nu am scris nimic despre Premiul Nobel in Economie. Am sa revin despre asta. Dar democratia bate economia. Si Europa bate orice. Atat timp cat e o bataie nonviolenta si efectuata pe baza de activitati educative, eventual cu o mica sponsorizare si subventionare transversala.

Ponta chiar este liderul opozitiei

Azi: Educația

Rămași fără capitolul Fiscalitate – confiscat de Ponta – chiar în pragul lansării programului de guvernare, liberalii și-au făcut din Educație și Sănătate drept principalele atuuri ale acestui program.

În jurul acestor teme – Sănătate și Educație – ar trebui să se concentreze și campania de comunicare a liberalilor. Acum, dar și în viitoare campanie electorală din anul 2016.

Dacă Sănătatea este una din principalele preocupări ale românilor – vezi sondajul INSCOP aprilie – mai 2015 DIRECȚIA, SURSELE DE ÎNGRIJORAREA, ÎNCREDEREA – unde Înrăutățirea stării de sănătate este pe primul loc la capitolul – ”Care este cea mai importantă sursă de îngrijorare pentru dvs. în acest moment” – cu 24%, Educația nu figurează pe lista principalelor preocupări pentru majoritatea românilor.

Chiar dacă Educația nu este o prioritatea pentru românii – îngrijorați în principal de starea de sănătate (24%), diminuarea veniturilor (18,2%) și pierderea locului de muncă (15,5%), Educația este o prioritate pentru un important segment electoral – cel cu venituri mari și foarte mari pentru care educația copiilor devine o prioritate încă din primii ani de viață (se informează, caută diverse oferte, predarea într-o limbă străină este o prioritate, etc) – segment electoral care, în mod natural, ar trebuie să se regăsească în rândul votanților PNL.

Deși a setat Educația drept un important obiectiv în programul de guvernare (inclusiv Johannis declara ceva similar în campania electorală) și o importantă temă de comunicare pentru propriul electorat, PNL întârzie să spună ce va face concret și cum își imaginează ei că va arata educația pe termen mediu și lung. Practic, liberalii nu au nicio strategie de comunicare pe această temă.

Profitând de lipsa de imaginație a liberalilor, Ponta a intuit că poate să le fure și această temă. Și, poate, să își mai spele și din păcatele din povestea cu plagiatul.

Pentru liderii de opinie – indiferent de culoarea și simpatia politică – Cati Andronescu este vrăjitoarea cea rea, este imaginea trecutului și a intereselor dinozaurilor din educație. Presupusa lege a educației – al cărei autor din umbră se presupune a fi Andronescu – a stârnit deja numeroase reacții negative atât în rândul liderilor de opinie, cât și în mediul online.

În lipsa unei poziții clare din partea PNL și a contra-ofertei la această lege – care ar fi trebuit să rezulte din programul de guvernare liberal – Ponta pozează în liderul opoziției și preia inițiativa.

Ponta nu numai că se declară împotriva ”proiectului Andronescu” și face apel la calm, rațiune și o amplă dezbatere în care să fie implicate toate părțile, dar oferă și o viziune despre cum ar trebui să arate proiectul final – ”Eu nu sunt de acord să schimbăm nicio Lege a Educației până nu stă toată lumea la masă, până nu o gândim pe termen lung, până nu o facem ca-n Europa sau America”.

”O Educație ca-n Europa sau America”. Cu siguranță electoratul tradițional PSD – care este mult mai preocupat de asigurarea zilei de mâine și mai puțin de viitor – nu este preocupat de cum ar trebui să arate sistemul de educație. Electoratul liberal, însă, cu siguranță visează la o educație ca-n Europa sau America. O imagine a educației pe care liberalii au fost incapabili să o proiecteze.

Astfel, Ponta mai fură o temă de comunicare a liberalilor – a căror reacție a demonstrat o paralizie și o inadecvare totală din punct de vedere al comunicării – și demonstrează că este liderul politic al momentului. Chiar și liderul opoziției.

(Foto: revista22.ro)