Așteptam RATB-ul în stație, iar în cele 10 minute cât am stat acolo am numărat 8 autocare pline cu oameni cu direcția Piața Victoriei. Pe treptele gurii de la metroul Victoriei erau în fața mea numai tricouri albe care dădeau să iasă în mulțime. De afară se auzea o muzică îngânată pe care nu am reușit să o deslușesc în cele 30 de minute cât am stat printre oameni; nici nu m-a interesat prea tare. Se auzea de la scena amplasată spre centru.
Cu extrem de rare excepții, manifestanții s-au supus codului vestimentar impus de organizatorii pesediști. O mare de tricouri albe, în care făceau discrepanță cele câteva tricouri roșii și, pe alocuri, negre. Erau multe drapeluri fluturate, laolaltă cu pancarte profesioniste – niciuna dintre pancartele văzute nu erau create de manifestanți, ci se vedea de la o poștă că fuseseră înmânate de organizatori. Semne cu „Statul paralel” sau capul lui Iohannis pus pe un trup gras, la care se alătura textul: „Țara mutului bine făcut!” Plus multe altele, printre care și placarde cu județele de proveniență ale grupurilor respective, scrise pe un fond roșu.
Suma mâinilor nu a fost mai mare decât cea a dinților, cum merge gluma. Ceea ce refuză mulți să priceapă este că PSD are votanți din absolut toate sectoarele de vârstă; ca atare, și în Piața Victoriei am întâlnit oameni de toate vârstele. Tineri de 20 de ani, precum și bătrâni de 60. Femei, precum și bărbați.
Nu mi s-au părut niște oameni care nu-și doreau să fie acolo. Se vedea pe ei că sunt oameni simpli, probabil mulți fiind la prima vizită în București, iar ei păreau dornici să profite. Râdeau cu poftă, discutau zgomotos, mai spărgeau nelipsitele semințe (asta am văzut la cei foarte tineri). Pe mimica și în limbajul trupului multora dintre ei, însă, se remarca o doză de inadecvare, de inconfortabilitate, de căutare a unei mai bune poziții în care să stea, un mod mai limpede de a merge. Într-adevăr, mulți dintre ei se simțeau pierduți și nesiguri.
Am petrecut în jur de 30 de minute, însă suficient cât să iau pulsul mitingului și al oamenilor ce-l compuneau. Îndreptându-mă spre metrou, văd o mică contramanifestație de circa 100 de oameni, bine izolată de jandarmerie. Strigau „jos hoții!” când treceam eu pe acolo. Era în jur de ora 7. Am observat o pancartă în mâna uneia dintre manifestante, pe care scria: „Decât să trăiești după legea hoților, mai bine mori după legea ta!” Am luat o poză – de la o mică distanță, fiindcă jandarmul m-a atenționat să nu mă apropii de gard – și m-am îndreptat spre metrou. Lângă, un manifestant PSD care-i privea îi spunea unui altuia: „Dar n-au cum să intre aicea, nu?” Probabil acea sută de contramanifestanți ar fi reprezentat un pericol fizic pentru cele câteva zeci de mii de manifestanți pro-guvern.
Am plecat de acasă curios, iar cele 8 autocare numărate în stație au fost ca un duș rece. Citisem despre zecile de autocare plecate numai din Brașov, precum și din alte județe, însă ăla a fost primul meu contact franc cu ce înseamnă toată operațiunea asta a PSD-ului. Am plecat din Piață îngândurat, supărat, chiar nervos. O demonstrație de forță a partidului la guvernare ce părea să se transforme în succes. Nu-mi mai rămânea la ora aceea decât să sper că va începe să plouă.
