„(…) nici o economie din lume nu poate sustine o situatie in care 40% din populatie plateste asigurari sociale de care beneficiaza restul de 60%. Or, la fel cum bogatia nu poate fi decretata prin lege, tot asa, statul social nu poate fi decretat prin lege. De aceea, si bugetul unui stat ar trebui orientat spre crearea de bogatie, nu spre impartirea unui tort iluzoriu.” („Pentru o Romanie de dreapta (II)”, Cristian Campeanu, România Liberă).
“Şobolanii se luptă între ei: încearcă să se muşte unul pe celălalt prin peretele despărţitor dintre compartiment. (…) – Înţelegi cum este construită cuşca aceasta, nu-i aşa? Masca se mulează pe capul tău. Când voi apăsa pe a doua manetă, uşiţa cuştii se va ridica. Fiarele-astea înfometate vor ţâşni din ea ca din puşcă. Ai văzut vreodată vreun şobolan plutind prin aer? Se vor arunca în obrazul tău şi vor începe să roadă de-a dreptul prin el. Uneori sar întâi la ochi. Alteori străpung falca şi sfâşie limba. (…) – Winston: 2 + 2 = 5” ( “O mie noua sute optzeci si patru”, George Orwell).
Faţă de metodele utilizate de Big brother, în cazul democraţiilor, atunci când statul social îşi decretă prin lege bogăţia şi anume că 2+2=5, există totuşi câteva diferenţe. Una  e că în loc să folosească violenţa pentru a te convinge că 2+2=5, statul social foloseşte flacăra violetă a împrumutului (de pe piaţa internă ori externă) care ia minţile omului  – om care (altă diferenţă), în plus, pentru că e mai simplu aşa, exact asta îşi şi doreşte. Domnul „60%”, cu puţină asistenţă de la stat, va vedea că dacă alături 2 degete lângă alte 2 sunt în total 5 degete. Şi asta în ciuda a ceea ce-i spune bunul simţ. Acum, dacă democraţia există, iar capitalismul e şi el pe bune, apare şi o diferenţă naşpa: până la urmă, cu cât se menţine mai mult timp iluzia că 2+2 fac 5, realitatea e că rezultatul final al acestei adunări de clasa a doua va depăşi tot mai mult cifra 4. Şi asta în ciuda opiniei constant contrare a puştiului de 9 ani care ia „foarte bine” la şcoală tocmai pentru că a numărat 4 degete. Adică în condiţiile în care 2+2 a făcut la un moment dat 5, mai târziu, la scadenţă, 2+2 fac pentru statul debitor 5,7 sau 6,7 ori 7,… depinde de dobândă. Şi cum diferenţa de „1” se duce în statul social pe plasme, maşini şi aparate cu microunde şi nu la oamenii cu imaginaţie, atunci, pentru că banii aştia se topesc în consum, neproducând alţi bani, avem incapacitate de plată la nivel individual, acţiuni în instanţă, executare silită, drame sociale, incapacitate de plată a statului, pierderi peste tot, deci criză… deci Obama, deci …

Mediafax: „Nu aş băga mâna în foc (avem cinci ani de zile de petrecut cu Traian Băsescu, nr). Nu sunt deloc convins că domnul Băsescu va duce la sfârşit acest mandat dacă va continua să se comporte din ce în ce mai departe de realitate”, a susţinut, la Antena 3, preşedintele liberalilor. Întrebat cum se poate rupe un mandat de cinci ani de zile, Crin Antonescu a replicat: „În multe feluri”.”

Da.  Este adevărat. Un mandat de 5 ani de zile se poate rupe în multe feluri. Toate de bun simţ.

Se poate stinge flacăra violetă, motiv întemeiat de declanşare a procedurii de suspendare – demitere a preşedintelui, pentru ca a ars gazul degeaba, altfel nu s-ar fi stins focul.

Opoziţia dură a lui Crin rupe pisica şi, ca să fie siguri, o aruncă în curtea Cotrocenilor. Acest fel de opoziție prezintă unele riscuri, de care sunt însă sigur că domnul Crin este conştient. Primul este Brigite Bardot. Al doilea, ca urmare a efectului de domino – biserica,  pentru că Brigite Bardot este creată de Dumnezeu aşa cum a demonstrat Roger Vadim în studiul său din anul 1956 „Et Dieu créa la femme”.

Pe de altă parte  PNL ar putea trece la o politică dură de colaborare totală, necondiţionată cu TB, astfel încât acesta, obişnuit cu scandalul, să se plictisească şi să plece singur.