Articolul recent al domnului Stanomir, „Articolul 103 – cateva comentarii posibile”, publicat pe contributors.ro imi prilejuieste un punct de vedere.
„Ciocnirile” starnite de interpretabilitatea Constitutiei sunt evidente. Insa m-as fi asteptat de la un constitutionalist avizat, asa cum se presupune ca este domnul Stanomir, sa le evidentieze pe toate cele legate de articolul luat in discutie. Sa arate, de exemplu, de unde rezulta rolul de mediator si de actor-cheie al presedintelui. Pentru ca si acest fapt e interpretabil. Domnul Stanomir insa enunta reguli ce transforma libertatea conferita de Constitutia Romaniei, asa cum a fost referendar adoptata in 2003, intr-un cadru limitativ pentru partidele parlamentare, in timp ce rolul presedintelui e unul dublu, de mediator si actor-cheie.(?!)
Spune domnul Stanomir: „Ceea ce consacră articolul 103 este poziţia preşedintelui de negociator în procedura de desemnare a unui candidat la funcţia de prim- ministru.” Din ce constructie logica, juridica sau sintactica ar rezulta acest lucru? Articolul in cauza stipuleaza, cu subiect si predicat, ca presedintele e cel care desemneaza candidatul pentru functia de prim-minisitru. Circumstantializat insa de rezultatele unei consultari cu partidele parlamentare. Indiferent daca exista un partid ce detine majoritatea absoluta sau nu, pozitia de negociator a presedintelui in procedura de desemnare nu este consfintita niciunde. Ea nu este interzisa, dar nici impusa. Consultarea poate contine atat negociere cat si constatare, in orice raport matematic intre cele doua variante.
Ceea ce pierde din vedere domnul Stanomir este tocmai spiritul articolului repectiv, anume de a asigura cat mai rapid si mai stabil administrarea tarii. Iar pentru aceasta este necesara identificarea candidatului de premier care are sansele cele mai mari de a obtine validarea parlamentara. Desigur, presedintele isi poate asuma si rolul de negociator si sa incerce a-i convinge pe ceilalti reprezentanti ai natiunii, recte parlamentarii, ca cel pe care il are dumnealui in vedere satisface mai bine asteptarile electoratului, insa in cazul cand acest lucru nu e posibil, constatarea ca exista deja un candidat dorit de vreo majoritate parlamentara, deja formata, este singura optiune pe care presedintele o mai are. Nu rezulta din niciun articol al actualei Constitutii ca doar Presedintele e unicul care sa naseasca o majoritate care sa sustina un guvern stabil. Imperativul este doar ca aceasta majoritate sa existe. Formula politica credibila poate fi obtinuta si in afara medierii prezidentiale.
Iar din faptul ca actuala constitutie nu-i permite sefului statului revocarea premierului nu rezulta ca, in momentul desemnarii, presedintelui i s-ar conferi, printr-un fel de compensatie, libertati considerabile. Chiar si in conditiile cand acest moment este singura conjunctură constituţională ce îi permite exercitarea unei influenţe politice reale în recrutarea, la vârf, a puterii executive nu inseamna automat ca Presedintele are rolul decisiv. Dimpotriva, intrucat tot reprezentantii alegatorilor sunt cei chemati, tot cu subiect si predicat, sa investeasca echipa guvernamentala, reprezentantul statului este obligat sa tina cont de probabila optiune a majoritatii parlamentare, indiferent cum este ea constituita post-electoral.
Afirmatia ca „(.) eventuala majoritate parlamentară ostilă candidaturii înaintate are libertatea, la rândul ei, de a respinge , prin vot, alegerea la care s-a oprit şeful de stat.” este o grozavie din punctul de vedere al alegatorului. El nu-si doreste o loterie prezidentiala in parlament, ci predictibilitate si stabilitate. O atare situatie e prevazuta pentru rezolvarea unui impas, iar nu pentru a crea artificial o conjuctura, generatoare de tensiuni cronice, care sa permita pozitii de forta si amenintari cu alegeri anticipate. Cu siguranta nu acesta poate fi scopul articolelor constitutionale.
Nu pot insa sa nu-i dau dreptate domnului Stanomir cand afirma: „Orice sistem semiprezidenţial, iar cel românesc nu face excepţie, funcţionează satisfăcător doar în absenţa unor tensiuni cronice dintre camere şi şeful statului.” Totusi, nu ma pot abtine sa nu intreb de ce trebuie sa avem neaparat un sistem semiprezidential, cand in Comunitatea Europeana mai exista doar un singur caz de acest fel, iar daca totusi acest lucru ar fi o optiune a majoritatii (consfintita, preferabil, in urma unui referendum), de ce absenta tensiunilor cronice dintre camere si seful statului se cauta a fi rezolvata, prin noile propuneri de modificare a Constitutiei, doar in favoarea functiei prezidentiale? De ce nu s-ar putea, pe baza principiului reciprocitatii, ca rezultatul acelor consultari premergatoare desemnarii candidatului la functia de premier sa nu devina obligatoriu pentru presedinte, asa cum rezultatul Avizului Consultativ al CCR in cazul propunerii de suspendare a presedintelui devine obligatoriu pentru parlament?
Author Archives → Hantzy
O lume de-a-ndoaselea!
Privesc uimit, cu o sprânceană ridicată, rotocoalele perfecte, stârnite în luciul iazului de saliva-mi cleioasă, îngălbenită de nicotina ultimelor zile. În tot marasmul de nonsensuri ce mă înconjoară, perfecţiunea lor îmi pare ceva supranatural, ireal, imposibil. Refuzasem, dintr-o rebeliune a cărei finalitate nu-mi era clară nici mie, varza oferită drept al doilea fel de către polonicul celui mai corpolent bucătar terestru. Așa, de-al naibii! Şi preferasem să-mi savurez țigara, un Carpați fără filtru cărat peste Parâng de un coleg de suferință. Brigadier şi el, aici, la Apahida. Două luni răpite ultimei vacanţe de vară din liceu, smulși cu rapacitate din planurile noastre mici pentru cauza mare a mahărilor clujeni, ce-şi doreau o cherhana de protocol prin apropiere.
Lansez încă o torpila exocrină, dându-i un oarecare efect în briza ce șuiera peste dealurile inmărăcinite dimprejur, pentru a o planta exact în mijlocul vârtejului de puiet piscicol de lângă stăvilar. Tocmai pentru a putea admira cum porcușorii şi bibanii în devenire se reped hulpavi s-o inspecteze. Cu aceeași stăruință pe care am văzut-o la inspectorul de ieri, venit să ne caute şi-n dos de termoplonjoare. Un alt coleg, după ce i se refuzase duminica o ieșire în oraș, o evadare de câteva ore din Mănăşturul cu iz de cazarmă, îşi turnase peste antebraț apă clocotită din ibric, mimând un accident care să-l tina, fie şi temporar, departe de șanțuri şi taluzuri. Şi-n vreme ce abia ne puteam aținti privirile pe derma-i distrusă de vezici, ne bucuram în sinea noastră de mica victorie repurtata de unul dintre noi împotriva tovilor care, cu o precizie diabolică, păreau ca se gândiseră la toate.
Atunci înțeleseserăm cu toții, așa cum de obicei se întâmplă într-o comunitate cu reguli anapoda, ca tocmai nerespectarea unor instrucțiuni ce ar fi trebuit să ne protejeze, ne putea salva. În consecință, căutam febrili un panaceu împotriva bolii tovărășești care ne sufocase. Orice ar fi fost bun! Cântăream dacă vreo falangă lipsă, măcar la degetul mic, ne-ar priva mai târziu de o viață normală sau daca ne-am putea provoca singuri, cu coada lopeții, vreo peritonită ce ne-ar trimite urgent pe vreun pat de spital. Sau măcar de o dizenterie severă să avem parte! Trăiam atunci prima şi cea mai dură lecție a realității, bruscați fiind de trecerea de la statutul sublim de odrasle răsfățate la cel de zilieri necalificați, încătușați pe nedrept de viziunea anapoda a tovilor despre rolul lor şi-al nostru în contemporaneitate.
Şi din nou privesc la rotocoale. Îmi pare a fi cea mai bună inițiativă în lumea asta, compusă din acțiuni fără de rost. Îmi amintesc cum, descărcaţi din vagonul ce ne aduse, cu boccelele în braţe, de la Paşcani, unde aşteptasem câteva ore legătura, şi apoi înghesuiți în doua beroline cu ferestre zăbrelite şi miros de claustrofobie acută, am fost repartizați în miez de noapte în camerele de cămin muncitoresc, în care alte gratii aveau să ne fie panoramă. În prima noapte am fost scutiți de plantoane – nici nu știam ce reprezintă asta, până când n-am fost obligați să moțăim câte trei ore pe culoar şi să păzim lacătul de pe ușa dinspre nopțile-nstelate. În acele puține clipe, când eram doar noi şi gândurile noastre, reciteam ultimele scrisori primite şi compuneam altele, furându-ne reciproc ideile într-un plagiat frenetic, fără a mai ști cine l-a inițiat. Între noi nu mai existau astfel de secrete. Rețineri aveam doar când înjuram tovii. Să nu audă niscai urechi prea iscoditoare, ce le bănuiam printre noi.
Câteva rațe se apropie neverosimil de ușor, atrase şi ele de flegmele-mi artistice. Măcăind disperat, asemeni tovarășului Nae, mai marele nostru, când spumega la careul de dimineață. Îl poreclisem „Fluieraș”, datorita țignalului de la legătura de chei şi cu care ne dădea deșteptarea în fiecare dimineață, la ora 5. Mândru de precizia sa şi mulțumit de intransigența-i revoluționară – eufemistic, nu știu cum s-o caracterizez altfel – Fluieraș se îmbăloşa, răcnind ca un actor prost, la noi, niște pârliți de brigadieri, pierduți de soartă în valea asta dezolantă, unde se mai văd încă ruinele unor case săseşti şi ale căror proprietari îşi luaseră zborul, precum raţele amăgite de scuipaţi, spre ţări mai calde. N-am venit de bunăvoie. Părinţii încercaseră, sacrificând câte un pachet de „Alvorada” sau o ștangă de „Pall Mall” pe la câte un medic să mă scoată inapt pentru o astfel de acțiune. La primele trei comisii a ținut. La a treia n-am mai găsit înțelegere la nici o ușă de cabinet: se dăduse consemnul. Cei ce apucaseră să-şi extirpe hernia, amigdalele sau apendicele, sau chiar se mutaseră la alt liceu, scăpaseră. Au mai scăpat cei din clasa de piloși, o clasă fantomă, apărută abia după rezultatele de treapta a II-a şi unde se înghesuiseră mediciniştii. Ăia fuseseră cei mai bolnavi dintre noi. Şi totuși, nu i-am condamnat. Înțelegeam deja că fiecare scapă cum poate şi, deși știam că rahitismul sau astma de care „sufereau”, era motivul pentru care noi, ceilalți, eram obligați statistic să fim tun de sănătoși şi să brigadierim aiurea, departe de primele iubite, consideram statutul lor privilegiat ca fiind normalitate. Deformați sufletește de răngile nevăzute ale sistemului, ne conformam automat unor reguli pe care le intuiam, torturați de convingerea că altfel le-am lega părinților şi fraților tinichele zornăitoare la dosar.
Aud țignalul: se dă desertul, adică gogoși! Şi, brusc, frustrat că nimeni nu mi-a remarcat revolta gastronomică, mă hotărăsc să o transform în grevă pentru tot restul zilei. Şi să nu mă întorc la lopată. Şi să privesc din apa cu rotocoale la mine însumi, la cel de pe stăvilar, cum scuip în apă, cu ciudă şi cu sete, nedumirindu-mă de ce sunt prins in lumea de dincolo de luciul ei, o lume unde susul e jos şi josul e sus. O lume de-a-ndoaselea: Iulie-August 1985!
