BAC 2011

De ce s-au plîns repetenții care au picat bacalaureatul din 2011?

Bac-ul a foste greu, s-a spus. E mai greu de precizat cît de greu e un examen. Cînd concurența este reală, nivelul de dificultate al unui examen crește de la sine. Acum 20-25 de ani elevii care dădeau la facultăți tari precum automatica, electronica sau medicina ridicaseră așa de tare ștacheta încît păreai cumva supraom dacă intrai la medicină. Asta se întîmpla fiindcă veneau 10 oameni pe un loc la medicină sau 20 de oameni pe un loc la drept. Și pentru că era o mare șmecherie să fii medic sau să prinzi repartiție în oraș pe vremea aceea. Buuun! Deci dacă e concurență și miză, oamenii cresc singuri nivelul de dificultate al examenelor. Și al vieții în general. Probabil că unii dintre repetenții de azi, dacă ar vedea programul de învățat pe care îl aveau colegii mei care au intrat la medicină fără meditații acum aproape 20 de ani, li s-ar părea inuman. Veți spune că un examen de tip competiție e normal la admiterea într-o facultate, în timp ce bac-ul e un examen mai pentru mase, în care nu e competiție și, teoretic, pot trece toți, nu doar primii n. Da, așa e, dar gîndiți-vă că, totuși, acest examen de bac trebuie cumva să țină loc și examenului de admitere care acum nu se mai dă. În cazul unei competiții e aiurea să te superi că nivelul de dificultate e mare. E ca și cum ai spune: “Nu se poate dom’le, e inuman! Am dat la medicină și a fost foarte greu. Au venit unii ai naibii de pregătiți care au luat numai de la 9,90 în sus. Eu așa nu mă mai joc. De ce există oameni dispuși să muncească și să-și sacrifice vacanțele de dragul performanței?”

articolul integral

Kamikaze vs Caţavencu

Sper că n-aţi uitat că azi e miercuri:

BONUS: Aproape toate glumele despre BAC.

La şcoală, nu la-ntins mâna după copiuţe!

Camerele video care ne-au adus în ultimii ani atâtea stagiare cu juma’ de normă la videochat s-au pus de data asta în slujba școlii și ni l-au surprins în toată goliciunea minții lui pe elevul român. Fără a vedea rușinoasele imagini, am aflat că, pus față în față cu o cameră de supraveghere, acesta își pierde îndemânarea și iese din sala de examinare exact cum ar ieși după absolvire dintr-un supermarket securizat: cu mâna goală.

Desigur că cifrele dezastrului de la bacalaureat nu trebuie să ducă la generalizare. Bineînțeles că sunt și elevi români eminenți. S-au remarcat anul ăsta mai mult ca niciodată. Într‑un ocean de note sub 4, un 10 pe linie la Bac a ajuns subiect de deschidere pe toate portalurile de știri. Și e foarte bine că s-a întâmplat așa. Nu trebuie inventate note mai mari de 10 pentru elevii cu adevărat străluciți, ca să-i deosebim de ceilalți. La fel cum nu trebuie să așteptăm următorul salt tehnologic în domeniul securității ca să nu mai lăsăm diplome de Bac nepăzite.

Poziția noastră vizavi de bac‑ul ne anul ăsta e clară și concisă: a fost cel mai bun Bac din ultimii mulți, foarte mulți ani. Vă lăsăm în continuare să aflați câteva dintre părerile despre sistem și despre cauzele rezultatelor. Este vorba despre părerile unor personaje care nu ajung pe micile ecrane, fiind oameni serioși, cu serviciu și responsabilități: profesorii.

PS: prin “Vă lăsăm în continuare să…” vrem să spunem că vă lăsăm să citiţi continuarea materialului în revista Kamikaze, disponibilă de astăzi la chioşcurile de ziare:)

Kamikaze

Scrisoare pentru cititorii Kamikaze. Actualii, fostii si viitorii.

Revista Kamikaze are mîine, miercuri, nevoie de voi. După toate aparențele, mîine vor fi pe piață trei săptămînale de umor. Două dintre ele au în spate doi oameni cu foarte mulți bani. Dinu Patriciu și Dan Adamescu. E în interesul amîndurora să ne curețe ca pe-o consignație de cartier în calea mic.ro-urilor. Kamikaze nu are pe nimeni în spate. La noi toți oamenii sînt în față. Unul dintre ei, un prieten care ne-a împrumutat cu niște bani. Bani pe care trebuie să-i restituim la un moment dat.Săptămîna trecută, …

Continue reading →

Mihail Neamțu e Albă-ca-Zăpada: „Sper să conteze că n-am luat prânzul cu Micky Şpagă, n-am școala lui Adrian Năstase și nici pe plaja doamnei Ridzi nu m-aţi fi găsit“

Am găsit-o pe Albă-ca-Zăpada de care vorbea Sebastian Lăzăroiu. O cheamă Mihail Neamțu, are doctorat în teologie luat la Londra și este director științific la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Bancheri, economiști, filozofi, politicieni ni l-au arătat cu degetul spunând: el e viitorul politicii românești. Iată cum gândește Albă-ca-Zăpada.

Reporter: Am tot auzit voci de intelectuali în ultimul timp care spun că Mihail Neamțu este viitorul politic al României. Au dreptate să spere asta?

Mihail Neamțu: În măsura în care trenul politicii românești are un vagon destinat călătorilor joviali, cu bun-simț şi nițică educație, eu mi-am rezervat deja un bilet. Mai sunt multe locuri vacante și sper să găsim și locomotiva potrivită!

Rep.: De unde le-a venit ideea că Mihail Neamțu poate fi „Albă-ca-Zăpada“, vorba lui Lăzăroiu?

M.N.: Nu ştiu de unde vine un asemenea zvon. Unii spun că am față de tocilar, iar nu de mireasă. Pot fi integrați ochelariștii în parabola asta a fraților Grimm? Ipoteza e seducătoare, dar știm bine din poveste că Regina cea rea căuta s-o omoare pe Albă-ca-Zăpada. După cumplita otrăvire cu ajutorul unui pieptene sosește și feciorul de crai. Albă-ca-Zăpada se trezește din adormire, abia apoi iubirea lor trăiește un meritat happy end. Cred că noi suntem – ca toţi cei şapte pitici – în faza în care ne rugăm ca otrava Reginei (vămilor?) să nu-și facă efectul. Mai este mult până la nuntă.

Rep.: De ce n-ați intrat până acum în nici un partid, deși potențial se spune că aveți? V-ați păstrat pentru o perioadă mai bună?

M.N.: Corect ar fi să spun, totuși, că între 1994 și 1995 am activat în organizația de tineret a PNȚCD. După moartea Seniorului, am decis să-mi investesc energia în cariera profesională – studii, doctorat, proiecte instituționale. După întoarcerea în țară, m-am apropiat de oameni politici de dreapta precum Valeriu Stoica, Traian Ungureanu și Teodor Baconschi sau mai tinerii Sever Voinescu, Daniel Funeriu și Toader Paleologu. Admir tenacitatea Monicăi Macovei, chiar dacă ne desparte viziunea despre rolul religiei în societate. Rămân apropiat de familia dreptei și îmi place comunicarea cu oamenii aflați undeva între 20 și 35 de ani. Există mii de români inteligenți, însă dezgustați de politică. Îi întâlnim pe stradă, pe blogosferă, la diferite evenimente publice. În pofida deznădejdii generalizate, merită, cred, să facem ceva împreună.

„Nu alegem doar răul cel mai mic. Trebuie să alegem binele“

Rep.: Aveți 33 de ani. Nu sunteți cam tânăr pentru rolul de lider politic salvator sau e perfect așa?

M.N.: E perfect, dar trece.

Rep.: Contează să fii deștept și bine intenționat? Mai are poporul abilitatea să observe atuurile acestea?

M.N.: E plină ţara de băieţi deştepţi şi poporul vede asta când plăteşte factura la electricitate. Ar trebui să mizăm şi pe caracter, integritate, decenţă.

Rep.: OK, sunteți deștept, erudit chiar, mi se șoptește din culise. Admitem că sunteți de bună-credință. Dar știți să și furați, să aranjați o licitație, știți cum se ia palmat o șpagă? Poate că asta contează foarte mult, mai mult decât bună-credința dumneavoastră.

M.N.: N-am luat prânzul cu Micky Şpagă, n-am școala lui Adrian Năstase, după cum nici pe plaja doamnei Ridzi nu m-aţi fi găsit de 2 Mai. Şi eu sper ca asta să conteze.

Rep.: Ce șanse vă dați într-o lume cu filiale de partid bazate pe altceva decât buna-credință?

M.N.: Am tot atâtea șanse câte are Victor Ponta înaintea unui raliu „pe bune“ sau câte are Crin Antonescu în fața unei cărți despre liberalism semnate de Tocqueville, Hayek sau Ludwig von Mises.

Rep.: În cât timp ați putea învăța și să furați, să aranjați licitații?

M.N.: Nu ştiu, n-am încercat, dar cred că m-aş simţi precum Vanghelie în faţa unei gramatici de limba română.

Rep.: Ce v-ar plăcea să se zică despre dumneavoastră după 4-5 ani de politică?

M.N.: Că n-am vocaţie de kamikaze. Altfel spus, că zvonurile din 2011 s-au adeverit.

Rep.: Ce șanse vă dați la viitoarele alegeri? Chit că veți candida, chit că nu…

M.N.: Puterea se ia, nu se primeşte cadou. Într-o democraţie, puterea ţi-o iei direct de la cetăţean. Şansele fiecărui om politic depind de comunicarea onestă sau dialogul nemăsluit cu conaționalii săi. Să nu alegem doar răul cel mai mic și nici doar să împiedicăm răul cel mai mare. Mă înșală optimismul spunând că trebuie, oricât de imperfect, să alegem binele?

„Un om politic credibil slujeşte o cauză mai mare decât el însuşi“

Rep.: Cum ar trebui să arate omul politic care să constituie în jurul lui un nucleu sănătos, puternic, demn să conducă România pe drumul bun?

M.N.: Regula de bază spune că un lider de nota patru poate aduce la repetenție o organizație cu potențial de nota opt sau chiar zece. Cine vrem să ne conducă? Iată o întrebare. Sper că nu hoții, vampele, interlopii, foștii comuniști sau oamenii lipsiți de umanitate. Un om politic credibil slujeşte o cauză mai mare decât el însuşi, are frică de Dumnezeu şi magnet pentru oameni, e înzestrat cu empatie, gândeşte democrat şi acceptă pluralismul fără dificultate, generează o viziune largă, strânge în jur tot soiul de competenţe şi personalităţi, comunică dezinvolt, munceşte mult, calculează atent, are umor, preţuieşte istoria ţării sale, nu iubeşte jilţul sau limuzina mai mult decât întâlnirea cu oamenii vii, simte importanța riscului şi ascunde mereu un as în mânecă: inteligenţa.

Rep.: Vă regăsiți în descrierea asta?

M.N.: „Oglindă-oglinjoară…?“ Parcă nu ăsta era refrenul Albei-ca-Zăpada.

Rep.: Ați stat afară mult timp. De acolo cum se vede poporul ăsta, de ce nu suntem uniți ca națiune?

M.N.: Pentru că dispreţuim România înainte de-a încerca să facem ceva pentru ea. Pentru că ne cunoaştem superficial istoria. Pentru că am transformat cultul eroilor într-o retorică patriotardă, când el re flectă doar stima de sine. Văd o naţiune demnă ca pe un copac cu rădăcini puternice (prin care înţeleg gratitudinea faţă de înaintaşi), un trunchi robust (adică sentimentul prezentului istoric, aici şi acum), dar şi o coroană bogată (grija faţă de viitor). O naţiune vie rescrie zilnic contractul între cei care au fost, cei care sunt şi cei care vor veni.

Rep.: Ce ne-ar putea uni?

M.N.: Respectul pentru românii care au murit – pe front, în puşcării, prin băjenie – ca noi să fim liberi.

Rep.: Ca director al IICCMER ați săpat profund în istoria mai puțin popularizată a ultimilor șaizeci și cinci de ani ai țării. Ce trebuie făcut pentru o corectă așezare în mentalul colectiv a momentelor dureroase, a pildelor și greșelilor unei epoci? Noi nu ne-am valorificat sfinții închisorilor… Pentru mine, personal, asta e o datorie de viață.

M.N.: Absolut de acord! Când, la propunerea profesorului Vladimir Tismăneanu, am acceptat postul, mi-am dorit să promovez cât mai mult cunoașterea ideologiei extremiste care a facilitat trecerea de la teorie la practica criminală, de la scrierile revoluționare marxist-leniniste către infernul Gulagului, cu tot ceea ce înseamnă frig, foamete, torturi și plutoane de execuție. Având resurse financiare înjumătățite față de anii 2007-2008, IICCMER promovează totuși o pedagogie a memoriei prin caravane cinematografice, școli de vară, proiecte editoriale, concursuri etc. Pentru a da un singur exemplu, colega mea Clara Mareș pregătește un volum despre figura de oțel a scriitorimii românești: I.D. Sârbu. Un alt tânăr istoric – Alin Mureșan – a descris într-o răvăşitoare carte iadul reeducărilor de la Pitești. Poate ne-ar trebui mai multe evenimente above the line – mă gândesc la niște clipuri video scurte, proiectate pe monitoarele de la Metrou. Dar nu e ușor să găsești tonul corect.

Rep.: Ca doctor în teologie, ce credeți, poți fi smerit în politică?

M.N.: Doar dacă ai mereu sentimentul că slujești o cauză mai mare decât tine însuți. A coborî în cetate presupune un act de umilinţă: nu stai de vorbă doar cu marile spirite, precum în bibliotecă, ci asculţi nevoile oamenilor de rând. E un exerciţiu pastoral unde antiteza smereniei – adică trufia – n-are ce căuta. Uşor de spus, greu de practicat! (Alexandru Căutiș)

Kamikaze

Românii îndatoraţi

Guvernul îndatorat iresponsabil şi cetăţenii idioţi cu credite

S-a tot vorbit zilele trecute despre un clasament al ţărilor împrumutate la FMI, în care România ar ocupa locul 2, după Grecia. Alţii, ca Andreea Vass, spun că am fi pe locul 4. Dar nu asta contează aici. Important este că datoria publică a României este cam 30% din PIB (aveţi aici clasamentul cu datoriile publice, în care noi sîntem pe locul 89 şi aici clasamentul cu datoriile externe), conform Eurostat și CIA.

Aşadar: “ce avem noi aici?”, cum ar spune Gogu Steriade. Noiiii, aaaiiici, vedem, repet, că cei care gospodăresc ţara asta, fie cei ce au fost, pesedişti, penelişti sau pedelişti, au creat o datorie de 30% din ceea ce ţara asta produce într-un an. La televizor, “cetăţenii simpli” se revoltă înfierînd iresponsabilitatea guvernului (sau guvernelor) României, care a luat atîta bănet cu împrumut.

Cred că guvernul României nu este nici pe departe atît de iresponsabil ca idioţii care acum gîfîie sub povara creditelor luate în perioada de vîrf a economiei. Să luăm un caz, zic eu, reprezentativ: o familie medie care şi-a luat un apartament în București pe credit. Un apartament cu două camere, de vreo 50 de metri pătraţi, costa în 2007-2008 cam 100.000 de euro. Să zicem că omul a venit cu un 20.000 de euro avans şi a luat de la bancă 80.000 de euro. La o dobîndă de 15% pe an (nu mai pun comisioanele acelea perfide care ajung să-ţi dubleze lejer dobînda pe care o aveai tu în cap cînd ai semnat), înseamnă că omul trebuie să înapoieze băncii, în 30 de ani, cel puţin triplul sumei luate.

Dar aveţi grijă, că am fost foarte îngăduitor la acest calcul şi am lăsat mult de la mine. Asta fiindcă dobîndă anuală efectivă (dar efectivă, adică fără paragrafe din alea scrise mărunt) de 15% la un credit nu visezi matale în România nici dacă îţi torni un cancioc de cocaină direct în creier, nu în venă. Deci familia aceasta, reprezentativă, are de o datorie de vreo 250.000 de euro. Bine, dacă dă toţi banii grămadă mîine, în loc de 250.000 scapă doar cu vreo sută și ceva de mii. Dar asta e destul de puţin probabil.

Şi acum să vedem cît reprezintă acești 250.000 datorie din PIB-ul familiei respective, adică din avuţia internă brută, deşi omul vine acasă cu netul, nu cu brutul. Un salariu mediu în Bucureşti este de 3-400 de euro. Uite, eu sînt generos din nou şi pun dublu: 7-800 de euro de căciulă, deci cam 1500 de euro venituri lunare în dreptul acestei familii. E bine? Lăsăm aşa? Deci 1500 de euro pe lună, 6000 de lei, 3600 de secunde, cum ar spune perversul de pe Tîrgu Ocna. Deci, mai departe, familia asta are un PIB anual de 18.000 de euro.

Dacă ar fi fost “iresponsabili”, “inconştienţi” și “lacomi” ca guvernele României, de la Văcăroiu și Năstase la Tăriceanu şi Boc, şi ar fi păstrat acel 30% din PIB datorie publică, familia asta s-ar fi îndatorat, chiar pe criză cum sîntem acum, cu fabuloasa sumă de 6000 de euro, dacă nu chiar 5400, ca să fim exacți. Or ei au o datorie de peste 10 ori cît PIB-ul lor anual (18.000 – PIB la 250.000 – datorie). Nu mai spun că mulţi dintre acești oameni mai au, în plus, şi cîte un credit pentru maşină, sau pentru diverse plasme şi alte nevoi personale.

Hai să fim şi mai indulgenţi şi să spunem că, de fapt, bugetul statului înregistrează venituri cam de 30% din PIB! Dar şi aşa gospodarul numit guvern are o datorie egală cu venitul lui pe un an, ceea ce pentru familia Popescu, de care vorbeam mai sus, cu 18.000 venituri la sute de mii datorii, e un vis prea frumos. Iar diferenţa între capacitatea de gospodar a guvernului şi cea a idiotului care s-a aruncat cu capul în credit nu e de un plus sau minus 10, 20 sau, hai, 50%, cît să spui că “na, e tot pe acolo, pe undeva”. Diferenţa asta e de ordin de mărime – adică unul, guvernul, are datorie un PIB de-al lui, un buget anual, celălalt, Popescu, zece PIB-uri sau zeci de PIB-uri personale, dacă i-o mai fi scăzut şi salariul sau a rămas șomer.

Aşa că dacă vrem să mai facem guvernul nesăbuit cînd vine vorba de împrumuturi, trebuie să ne gîndim că guvernul este cel mult la fel de idiot ca şi mulţi dintre idioţii pe care îi reprezintă. Ba, aşa cum am arătat mai sus, unii dintre idioţii cu credite sînt, la capitolul datorii şi PIB, mult mai idioţi ca guvernul. Un fel de “cum e sacul, aşa şi petecul” sau “cum e turcul şi pistolul”. Numai că turcul, de obicei, plăteşte. Ce vreau să spun este că idioţii care stau în fotoliu şi în sufrageria pe care au cumpărat-o îndatorîndu-se cîte 10, chiar 20 de PIB-uri anuale personale, nu sînt cei mai nimeriţi să înjure nişte guverne care au creat ţării o datorie de 30% din PIB. (Alexandru Duţu)