Jujutsu prezidențial

Orice analiză asupra felului în care a ajuns USL să guverneze, trebuie să plece de la episodul anterior, acum uitat de presă și analiști, al ofertei de demisie anticipată din scrisoarea lui Băsescu de acum o lună de zile.

Scriam atunci că singurul rost posibil al scrisorii ar fi fost de a pregăti lansarea unui partid al lui MRU. Și că aceasta va conduce inevitabil la schimbarea urgentă a țintei lunetiștilor USL de pe Băsescu pe MRU. Acum cred că planul era mai lax dar și mai larg.

Imediat după asta, PNL a început racolarea furibundă a parlamentarilor PDL dispuși să schimbe tabăra. Trebuie înțeles că aducerea trădătorilor e o operațiune cu costuri complicate pentru USL, remunerarea lor nu se va putea face fără a nemulțumi propriile trupe. Locurile eligibile și funcțiile nu erau suficiente nici pentru parlamentarii vechi ai USL, nu mai vorbim de cei parașutați din PDL. Însă Crin a ignorat complicațiile viitoare și a început o campanie masivă de recrutare tocmai pentru că a văzut în rămânerea lui MRU la putere un pericol mortal: prezidențiale anticipate după două-trei luni de MRU triumfător în lupta cu criza ar fi însemnat sfârșitul PNL prin pierderea prezidențialelor și defectări masive către o nouă formațiune liberală. Obiectivul lui Crin (adică a celor care-l finanțează, că el personal obiective politice nu prea are) a devenit trecerea moțiunii și trântirea guvernului Ungureanu. Chiar dacă Ponta nu-și dorea deloc să ajungă la guvernare. Aici e un punct care trebuie reținut, forțarea moțiunii l-a băgat în corzi pe Ponta și-l expune unor riscuri inutile din punctul lui de vedere.

Devine evident că liberalii au forțat căderea lui MRU tocmai din cauza scrisorii lui Băsescu. Trecerea moțiunii a fost rezultatul direct al scrisorii, mai bine zis al ce se citea printre rândurile ei. Iar asta presupune un plan. Unul pe care toată lumea se chinuie să-l deslușească.

Eu unul cred că nu există un plan ci o tehnică, una foarte apropiată de jujutsu, artele marțiale japoneze în care folosești energia loviturii adversarului pentru a-l doborî. Nu există un plan pe puncte, Băsescu e suficient de experimentat ca să știe că planurile detaliate sunt utopii. Există însă o amenințare clară – PDL nu poate câștiga iar USL riscă să ia majoritatea – care presupune un răspuns.

Tot ce a făcut Băsescu din primul moment în care a oferit guvernarea lui Ponta, trecând prin scrisoare și apoi prin lipsa de răspuns la racolările din PDL, intră în aceeași categorie de reacție: dacă adversarul e mai puternic, nu para direct lovitura. Lasă-l să ia avânt, preia-i lovitura, amplific-o într-o direcție greșită, apoi dezechilibrează-l. Până una alta Crin a contat că lovește în Băsescu și s-a trezit că a dat în Ponta. Care intuiește tehnica și devine excesiv de prudent. Degeaba, sarabanda puterii a început și decontul devine inevitabil. Nici bine nu e investit că “cel mai cinstit guvern al României” se dovedește plin de impostori. Între revendicările clientelei flămânde, loialitățile față de mentorii politici, o relație complicată cu instituțiile occidentale și propriile orgolii de lider tânăr care are tot viitorul în față, Ponta pare a avea de jucat o partitură extrem de dificilă. Dacă nu cumva imposibilă.

Tăpălagă spunea undeva că a preda deliberat puterea către USL ar fi o dovadă de nebunie. Numai că Băsescu nu a predat nimic. A momit USL-ul la guvernare pentru că era singura alternativă de-ai slăbi si de a da răgaz PDL-ului să-și revină. Era mai slab decât ei pe multe fronturi și a continua să se bată ar fi însemnat înfrângerea masivă. Nebunia ar fi fost să pareze direct și să încaseze în plin loviturile USL-ului.

În plus, cred că foarte puțini, dacă sunt, sunt la curent cu strategia lui Băsescu. PDL cel mai puțin. Era imposibil de explicat liderilor PDL că cel mai bine e să lase puterea, cu o lună înainte de locale! Din cauza asta, dinspre PDL, se vede ca și cum nimeni nu se aștepta la asta, nici măcar Băsescu. MRU poate că știa că pierderea puterii e un scenariu foarte probabil, până la urmă mesajele lui insistente despre un nou partid, despre liberalism, despre faptul că e membru PNL, au fost esențiale pentru activarea panicii liberalilor lui Crin. Deși am dubii că ar fi fost de acord cu varianta asta.

Ce urmează? Un singur lucru: Băsescu se va concentra pe a amplifica orice mic dezechilibru din USL datorat accesului la butoane. După vreo săptamana de năuceală, începe să devină evident și pentru pedeliști care sunt avantajele opoziției și liderii PDL încep să speculeze bâlbele lui Ponta. Toți încep să priceapă că pot schimba defensiva cu ofensiva. USL se trezește înainte de locale în defensivă. Varanul n-a rezistat să arate public că el e artizanul căderii și el face jocurile. (n-a învățat nimic de la gafele lui Patriciu și Vântu din 2009) Antonescu, mulțumit că a scăpat de MRU nu prididește să afirme că Ponta e șefu’ dar e de bănuit că lucrurile vor sta altfel când finanțatorii lui vor vrea să-și ia partea. Prea puține oase la prea mulți câini flămânzi, rețeta sigură a unei încăierări pe cinste. Nu mai vorbesc de un alt lucru care scapă analiștilor: USL e o alianță de conjunctură pentru a asigura accesul la guvernare. Nimic nu leagă PSD de PNL, cu atât mai puțin de PC, decât dorința de a avea acces la resurse. Odată ce acum îl au, vor deveni firesc și fără posibilitate de schimbare, competitori și adversari. Constantin la Agricultură nu va juca politic în echipa lui Ponta ci financiar în echipa patronului său.

Pe fondul ăsta PDL poate ajunge mai repede decât ar fi sperat la o imagine mai bună. În orice caz, mai bună decât dacă ar fi continuat să încaseze.

Lovitura maximă de luni ar fi ca guvernul Ponta să nu obțină voturile de investitură în Parlament. Ar urma o păruială de nedescris în USL. Personal eu nu cred că e posibil dar e mai important ca alții să creadă, nu eu. În orice caz, concluzia e că Băsescu a aplicat USL-ului o frumoasă mișcare de jujutsu, lovitura pe care ei o credeau decisivă a lovit în gol și i-a dezechilibrat. De fapt, departe de a fi terminat, jocul e relansat și încă cu adversarul principal în defensivă, chiar înainte de o confruntare electorală care va stresa la maximum firavele legături dintre partidele USL.

ZUBELDIAN

Ce trebuie sa fie Miscarea Populara?

Construcțiile politice au scopuri electorale și un electorat bine definit. Fără scop electoral orice construcție e șubredă și poate rezista cel mult ca alianță tactică când scopul e altul. (aici e diferența într USL care are un scop electoral și ACD care e doar paravanul unui troc mandate contra bani și influență media)

Pentru ce?

De aceea orice discuție despre Mișcarea Populară trebuie să plece de la scopul ei electoral care poate fi doar unul:

Mobilizarea electoratului de dreapta veritabil la voturile din 2012, în special la parlamentare. Vorbim de majoritatea mută pentru care politica e teritoriul demagogilor și escrocilor și care a renunțat să mai iasă la vot.

Pentru cine?

Să definim membrii acest electorat:

Antreprenori, profesii liberale, salariați în mediul privat, care

  1. își câștigă proprii bani din munca și talentul lor
  2. nu trăiesc din subvenții, salarii sau contracte de la stat
  3. plătesc taxe
  4. se luptă cu o birocrație din ce în ce mai sufocantă

Aceștia sunt dreapta transpirată, nu dreapta de carton din partide sau care dezbate steril în seminarii, forumuri și pe bloguri. Aceștia sunt oamenii care își doresc un stat care să-i respecte și să-i lase în pace, taxe mai mici, birocrație mai puțină. Exact ce nu le-a oferit nici CDR, nici PNȚCD, nici PDL. Exact ce nu știu să ofere NR și conducerea PDL acum.

Ce?

Dacă vorbim de oameni care își câștigă banii prin munca lor, există patru subiecte majore pentru care o astfel de mișcare politică trebuie să propună proiecte simple, pragmatice dar îndrăznețe. Patru subiecte pentru care trebuie soluții aplicabile prin legi sau pachete de legi:

  1. Fiscalitate – taxe mici
  2. Justiție  – justiție incoruptibilă
  3. Administrație  – debirocratizare
  4. Microfinanțarea – cadru legal nou

O astfel de mișcare nu e partid politic și nu-și propune să epuizeze subiectele programelor economice și sociale pe care le abordează partidele. De altfel aici ar trebui să fie și forța demersului, în simplificare și concentrarea mesajului pe ce e cu adevărat important pentru cei cu care vorbim. Nu ne interesează că nu suntem relevanți pentru pensionari sau salariații de la stat. Nu ne e frică că nu avem public important la sate.

Cum?

Ideile de nou partid sau de alianță ies din cauză, prima pentru că presupune o logistică complicată și e extrem de expusă oportuniștilor de carieră, a doua pentru că implică negocieri cu decidenți politici fundamental opuși schimbării.

De aceea cred că cea mai bună soluție e cea a unui grup informal la care să adere orice membru de partid sau ne-membru  care subscrie la obiectivele și proiectele de mai sus. Instrumentul care dă coerență mișcării e o Adeziune care enunță viziunea și scopurile mișcării pe care semnatarul se angajează să le susțină  în interiorul partidului sau grupului său.

Cu alte cuvinte și un membru PNL și un membru PDL și chiar un PSD-ist, pot deveni susținători ai mișcării dacă semnează angajamentul. Atât MRU cât și Predoiu pot semna un astfel de document fără a se înregimenta politic.

În primă instanță Mișcarea e un cadru coerent de dezbatere pe net și în lumea reală (întâlniri periodice) a ideilor îndrăznețe și pragmatice de reformă pe cele 4 axe formulate anterior: fiscalitate, justitie, birocratie, microfinanțare. Fiecare axă va avea un owner/moderator care va asigura coerența dezbaterii și care va distila ideile. Ownerii se asigură că discuțiile și textele nu derapează spre eseu sau polemică sterilă și rămân în zona soluțiilor posibile și aplicabile. Mișcarea are o conducere administrativă, care dă coerență și cadrul de funcționare, nu are însă structuri de decizie politică. Politic totul se rezumă la angajamentul semnat.

După 3 luni fiecare owner publică un document care cuprinde esența ideilor și soluțiilor discutate, într-o formă simplă, în limbaj natural. Pentru fiecare axă toți simpatizanții mișcării votează 3 proiecte. Primele 3 proiecte din fiecare axă vor constitui manifestul politic al mișcării, proiectele pe care fiecare semnatar al angajamentului se obligă să le sprijine în grupul sau partidul său, în intervențiile publice.

În ideile de mai sus stă de fapt schița unei mișcări informale al cărei scop e dublu: de a scoate la vot absenții dreptei și de a pune pe agenda partidelor care se pretind de dreapta programe cu adevărat de dreapta. Partea dificilă e începutul: trebuie constituit un grup de inițiativă, 3-5 personalități cu viziuni publice articulate de dreapta, cu credibilitate, al cărei principal scop e să recruteze rapid oameni asemenea lor care să intre în discuțiile despre proiectele și legile de care dreapta are nevoie urgent.

Odată discuția amorsată, restul va veni de la sine.

PS: Iată și două idei simple, fezabile și îndrăznețe, care au tot revenit periodic în discuțiile din ultimii ani: Curțile cu juri și “Auto-birocrația” – ideea simplă că statul trebuie să obțină singur un document de la altă instituție de stat, nu să-l ceară contribuabilului să-l aducă.

ZUBELDIAN

Discursul lui Băsescu, printre rânduri

Un prieten a sintetizat admirabil: “Aproape a inaugurat un nou mandat”.

Ăsta e mesajul cel mai important, un “aproape” nou mandat, întoarcerea la cei care l-au votat, distanțarea de partide și politicieni, determinarea de a antrena veritabila societate civilă în reforme, determinarea de a nu mai intra în alegeri cu un electorat de dreapta dezamăgit, blazat și absent. Luciditate, curaj, viziune.

Asumarea francă a erorilor proprii, dincolo de un mat la tonomate care acum au intrat singure în capcana lui “n-are bască”,  e de fapt semnalul că o epocă s-a încheiat; m-aș risca să spun că epoca PDL s-a terminat. Asta nu înseamnă că de mâine e război, înseamnă că PDL va fi un simplu instrument, nu un partener. Un instrument de unică folosință. Dar, la final, tot cinismul trădătorilor din PDL li se va întoarce înzecit.

Pentru a continua o remarcă inspirată a lui Bleen care spunea ceva de genul “PDL-ul se retrage în panică și aruncă toate armele care-i încurcă la fugă”, Băse tocmai a luat drapelul de pe jos, cel aruncat  de Boc, și a inițiat un nou atac. Cu ce soldați? Nu cu ai lui Oprea, cu siguranță.

(Apropos, dacă mă uit ce e pe B1 unde Diaconescu e un salvator care va repera onoarea pierdută a României în lume iar Băsescu e un decrepit, încep să cred că ultrașii chiar au fost trimiși de Oprea să producă haos și să ațâțe golănimea.)

De ce a fost iritat Băsescu alaltăieri

Multe din izbucnirile lui Băsescu din ultima vreme capătă alt sens dacă plecăm de la o realitate simplă: președintele e de fapt un om de dreapta, poate singurul om politic de dreapta pe care îl avem. Să mă explic. Începând de prin 2008-2009, omul politic Băsescu a suferit una din celebrele lui metamorfoze, poate cea mai puțin vizibilă dintre toate: a devenit un adept radical și necondiționat al liberalismului (în sens libertarian), al statului minimal și al pieței libere și un dușman tăcut dar tenace al etatismului. În mai 2010, în discursul în care anunța deja celebrele “măsuri”, lucrul ăsta a devenit evident și pentru noi, nu doar pentru apropiați. În același timp Traian Băsescu știe prea bine cum e poporul pe care-l guvernează: tarat de prea mulți ani de comunism și chin, cu două generații în putere care chiar dacă se forțează să nu gândească socialist, nu reușesc. Cu instituții intoxicate mortal de funcționari moșteniți de la Dăscălescu și cu căpușe private care sunt sursa principală de viață a politicului, indiferent de înclinație. A recunoaște public adevăratele sentimente și credințe  hayekiene ar fi echivalat cu o catastrofă de imagine și cu pierderea sigură a alegerilor în 2009. Or reforma se poate face dacă păstrezi puterea.

De aceea Băsescu, cu o abilitate și energie aproape neomenești, a practicat un permanent joc dublu: a dat tuturor de înțeles, la televizor, că e un “moderat” și popular (de-a dreptul populist, uneori) în timp ce a urmărit cu o consecvență vecină cu obsesia măsuri de reformă de dreapta. Aici însă nu e vorba doar de imagine – a forța un guvern cum e cel condus de Boc să facă reforme, nu e tocmai o banalitate, cum lasă să se înțeleagă antenele.

Eu cred că lupta asta a fost puțin prea mult până și pentru un căpitan de cursă lungă. Probabil că se luptă cu prea mulți deodată, deopotrivă “prieteni” și dușmani. E sigur că iritarea lui a atins un nivel pe care nu l-am văzut până acum. N-am văzut în direct discursul însă m-a emoționat fotografia de pe Mediafax. Nu e vorba de teatru, nu e vorba de slăbiciune, e vorba de o veritabilă indignare.

Aceeași iritare e cea care a dus, absolut nefericit, la acuzațiile de stângism aruncate lui Arafat. După doi ani de tăcere Băsescu simte nevoia să spună ce crede. Iar ce crede e destul de simplu: un profund dispreț pentru sistemul etatist și toți cei care în loc să-și câștige pâinea sau averile onest, fură cu nesimțire. Începând de la nenorociți care iau ajutoare sociale pe minciună și terminând cu mogulii de diverse calibre care și-au făcut averile furând de la stat. Un egal dispreț pentru toți politicienii care nu văd că Statul Social a murit și nu se mai întoarce. Băsescu e exasperat de idioțeniile iresponsabile ale lui Ponta și Antonescu dar e exasperat în egală măsură de idioțeniile propriului partid care se sinucide politic incapabil să vadă viitorul. În efortul lui uriaș de reformare a statului Băsescu a acumulat o cantitate enormă de frustrări.

Episodul Arafat poate fi privit din perspectiva asta, un om exasperat e foarte ușor de dezinformat pentru că vede mult prea ușor ceea ce își dorește să vadă. Și deși gafa îi aparține, felul în care a ajuns Băsescu să-l vadă pe Arafat se datorează altora.

Până la ora asta Băsescu nu a vorbit iar decizia Curții Constituționale (care a făcut un imens favor PDL-ului, chiar dacă unii de pe-acolo nu-și dau încă seama) modifică serios contextul. Întrebarea dacă Boc nu trebuie cumva să plece e din ce în ce mai legitimă. Sunt însă convins, deși nu am nici un fel de argumente, că Băsescu era mai iritat ieri de PDL și de Boc decât de Ponta și Antonescu. Cred că se simțea pe bună dreptate trădat și umilit de propriul lui partid. În fond, Ioan Oltean, această remarcabilă inteligență politică, a ajuns să ceară și să obțină capul unor miniștri sprijiniți de Băsescu. Oltean e cel care a cerut capul lui Lăzăroiu, tot el e cel care a deschis atacul la Baconschi. Tot Oltean își permitea ironii de aprozar după ce Băsescu a vorbit neinspirat despre Mișcarea Populară.

E posibil ca momentul în care Băsescu să se delimiteze clar de PDL să nu fie departe. Nu prea mai înțeleg în ce fel e Boc partenerul lui Băsescu și nici nu prea înțeleg la ce-i mai servește politic lui Băsescu sinuciderea colectivă a PDL-ului.

PS de rigoare: cred în continuare că Băsescu trebuie criticat și că critica rațională, cu argumente, e singurul antidot la otrava pe care ne-o injectează securiștii de rit vechi. (Ăia de rit nou sunt ocupați cu banii ca să-i plătească pe ăștia cu otrava) A-l critica nu înseamnă însă nici a-i călca în picioare  portretul, nici a pretinde că e un om de nimic. Totul e criticabil la deciziile unui om, fie el și singurul lider autentic al dreptei din acest moment. A critica nu înseamnă a slăbi ci a întări. Mai mult, momentul actual de slăbiciune pe care pare să-l traverseze Băsescu e cel mai probabil rezultatul faptului că cei din jurul lui au abandonat critica sănătoasă și dau de înțeles că e momentul în care Băsescu trebuie apărat cu orice preț. Băsescu trebuie apărat de un singur pericol veritabil: de sine însuși.

ZUBELDIAN

De ce ar trebui să facem campanie pentru USL

De Crăciun, cel mai frumos cadou pe care l-am primit a fost o carte de la Ducu: PJ O’Rourke, “Don’t Vote. It just encourages the bastards” .

Citez de acolo o formulare excelentă: “We don’t vote to elect great persons to office. We vote to throw the bastards out”. Cartea e o lectură profundă și surprinzătoare a lumii politice și a democrației, cu un capitol introductiv scurt și la obiect intitulat “Kill Fuck Mary”. Recomand călduros, detalii aici  ——->>

Înclin să dau mai mare dreptate lui O’Rourke decât lui Dragoș Aligică care susține că votăm răul cel mai mic. Teoria răului cel mai mic funcționează invers decât o percep mulți dintre simpatizanții dreptei în acest moment: răul cel mare e mai întotdeauna politicianul de la putere. Puterea corupe, nu opoziția.
Hai să uităm de România și fierbințelile pe care ni le dă USL, priviți puțin la ce se întâmplă în orice democrație din cele pe care le invidiem. Invariabil, cei de la putere ajung rupți de realitate, epuizați, corupți (într-o măsură mai mare sau mai mică, după cum e legea locului și cultura). Există un motiv pentru care peste tot sunt alegeri la cel mult 5 ani. Iar motivul e ăsta, să avem posibilitatea să “throw the bastards out”

Ce mi se pare mie nesănătos la discuțiile din ultima vreme e că s-a format o tabără vehementă care fac din prostia lui Ponta și Crin argumentul pentru a vota prostia și șmecheria pedeliștilor. Asta e vizibil mai ales pe Blogary, la care am să mă refer în continuare nu pentru că aș avea ceva de împărțit cu ei ci pentru că sunt în mod evident vocea cea mai auzită a simpatizanților dreptei, citiți de politicienii PDL și de aceea una din puținele surse independente de influență în interiorul PDL.

Cel mai des se invocă ca argument declarațiile opoziției, ca și cum e lucru clar că dacă Ponta declară ceva azi va și face mâine, negreșit. În timp ce deciziile șmecherite, non-acțiunile sau sabotajele interne ale PDL-ului sunt înjurate cu năduf dar puse repede în balanță cu ce s-a mai făcut în materie de reformă. Cu concluzia rapidă că PDL e răul cel mai mic. Și îndemnuri curajoase la strângerea rândurilor urmate de cartonașe roșii arătate celor care nu pricep că a vota în continuare PDL e singura salvare de la dezastru.

Eu zic că ăsta e talibanism în stare pură. Și, în particular, cea mai proastă strategie pentru a constrânge cât de cât PDL să acționeze reformist. PDL a luat decizii bune (și dure) doar când amenințarea din partea propriilor suporteri și a lui Băsescu a fost credibilă. Mi se pare că cei mai mulți nu s-au prins până acum că ACZ (la fel ca Mișcarea Populară) a fost instrument de șantaj pro-reformă. Ca să meargă, trebuia să însă să fie o amenințare credibilă. Iar credibilitatea nu se “joacă”, ea vine din acțiuni și declarații consecvente. Fără amenințarea unei rupturi sau a unei noi formațiuni construite în jurul lui Băsescu,  PDL nu l-ar fi sprijinit pe Boc în măsurile dure anunțate de Băsescu în primăvară.

Ori, care e tonul pe Blogary acum? Pe de o parte, a început o adevărată mișcare de spălare a baronilor și vechilor, pe motiv că purii nu există sau că noii au făcut rahatul praf. Ni se spune că Falcă și Flutur și Videanu sau Berceanu sunt răul cel mai mic. Iar povestea asta cu angelii și purii și alte ironii facile a devenit atât de excesivă încât cade în ridicol. Se exagerează, se abuzează de figuri de stil, cu rezultatul că baronii PDL-ului devin mai digerabili. O fi dezamăgirea față de Preda și Voinescu mare dar nu credeți că primul rezultat al acestui discurs e că garda veche va deveni mai agresivă, mai contra lui Băsescu pe față și mai contra-reformistă? Citat imaginar din capul strategului Udrea: “Dacă și simpatizanții cei mai critici ajung să creadă că vechii sunt soluția, ce sens mai au măsuri reformiste care or să ne coste voturi. Adică, dreapta ne votează ca răul cel mai mic, stânga o să ne voteze că le creștem salariile și pensiile! Perfect!”

Pe de altă parte un neplăcut șir de articole despre coabitarea PSD-PDL a fost lansat în spațiul public, mai întâi de Lăzăroiu și apoi de Bleen, preluate, bineînțeles, de caracuda de prin presă, până la punctul în care coabitarea începe să pară soluția naturală. Voluntar sau nu, Năstase e spălat și el de păcate și pregătit de partener viabil pentru Băsescu. (By the way, e frapantă asemănarea lui PJ O’Rourke din fotografia de pe propriul site, cu Mirel. Ciudat e că și stilurile seamănă. Sper încă în ce privește ideile)

Pe fundalul ăsta, Băsescu pare să fi abandonat complet ideea presiunii pe PDL și a inițiat din toamnă un bizar program de scufundare a alternativelor la dreapta (“ridicole”, cu ACZ în frunte) și de recuperare a unei părți din vechea gardă. (după 8 ani de reformă asiduă a PDL am ajuns cu Blaga la Senat, Videanu candidat la primărie și Udrea strateg al partidului. Despre Noua Republică, altă dată. E clar însă că atât startul cât și 2011 au demonstrat că NR nu e deloc ACZ ) Dacă calculul lui e că trebuie să se pregătească de coabitare, calculul e prost. Sau măcar pregătirea. Pentru că semnalul pe care Băsescu îl trimite, “Mă dau bătut, am nevoie de voi” înseamnă de fapt  ”Adio reformă”. (Deși mai e posibilă varianta în care apropierea lui Blaga să fie de fapt lovitura de grație dată vechii gărzi, asta în situația în care Blaga înțelege că numai o agendă reformistă radicală și nu populistă mai poate salva PDL-ul. Iar Băsescu se decide, în contrapartidă pentru sprijinul lui Blaga pentru marile lui proiecte de reformă, să-l sprijine drept succesor la Cotroceni. Visez la ziua în care Blaga își va asuma o agendă de dreapta, reforma administrativă și constituțională. Doamne-ajută!)

PDL poate fi constrâns la acțiuni reformiste și poate câștiga în același timp alegerile. Dar asta doar dacă renunțăm la predicarea “răului cel mai mic” pe toate gardurile. Realist vorbind (și arestările din ultima vreme cam asta spun), PDL e același rău cu PSD sau PNL, doar că, în plus, e la putere. Obiectivul nostru ar trebui să fie reforma, nu menținerea la putere a PDL. Iar reforma se obține nu doar votând, odată la 4 ani. Ci și prin presiune, protest, amenințare. Doar dacă liderii PDL vor vedea că există un risc credibil ca suporterii lor cei mai vizibili să înceapă o campanie împotriva lor, doar dacă văd că posibilitatea ca micii întreprinzători și profesiile liberale să iasă să voteze USL în loc să stea acasă, doar dacă au într-adevăr ceva de pierdut, doar atunci vor lua în calcul reforma. Cu alte cuvinte, doar dacă ei înțeleg că riscul unei campanii pro-USL, “to throw the bastards out”, e real. A-i sprijini acum e o eroare teribilă pe care o vor boci aprig toți cei care acum sunt gata să excomunice pe oricine ar face campanie împotriva PDL. Dar, ca de obicei, vor boci prea târziu. Vorba ceea, sunt pline cimitirele politicii de dezamăgiți.

ZUBELDIAN

Identitatea națională

Știți cumva ce se dă la coada asta?

În ultimele zile  tot citesc la cugetări pe tema identității naționale și am impresia că nu pricepem despre ce vorbim. Discuțiile sunt ori confuze  ori cam lăcrămoase, depinde de felul de naționalism care le animă, mai resemnat ori mai primitiv. Indiferent însă de stilul lor, rămân invariabil cu un sentiment de vagă perplexitate după ce le citesc și mă întreb, terestru: “Bine, bine, și ce-i de făcut?” În general, nimic.

Cred că discuțiile recente în jurul problemei ideii/identității naționale păcătuiesc prin aceea că sunt în primul rând o terapie și abia mai apoi, dacă mai rămâne loc – și de obicei nu prea – o discuție veritabilă. Oamenii scriu să descarce spaime, neliniști și vinovății difuze, nu pentru că vor să discute cu adevărat. Altfel ar începe prin a defini subiectul discuției, nu prin largi tururi de orizont în care naratorul, obosit de înțelepciunea anilor, constată dezastrul general în care se zbate biata națiune. (în unele cazuri constatarea e făcută într-o limbă română împănată cu englezisme barbare de gen “endorsează” , “asociatori”și “graduează”, dând naștere unei întrebări grele: cum poți fi naționalist când îți stâlcești limba?)  Las la o parte că majoritatea au impresia că relatează de pe lună, de parcă n-ar fi și ei parte din națiunea decăzută. Cei mai mulți dintre participanții la această dezbatere îmi dau impresia că au intrat și ei în vorbă fără să știe prea bine despre ce se discută, la fel cum pe vremuri lumea se așeza la coadă fără să știe ce urmează să cumpere.

Nu poți să te împotrivești să cedezi ce nu ai.

Până și Dan Tăpălagă, într-un articol de altfel curajos și la obiect, e furat de retorică și pare a pune naționalismul și identitatea națională în aceeași oală din chiar primul paragraf al ultimului lui editorial: “Ce inseamna, azi, sa-ti iubesti tara? Cat mai conteaza identitatea nationala intr-o Europa in care conceptul de stat-natiune, lansat acum doua secole, in timpul revolutiei franceze, s-a perimat?” Să-ți iubești țara n-are nimic de-a face cu identitatea națională. Identitate națională au și cei care nu mai au țara lor, precum tibetanii, iar belgienii sunt în situația în care au o țară fără a avea o identitate. Așadar cele două întrebări sunt complet diferite și merită analize diferite.

Pe malul celălalt, naționaliștii pur sânge se indignează patriotic, oripilați de sugestia că într-o Europă unită, ideea de națiune iese diminuată. “Nici o cedare de suveranitate!” țipă ei aprig punând la “trădători” pe cei care îndrăznesc a avea dubii față de subiect. Să constatăm în treacăt că problema cedării de suveranitate e una falsă. În primul rând că într-o economie mondializată am cam cedat-o, deja. Întrebații pe unguri care după ce au concediat țâfnoși și patriotici FMI-ul, l-au rugat acum să vină înapoi. Realitatea e că nimeni nu mai face ce vor liderii sau ce decide poporul, nici măcar națiunile mari.  Iar asta nu e neapărat un lucru rău, pentru că nici poporul nu e foarte deștept tot timpul, apropos de credite, consum și stat acasă pe banii statului. Pe de altă parte, iubim americanii și istoria lor de apostoli ai libertății, uitând că și texanii și cei din New York au cedat masiv din suveranitatea lor atunci când au decis să facă parte dintr-o federație. Oamenii, principatele și țările se unesc pentru a fi mai puternici împreună. Unirea e un non sens fără a ceda suveranitate. Așa că întrebarea e alta: Ne aduce integrarea în UE avantaje? Dacă da, atunci vom ceda ce e de cedat la fel ca ceilalți. Dacă nu, atunci să ieșim. Patrioții care țipă că ne pierdem identitatea națională ar face însă bine să observe că singuri n-o să facem nici o brânză și că vom fi forțați să alegem, fie și împotriva voinței noastre, între EU, Imperiul Rus și Visul Marelui Califat ori China Mare, depinde cine ajunge primul la granița din est. Identitatea națională va fi atunci cea mai mică problemă dintre toate. Pe bune.

Totuși, ce se dă la coada asta?

În fond, ce e aia identitate națională? Nu e evident deloc despre ce vorbim. Am mai spus-o, identitatea națională e un teren minat de clișee și expus manipulărilor de tot felul. Genul de concept precum iubirea sau viața despre care toți știm ce sunt dar nu le putem explica fără să părem incoerenți. Dar ce e ea?

Am să încerc să descriu luptele mele cu subiectul. În primă instanță, întrebarea m-a blocat, mi-a fost imposibil să definesc “identitatea națională” fără să eșuez în metafore de la 48. Ieșirea a fost să mă întorc către originea termenului,  conceptul de identitate personală. Cum definim identitatea personală? Așa mi-am amintit de o prezentare foarte bună a unui canadian, de prin 2005. Deși se referă mai mult la identitatea în lumea virtuală, există câteva idei simple și puternice care sunt un bun ghid pentru a discuta despre orice identitate, fie ea și națională. V-o recomand, chiar dacă după prima treime subiectul devine destul de tehnic, e una dintre cele mai bune prezentări pe care le-am văzut. Rezum punctele esențiale, importante în discuția noastră.

Ce înseamnă identitate personală?

Identitatea e definită de răspunsul la trei întrebări:

  • cine ești?
  • ce ai făcut?
  • ce îți place?
Dar răspunsurile la cele de mai sus au două surse:
  • ce spun eu despre mine
  • ce spun alții despre mine

“Identitate” înseamnă de fapt “reputație” iar ce spun alții despre mine e cel mai important în construcția reputației mele. Cu alte cuvinte identitatea personală e și o chestiune de istoric personal dar mai ales o chestiune legată de felul în care ceilalți percep acest istoric. E o problemă de imagine. Mai mult, există tot timpul centri de autoritate care pot legitima și delega încredere sau de-legitima, alterând radical identitatea. Mai concret, luând un exemplu la întâmplare, identitatea personală a lui Victor Ponta e foarte mult legată de reputația și imaginea lui în ochii celor care vorbesc despre el. Teribilismul adolescentin, orgoliul patologic, impertinența – toate sunt componente ale identități lui Ponta, trăsături care-l definesc și care rezultă atât din propriile acțiuni cât mai ales din comentariile centrilor de autoritate din jurul lui. Dacă mâine Merkel spune că Ponta e un interlocutor cu potențial pentru Germania și UE, atât imaginea cât și identitatea lui Ponta se vor schimba radical. Dacă Băsescu va sugera și el că îl consideră un partener serios de discuții, iar CTP îi va admira înțelepciunea, Ponta va deveni efectiv altcineva. (exagerez de dragul argumentului, se-nțelege). Apropos, e interesant să constatăm că impostorii abili sunt capabili să modifice percepția centrilor de autoritate manipulând istoria personală și construind astfel identități false. Vântu, de pildă, a avut multă vreme reputația unui geniu financiar când, de fapt, nu era mai mult decât găinarul care a fost încă de pe vremea comunismului. Așadar identitatea e o problemă de imagine și percepție, mai mult decât de adevăr obiectiv.

Totuși, ce e identitatea națională?

Ajunși aici, nu e greu să observăm că identitatea națională e de fapt un clișeu al identității personale aplicat membrilor națiunii. Când spunem că nemții sunt muncitori și războinici spunem, de fapt, că fiecare neamț luat în parte e muncitor și războinic. Sau, mai precis, spunem că ne așteptăm ca fiecare neamț să fie așa.

Am văzut însă mai sus că identitatea personală e în primul rând o chestiune de imagine, rezultat al istoriei personale și a felului în care ea e percepută de ceilalți și alterată de percepția diverșilor centri de autoritate. Identitatea națională e de fapt portretul pe care-l fac alții membrului mediu al unei națiuni, e în mare măsură caricatura membrului mediu al unei națiuni prin ochii vecinilor. E de la sine înțeles că e vorba de o caricatură diminuată, în care strălucesc defectele.

Pentru că națiunea are mulți indivizi, are loc însă un fenomen ciudat: Există și o caricatură “de uz intern”, egală cu propria percepție a membrilor națiunii despre ei înșiși. Ea include mai mult aspirațiile și compensările propriilor complexe naționale, e o caricatură gonflată, în care ies în evidență calitățile reale sau închipuite. De exemplu, credem despre noi că suntem “ospitalieri”, “poeți” dar și că suntem teribil de ingenioși și “șmecheri”. De asemenea, în orice discuție tangentă cu identitatea națională apare inevitabil și pomelnicul de genii românești, de la Paulescu la Coandă, de la Ionescu la Eliade, pomelnic a cărui sursă e complexul nostru provincial. (Unui francez nici nu-i trece prin cap să înșire periodic lista lor de genii, poate și pentru că i-ar lua prea mult timp)

Rezumând, identitatea națională e, pe de o parte, caricatura diminuată a felului în care ne văd vecinii iar, pe de alta, caricatura gonflată a ce credem că suntem noi.

Identitate și patriotism

Probabil că cea mai neplăcută concluzie pentru unii e că între identitate națională și patriotism nu prea e nici o legătură. A-ți iubi țara nu ține de proiecții, imagini și aspirații. Nu-ți iubești nevasta pentru că e un mare om de știință, o iubești pur și simplu, chiar dacă azi e biolog și mâine se decide să fie femeie de servici. Cu alte cuvinte, o iubești indiferent care îi e identitatea. Pentru că nu iubești o imagine ci iubești un om, care e cu totul altceva. Ca orice iubire, patriotismul real e o stare profund irațională, mai aproape de credință decât de demers politic sau datorie.

Pot fi patriot și dacă îmi mai înjur conlocuitorii cu năduf, chiar dacă mai iau la mișto pe cei care cred că suntem o mare națiune, chiar dacă nu cred în idolii naționali “standard”. De altfel marii noștri exilați, mai ales Cioran, frapează tocmai prin teribila luciditate critică combinată cu o formidabilă și irațională nostalgie și lipsă dureroasă a țării.

Naționalismul lucid , veritabil, e din această categorie.

La polul celălalt e naționalismul construit pe identitate, adică pe imagine manipulată cu grijă. Naționalismul comunist din anii 80 era construit pe minciuni, pe o poveste inventată despre cât de mare e poporul român și, implicit conducătorii lui. Urmele acestui delir de grandoare se văd limpede până astăzi. Poate că exemplul cel mai tragic e naționalismul german interbelic care l-a adus pe Hitler la putere, care nu era decât un delir în grup despre identitatea închipuită a poporului german, o caricatură gonflată pe care toți nemții au crezut-o fără rezerve după prea mulți ani de umilințe.

Cu alte cuvinte, nu numai că identitatea nu are nimic de-a face cu naționalismul veritabil ci e tocmai drogul nefast care alimentează naționalismele violente cu final istoric tragic. Identitatea națională și permanentul conflict între imaginea despre sine cu imagine altora e combustibilul principal al propagandei.

Bine, și?

Cred că discuția despre identitatea națională în raport cu suveranitatea, e complet inutilă. Mai ales că în ochii altora suntem ce suntem fără să putem schimba repede ceva, chiar dacă nu ne convine. La fel de inutilă e și o discuție despre patriotism și suveranitate. Adică e la fel de utilă ca o discuție despre iubire în raport cu cum se împart banii în casă, nu schimbă absolut nimic.

Chestiunea așa zisei cedări de suveranitate ar trebui să se mute în zona complet rațională, departe de visuri identitare și febre naționaliste. Din punctul meu de vedere e pur și simplu o chestiune de abilitate în negociere, de a obține maximum de avantaje dintr-un proces inevitabil. Dar discuția ar trebui să fie la obiect și să evalueze aspectele militare, economice și fiscale, împreună. Nu problema identității.

Mai mult, mi se pare că separările doctrinare sunt irelevante, viitorul nostru nu va fi de stânga sau de dreapta, va fi într-un bloc de securitate militară și economică democratic sau nu. Bineînțeles, nu includ aici agenții de influență ai Moscovei care pozează în social democrați sau liberali pur sânge. Nu mi-e însă deloc clar de ce “dreapta” ar trebui să facă ceva pe tema asta.

În fine, mai mult decât drapeluri în geam, parăzi militare penibile și urări de la mulți ani pe facebook de ziua națională, ne trebuie luciditate. Mai ales luciditatea de alege întrebările importante.

ZUBELDIAN

Problema e să faci viitorul, nu să-l prezici

Un analist veritabil nu e un fel de ghicitoare în bobi care încearcă să prezică viitorul. Un analist bun înțelege prezentul și e capabil să motiveze acțiuni care fac viitorul, un viitor în care înțelegem că suntem actori, nu spectatori ai unei piese scrise de alții. Viitorul poate fi în multe feluri, adevărata provocare e să facem viitorul bun (într-un fel, optim) prin deciziile și acțiunile noastre din prezent, nu să ne pariem reputația alegând unul pe care îl “prezicem”, la fel cum jucăm la loto sau ruletă. Pentru că majoritatea absolută a “analiștilor” noștri nu fac decât să parieze pe un viitor sau altul în timp ce se extrag cu abilitate și îndârjire din orice fel de implicare în prezent. Există o fascinație a pronosticului care a cuprins ca o epidemie “analiști” lobotomizați, comentatori isterici, analiști veritabili, bloggeri talentați, vedete agramate. Viața noastră politică e pretextul unei uriașe case de pariuri la care premiul cel mare, niciodată câștigat, a gloria eternă de oracol politic veritabil. “V-am spus eu!” e fraza eliberatoare pe care fiecare și-o repetă cu îndârjire în gând visând la clipa eliberatoare în care o poate țipa în fața națiunii înmărmurite de puterea lui de pătrundere a viitorului. Viitor care refuză de fiecare dată să fie ce speră unul sau altul.

Ideea că “scena politică” e chiar o scenă pe care evoluează actori, că totul e un ghem de scenarii controlate de unul sau altul pe care noi, spectatorii, îi credem regizori, pleacă tot de la această păguboasă perspectivă a spectatorului care asistă, incapabil să intervină, la “spectacolul lumii”. În lumea asta de actori și spectatori, analistul e un fel de critic, nu trăiește nici în public, nici în culise. Mai mult, se înșeală consecvent și în ce privește preferințele publicului, și în ce privește calitățile actorilor și singurul criteriu de ghidaj e o formă de narcisism camuflată inabil.

În realitate pe scenă sunt politicieni care improvizează, care își adaptează povestea permanent în funcție de reacția sălii, de râsetele, lacrimile sau huduielile din public. În realitate cei mai mulți nu au nici un scenariu după care joacă iar cursul poveștii e dictat tocmai de reacția sălii. Sala scrie povestea. Chiar sala care trăiește cu impresia că există un scenariu scris dinainte. Iar cei care pretind că au informații pentru a ghici cursul acțiunii, nu sunt decât niște impostori.

De aceea un bun analist e cel capabil să spună ce trebuie să facem acum, nu ce se va întâmpla mâine dacă cutare face nu știu ce.

De aceea îl consider pe Sebastian Lăzăroiu un analist excepțional. Și cu atât mai greu mi-e să înțeleg  ultimul său editorial din EvZ. Sau anunțata prezență regulată în studioul Realității Alternative, în locul babei ghicitoare în bobi, Iosif Boda, având ca partener de discuție manechinul etic din vitrina lui SOV, Hurezeanu. Sigur, există un fel în care predicțiile manipulează și influențează deciziile iar Lăzăroiu nu e străin de arta asta. Avem însă destule babe ghicitoare în media ca să nu mă întristeze știrea că Lăzăroiu a hotărât să li se alăture.

ZUBELDIAN

Când lăcomia te prostește – despre Vodafone

Inteligența economică a guvernanților pare să se propage ca un virus către mediul de afaceri. Astăzi, puțină dreapta aplicată.

Am un abonament Vodafone de vreo 2 ani. Anul trecut, curios să văd cum merge Androidul, am acceptat oferta lor de prelungire, cu abonament extra de date și un telefon LG Optimus One. Abonamentul meu de acum, cu tot cu date, e de 30 € lunar.

Anul ăsta am hotărât să-mi iau un iPhone, în primul rând pentru sincronizarea automată a documentelor și calendarului. Sun așadar la Vodafone unde un domn al cărui nume, spre binele lui, l-am uitat, îmi explică următoarele:

“Nu vă puteți schimba terminalul până la expirarea contractului de 2 ani pentru că ați beneficiat de un terminal subvenționat”. Bun, spun eu, dar nu realizați că fac un upgrade și trec la un alt abonament de minim 2 ani de valoare lunară mai mare? “Nu se poate, dumneavoastră ați beneficiat de un terminal subvenționat” mi se repetă, mecanic, fără să-i treacă măcar prin cap să mă întrebe la ce abonament vreau să trec. Îl întreb așa, într-o doară, dacă i se pare normal ca Vodafone să oblige clienții să folosească 2 ani un model de telefon și să le refuze un upgrade, fie și plătit. Îmi răspunde, în esență, același lucru “Ați beneficiat bla bla bla” Dialog al surzilor care sfârșește prin a mă irita. Am cerut să fiu contactat de un director din Client Service care să-mi explice care e logica economică a acestei poziții, cu tot respectul, tembele. Evident, nu m-a sunat nimeni de o săptămână.

Acum să vedem. Am beneficiat de un terminal care se vinde la 190€ pentru un preț de 25€. Așadar Vodafone a subvenționat 165€. Dacă împărțim la 24 de luni, avem o subvenție lunară de 6,875 €. Mai aveam de derulat din abonamentul meu 17 luni, care corespund unei subvenții de 117€. (În realitate Vodafone a subvenționat mult mai puțin dat fiind că achiziționează telefonul la cel mult 100€)

Aș fi vrut să trec la un abonament de aproximativ 50€ pe lună pe 24 de luni, care ar fi adus Vodafone 340 € în plus până la expirarea celor 17 luni din contractul de acum. Bașca siguranța că încă 7 luni nu migrez la alt operator.

Poate cineva să-mi explice care e logica economică pentru care Vodafone refuză upgrade-ul la un abonament mai mare? Dacă de subvenție e vorba iar managerii Vodafone sunt prea chitroși să piardă puțin pentru a câștiga mult, cât de greu era să mi se propună să plătesc diferența de subvenție, la cost (nu la prețul de vânzare), cel mai probabil undeva pe la 50€, și să mi se accepte upgrade-ul?

Dragă Vodafone, decizia mea e luată. Luna asta am să-mi fac un abonament Orange pentru iPhone iar la terminarea celor 2 ani, indiferent de ce “oferte speciale” am să primesc, voi rezilia contractul Vodafone. În primul rând pentru că a-ți trata clienții existenți care vor să facă un upgrade precum sclavii pe plantație, refuzând să câștigi mai mult de pe urma lor și bucurându-te aproape că poți să-i obligi să-ți plătească mai puțin, e o dovadă de prostie.

Un sfat pentru cititori: nu acceptați niciodată echipamente subvenționate. Și da, știu că Orange nu sunt mai buni. Dar mai știu și că n-am să renunț în 2 ani la iPhone.

PS: Dragă Vodafone, poate schimbi și oroarea aia de reclamă cu copilași, am văzut-o azi și prin oraș. E adevărat că copii vând, emoționând consumatorul care din cauza lacrimilor nu mai vede bine prețul și small print-ul, dar pentru asta trebuie să fie simpatici, nu să arate ca niște clone ale păpușii Chucky. Să mă ierte domnul Antonescu.

Zubeldian

O discuție despre liste

Toată lumea face liste. Unele de priorități, altele de succese, câteva de eșecuri. Nimic nu m-a frapat mai tare în lista basmelor lui Sebastian Lăzăroiu decât faptul că toate sunt teme “aruncate pe piață”  periodic de Traian Băsescu în momentele dificile ale confruntării cu opoziția sau cu PDL-ul. Fiecare dintre ele a creat “catastrofe ale zilei” pentru presa apocaliptică, a antrenat replici imediate (și tembele) ale lui Ponta și Antonescu, a stârnit lupte surde cu postaci în subsolul internetului românesc. Doar pentru ca, câteva săptămâni mai târziu, subiectul să fie îngropat ca și cum n-ar fi existat, în timp ce toate energiile, Putere și Opoziție la un loc, erau absorbite în confruntări zgomotoase și inutile în jurul “noii teme a zilei”.

Pare că trăim într-un joc al subiectelor în care Băsescu încearcă să prindă pe picior greșit Opoziția și lătrăii ei din presă care se cred câini de luptă. Ca și cum nu subiectul în discuție e important, cât a da o nouă oportunitate lui Ponta și Antonescu să se facă de râs. Dar mai e ceva, mai important: e vorba mai ales de războiul lui Băsescu cu vechea gardă din PDL. Toate par teme care au mai degrabă rolul de a șubrezi puterea baronilor contra-reformiști din partidul lui Traian Băsescu. Numai că rezultatul e din ce în ce mai limpede: Ioan Oltean își permite să dea replici ironice iar temele majore care sunt puse în dezbaterea publică sfârșesc relativ abandonate și, mai rău, decredibilizate. Niște fumigene goale, care nici măcar fum nu mai scot.

Să le luăm pe rând:

  • Organizarea administrativ-teritorială.

O fi subiectul în programul de guvernare al cabinetului Boc, însă până în mai anul ăsta, când Băsescu a decis să vorbească apăsat despre asta, a fost ca și cum n-ar fi existat. A devenit imediat clar că UDMR-ul e decis să torpileze inițiativa. După care a devenit și mai clar că baronii PDL-ului sunt împotrivă. A fost asta o surpriză? De ce a mai fost lansat subiectul dacă terenul nu a fost pregătit? Doar pentru a face de râs UDMR-ul? Doar pentru a da o palmă baronilor PDL-iști? Cum rămâne cu reorganizarea, totuși? Poate cineva să ne explice cum anume “se va face până la sfârșitul anului”?

  • Legea asistenţei sociale

Acesta era unul din proiectele cruciale ale lui Sebastian Lăzăroiu. Un ministru care părea că are șanse foarte bune să facă în câteva luni ceea ce n-au reușit alții în ani de zile. Demis, cel mai probabil, tocmai din cauza asta. Aici rămâne o întrebare: de ce n-a ales Băsescu să se opună demiterii? Să fim serioși, povestea cu “nu se poate opune” e adevăratul basm. Opriți-vă o secundă și imaginați-vă că Băsescu amenința că iese public și anunță că nu semnează decretul de demitere al lui Lăzăroiu pentru că își susține ministrul și îi sprijină proiectele. A ales în schimb să semneze destituirea și, mai mult, să încerce să dea un sens unui argument complet fals: acela că Lăzăroiu ar fi atacat PDL. Rezultatul era previzibil: Legea asistenței sociale n-a fost și nici nu va fi votată până în 2012.

  • Votul uninominal

De 3 ani de zile constatăm periodic că uninominalul actual e o minciună, ne indignăm trimestrial la cazul C.Antonescu / Ionuț Popescu, și ne enervăm săptămânal pe bloguri pe motiv de cretini ajunși în Parlament printr-o lege electorală perversă. Rămâne însă o uriașă neclaritate: cum anume putem schimba lucrurile? Care sunt pașii, care sunt actorii? Băsescu a dezgropat subiectul în august, de când cu comasarea alegerilor și regionalizarea. N-a reușit însă să clarifice cum anume are de gând să schimbe legea electorală. Mai ales că pachetul regionalizare-uninominal betonează alianța contra-reformiștilor din PDL cu UDMR-ul.

  • Votul prin corespondență

Se vorbește de un an jumătate pe subiectul ăsta. Inițial a fost proiectul Ralucăi Turcan. Apoi a devenit al lui Baconschi. La fiecare întâlnire cu diaspora se găsește un PDL-ist care să și-l asume, mândru. Nimeni nu înțelege însă care e stadiul în care se află. Ce urmează? Cum poate fi aprobat? Mister! (Aș aminti aici ratarea completă a subiectului votului securizat, prezentat prima oară de Avramescu la o întâlnire Blogary în august anul trecut. E vorba de un mecanism simplu de vot care ar fi anihilat definitiv criticile referitoare la fraudare și ar fi creat pârtie legii)

  • Revizuirea Constituției

Asta e chiar o gogoriță. Să ne explice cineva, oricine, cum se poate face asta fără o majoritate Parlamentară clară. Și cum se va obține acea majoritate.

  • 300 de parlamentari

E din ce în ce mai neclar în ce fel un “Parlament mai suplu” ar însemna și un Parlament mai inteligent, mai reformist, mai responsabil. E din ce în ce mai neclar în ce fel ar vota mai repede un Parlament mai suplu legile reformei. Nimeni nu ne explică. În schimb subiectul e periodic scuturat de praf  când e vreo pisică românească de arătat UDMR-ului.

E foarte greu să țin pentru mine câteva concluzii:

  1. Temele listate de Sebastian Lăzăroiu au toate un dublu rol. Ele sunt puncte cruciale din reforma și modernizarea statului. Mai sunt însă și arme de presiune în lupta lui Traian Băsescu cu adversarii politici, mai ales cei interni: baronii PDL-ului și UDMR. Rolul lor dublu le-a diminuat impactul și le-a sabotat consecvența. Iată de ce:
    • Principalul adversar al lui Băsescu în actualul mandat a fost aripa contra-reformistă a PDL-ului. La CN din mai, contrar aparențelor, “vechii” au învins. Boc nu și-a dat demisia și a preferat să devină captivul baronilor partidului. Tânărul Voinescu a capotat spectaculos în fața farmecelor bătrânilor și a ajuns un critic fioros al lui Lăzăroiu. Baconschi e decorativ și baroc în declarații. Fără PDL e foarte greu de înțeles cum anume pot proiectele de mai sus să avanseze. Și mai greu de înțeles e de ce a amenințat de atâtea ori Băsescu că nu mai are nimic de discutat cu PDL-ul, doar pentru a se răzgândi câteva zile mai târziu? De ce a preferat să devină prizonierul lui Oltean decât să se rupă clar de PDL? pentru că în termeni de eficiență, prizonieratul nu folosește la nimic.
    • Al doilea adversar major este UDMR-ul. Unele din temele de mai sus au și rolul de a pune UDMR în dificultate. Ori asta e rău, pentru că “doi dintr-o lovitură” e eficient când lovitura e definitivă.  Când dai palme când unuia, când altuia, n-ar trebui să te mire că cei doi se asociază deși n-au prea multe în comun. Băsescu a zgândărit periodic UDMR, poate într-un joc subtil care urmărea votul lor pe legi punctuale în Parlament. Pe măsură însă ce 2012 se apropie e din ce în ce mai clar că UDMR-ul nu mai vrea să joace nimic și e contra-reformator pe față.
  2. Traian Băsescu a deschis prea multe fronturi pentru a putea câștiga pe vreunul. Lăzăroiu sugerează lui Valeriu Stoica că motivul pentru care atâtea teme importante au ajuns basme trebuie căutat în PDL. Asta e adevărat și trebuie să adaug că și eu am dificultăți în a înțelege cum anume viitorul dreptei e în PDL, partid care e mai preocupat de asistați decât de antreprenori. Mai există însă o realitate, trecută sub tăcere: Traian Băsescu e în egală măsură de responsabil pentru felul în care subiecte majore ale reformei nu au ajuns decât procedee de retorică politică. Pentru că le-a folosit și abandonat nu în funcție de prioritățile reale ci în funcție de guerilele politice în care era implicat.

Băsescu cântă la prea multe instrumente. Și asta n-ar fi o problemă, pentru că e cel mai talentat politician al momentului. Doar că nu cântă simultan, ci pe rând. Un marș la regionalizare, apoi un requiem la uninominal, urmat rapid de o polcă la UDMR. Ori asta e departe de a fi o melodie.

Și, mai e ceva. Mi-e groază de listele de priorități. Toată lumea face liste. Am ajuns să trăim intr-o halucinație, pare că e suficient să vorbim de o listă de priorități pentru ca problemele să se rezolve de la sine. Ce-ar fi să le luăm pe rând și, până n-o rezolvăm pe prima, să nu mai vorbim despre următoarele? (Nu credeam că e posibil să spun asta dar pare că ar fi câte ceva de învățat de la Funeriu, singurul care face mai mult decât vorbește despre ce trebuie făcut. Chiar și pentru Traian Băsescu.)

zubeldian.ro

Falimentakis

Are Răzvan Cucui un articol excepțional despre Grecia. Unul care bate multe analize savante pe subiect. Ce e bine de știut e că Răzvan a pus un titlu atât de bun nu doar pentru că e talentat ci și pentru că știe bine despre ce vorbește. A pățit-o pe pielea lui.

Odată cu articolul lui Cucui am realizat însă și faptul că nu pricep ce înseamnă falimentul unui stat. Metaforic, e clar, că doar trăim în România. Concret însă, sunt în ceață. Falimentul e o instituție esențială a capitalismului. E, de fapt, soluția ordonată prin care creditorii pot recupera o parte din ce au băgat într-o afacere care a eșuat. (Mai plastic vorbind, e descrierea rece a unui proces ceva mai uman, unul în care “Masa Credulă”  se transformă în “Masă Credală”). Oricum mă uit la poveste, falimentul înseamnă un singur lucru:

Afacerea nu mai are șanse să facă profit iar creditorii vor să salveze ce se mai poate salva din banii împrumutați. Toată lumea e de acord că afacerea trebuie administrată temporar de altcineva de încredere care poate decide care e soluția prin care se pot recupera maximum de bani. În același timp, falimentul protejează pe cel care deține afacerea: nu se reped toți pe el să ia care ce apucă. Falimentul personal are și el o mecanică identică.

Bine, atunci ce înseamnă falimentul unui stat? Sunt câteva întrebări care mă fac să cred că e vorba de un grav abuz de limbaj, unul prin care se ascunde un adevăr puturos:

    1. E un stat o afacere în care se bagă bani și se scoate profit?
    2. Poate fi statul profitabil?
    3. Dacă da, cine e proprietarul afacerii? Care e piața pe care funcționează afacerea?
    4. Dacă statul dă faliment, care sunt activele lui scoase la vânzare?
    5. Poate fi un stat lichidat? (adică transformat în bani cash și desființat fizic?)

Ca să nu fiu prea abstract, vă răspund eu ce înțeleg din cazul Greciei:

    1. Da! Ingineriile în care Grecia și-a ascuns deficitul au fost create de cei care încasează profitul. Statul e o afacere. Dar nu pentru cetățenii lui.
    2. Da, dar nu pentru cetățenii lui. Pentru proprietar. Și pentru clienții proprietarului.
    3. Clasa politică la putere e proprietarul afacerii numită “stat”. Piața suntem noi iar statul e un monopol. De aceea suntem obligați să-i cumpărăm produsele și serviciile de rahat. Pe care le plătim cu impozite din ce în ce mai mari.
    4. Concesiuni, regii autonome, firme de stat, drepturi de exploatare, lucrări de infrastructură. (Bechtel, Petrom etc)
    5. Nu. Nici măcar prin război. În realitate, creditorii Greciei ar trebui să-și asume toate pierderile. Pentru că nu grecii au jucat la ruletă ci ei.

Statul “administrator” e o imensă fraudă iar politicienii doar niște impostori care vând ce nu e al lor. Administratori care vând pe furiș averea proprietarului. Căruia i-au făcut 10 televiziuni de știri cu  armaghendoane non-stop, să-l țină ocupat în timp ce ei golesc casa de mobilier și sapă prin grădină după comori. Dacă mari instituții financiare au făcut afaceri cu acești administratori murdari, dacă s-au bucurat la câștigul înzecit tratând cu grădinarul să fure merele din livadă noaptea, atunci trebuie să-și asume integral pierderea. Nu să acuze proprietarul că a angajat un grădinar corupt. Ăsta e adevărul murdar ascuns în spatele ideii stupide de “faliment al statului”.

PS: Rechinii care se autointitulează “capitaliști” și au profitat de nemernicia unor guvernanți, n-au nimic de-a face cu capitalismul. Capitalismul nu e o formă  tembelă de darwinism. “Capitalul” nu e intersecția banilor cu conturile din insule sau saltelele.  Capitalul e intersecția între bani, idei și forța de muncă. Capitalismul e victoria ideilor asupra banilor și nu invers.

zubeldian.ro

Noua ca Zăpada

Probabil că Sebastian Lăzăroiu a fost uimit de felul în care basmul lui a captivat politica românească. Probabil că ar fi trebuit să se trezească din uimire ceva mai devreme. Înainte ca Imaculata să se întrupeze într-o damă de companie.

Toată lumea discută scenarii, calcule și alianțe. E o efervescență ireală în culise. Sau, mă rog, cum pretind unii că se cheamă locul unde creierele României fac scenarii. Toți sunt în culise și nimeni pe scenă.

Am să vă rog să observați acest lucru extrem de important pentru povestea de față, avem mai mulți oameni de culise decât actori. Politica românească a ajuns un teatru de mașiniști. Avem cortine voluptuoase, lumini miraculoase, efecte speciale, muzică incredibilă, idei chinuitoare. Dar nu avem actori. Scena e goală deși plină de zgomote, inundată de efecte speciale, în timp ce publicul se ridică să plece.  Ponta, Boc, Antonescu, Oltean, Mitrea, Flutur, Blaga, toți au aerul trist al unor figuranți rătăciți la finalul unei duble, gata să facă orice doar i-o ține minte cineva.

Ce e de făcut? Păi e de făcut să ne amintim în primul rând de ce suntem ce suntem. Să ne amintim să vorbim aceeași limbă. Iar limba asta are două dialecte:

1. Reforma fiscală – asta însemnând un sistem fiscal în care e clar că e vorba de banii noștri, nu de banii lor. Pe scurt, un stat servitor, nu un stat care mă jumulește pentru profitul unora.

2. Reforma justiției – curți cu juri, CSM dominat de societatea civilă, alegeri pentru posturile importante din justiție. Pe scurt, o justiție care nu poate fi aservită economicului.

Restul sunt efecte de scenă. Mașiniștii. Oricine vă spune că altceva e important, e rău intenționat sau rupt de realitate. Felul în care se împart banii statului și dreptatea sunt cheia reformei. Restul sunt efecte de scenă.

Așa să ne ajute Dumnezeu. Pentru că avem nevoie.

zubeldian.ro