Avocatul domnului Daniel Buda

„Avocatul nu raspunde penal pentru recomandarile si opiniile profesionale pe care le comunica clientului sau si nici pentru actele juridice pe care le propune clientului sau, urmate de savarsirea de catre client a unei fapte prevazute de legea penala. Prezentul alineat nu se aplica in cazul infractiunilor prevazute de Codul penal la art.155 – art.173, art.174 – art.192, art.197 – art.204, art.205 – art.206, art.236 – art.244, art.273 – art.277, art.279 – art.281, art.303 -art.307, art.308 – art.313, art.314 – art.316, art.317 – art.330, art.331 – art.347, art.348 – art.352, art.353 – art.355, art.356 – art.361.”. (sublinierea din articol îmi aparţine)

Potrivit hotnews.ro modificarea a fost susţinută de deputatul PDL Daniel Buda.

Ca să înţelegem mai bine ce înseamnă articolele cărora li se aplică dispoziţiile alineatului făcut public de hotnews.ro, vă propun următorul exerciţiu:

Cadru: restaurant, oameni la mese. La una dintre ele, Avocatul domnului Daniel Buda şi Clientul.

Avocatul domnului Daniel Buda: Bă nene, da’ haplea mai eşti şi tu! Frate, chiar trebuia să-i rupi picioarele? Păi de unde să-ţi dea vericule 20000 de para, după ce i-ai dat 3000 acu’ 3 luni? – Aici avocatul îşi plesneşte mâinile (zgomot sec) şi îşi trosneşte degetele, semn că urmează să îşi facă şi meseria pentru care e plătit de client – În sfârşit, deci, fii atent! Sau, mă rog, poţi să nu fii atent, că îţi repet de câte ori vrei tu. Să o luăm cu începutul: îi dai procurorului telefon şi îi spui convingător că dacă nu e n.u.p., te duci la ziar şi zici că fiică-sa şi-o trage cu fra’-su (instigare la şantaj, art. 25 rap. la art. 194, alin. 2 Cod penal – pedeapsa: închisoare de la 6 luni la 5 ani). O să înţeleagă el cum stă treaba, că doar ştie cam ce dă un ziar în ziua de azi. Buuun…Hai că te văd neliniştit şi mi-e că nu o să-ţi cadă bine caltaboşu’, de mă suni înainte pe mine la noapte să mă-njuri că nu poţi adormi. E şi o fază a doua: dacă vezi că nu ţine şi ăla îi dă mai departe cu dosaru’, ca să-i arăţi că eşti băiat de caracter, în ziua de salar, îţi pui mata într-o seară un ciorap pe cap, iei pistolul la tine, îl aştepţi pe stradă cu vreo 2 paşi înainte de casă, îi ieşi în cale, scoţi pistolul, tragi la sanchi în aer, după care îi fuţi câteva în meclă şi-i iei cardu. Aşa, ca să-nţeleagă şi el cum e să ai nevoie de bani! (instigare la tâlhărie – art. 25 rap. la art. 211 alin. 1 lit. a, b, c şi alin. 21 lit. a Cod penal – pedeapsa: închisoare de la 7 la 20 de ani).

Ai înţeles? Hai, ia de-mbucă, că o scoatem ieftin!

––––––––––––––––––––

În prezent, dacă Clientul  săvârşeşte cele 2 infracţiuni, faţă conţinutul noului alineat al art. 37 din legea avocaţilor  – ale cărui excepţii nu includ şantajul şi tâlhăria, Avocatul domnului Daniel Buda, atât timp cât are un contract de asistenţă juridică cu Clientul, nu răspunde pentru instigarea la cele 2 infracţiuni. Dacă daţi voi aceleaşi sfaturi, cu acelaşi succes, riscaţi aceeaşi pedeapsă cu Clientul. Procurorul riscă stres cât cuprinde şi o bătaie cruntă. Avocatul domnului Daniel nu riscă nimic. Clientul va sta multă vreme la puşcărie. Avocatul domnului Daniel nu riscă nimic.

A, da, nici domnul Daniel Buda nu riscă nimic.

Puteţi relua exerciţiul cu oricare dintre infracţiunile care nu sunt enumerate în al doilea paragraf al noului alineat. Avocatul domnului Daniel Buda nu răspunde pentru instigarea la săvârşirea nici uneia dintre ele. Puteţi, de asemenea, înlocui procurorul cu poliţistul, judecătorul, martorul, expertul ş.a.m.d., rezulatul este acelaşi. Avocatul domnului Daniel Buda „nu răspunde penal (…)”.

Despre încredere

Aşa cum a fost exprimată poziţia Franţei şi a Germaniei, lăsând la o parte ce o fi în spatele cortinei, chestiunea pusă public în discuţie este cea a încrederii. Privind această problemă nu poţi spune că nu sunt îndreptăţiţi să nu aibă încredere. O privire rapidă asupra cazurilor scoase la lumină de DNA anul acesta începând cu generalul Voicu şi conexiunile sale în lumea MAI şi a justiţiei, cazul SOV, trecând neapărat prin demonstraţia poliţiştilor, cazul de la Neamţ (inclusiv reacţiile iniţiale de susţinere şi ulterioare de „amnezie” ale poliţiştilor din judeţ) şi terminând cu abia arestaţii generali activi în armată face ca acest subiect, cel al încrederii – dincolo de alte aspecte – să fie real. Toate cazurile anterior enumerate vizează persoane cu acces la bazele de date care vor fi puse la dispoziţia autorităţilor române după primirea în spaţiul Schengen. Toate sunt atât persoane ocupând cele mai înalte funcţii în MAI cât şi cei mai de jos funcţionari din aceste structuri, cei care fac ceea ce primii le spun. Toţi aceştia s-au folosit în mod abuziv de prerogativele funcţiilor ocupate sau au demonstrat că nu ştiu ce înseamnă acestea.

Aşa aspectul încrederii este real în ceea ce o priveşte pe România şi, după experienţa Grecia, trebuie să devină esenţial pentru UE în general.

Chestiunea încrederii este, e adevărat, în afara condiţiilor tehnice prevăzute pentru aderarea la spaţiul Schengen. Dar eu cred că aspectul acesta este inerent aderării la o astfel de structură. Adică da, avem jeep-urile, sirenele şi cazmalele – realizăm condiţiile tehnice, dar ce facem  dacă EU am convingerea că mânuitorii lor le folosesc ca să ajungă mai repede în „Cipru” ca să îngroape vreun „împrumut” care nu poate fi justificat în mod legal.

         De acord fiind cu opţiunea exprimată de Cristian Preda – „trebuie să ne arătăm demni și curajoși, nu plângăcioși și frustrați.”, având în vedere şi că este în tradiţia UE să treacă peste aspecte de natură economică, rămâne ca pe canale mai mult sau mai puţin oficiale să fie convinse cele 2 state că toate cazurile anterior amintite sunt fie expresia tocmai a unor „progrese ireversibile in lupta impotriva coruptiei si a criminalitatii organizate”*, fie  că au un caracter excepţional (cazul demonstraţiei poliţiştilor).

         *ar putea fi invocat măcar caracterul consecutiv şi constant al acţiunilor judiciare din acest an, finalizate inclusiv cu trimiteri în judecată – vezi cazurile Voicu şi SOV.

Linişte

– neliniştitoarea istorie a liniştii la români –

“Elena Ceauşescu: Linişte! Linişte!

Nicolae Ceauşescu: A-lo! A-looo!

Elena Ceauşescu: Linişte! Linişte!

Nicolae Ceauşescu: Stai puţin. Alo!

Elena Ceauşescu: Alo!

Nicolae Ceauşescu: Alo! Tovarăşi! Alo! Aşezaţi-vă liniştiţi. Tovarăşi!

Elena Ceauşescu: Staţi liniştiţi!

Nicolae Ceauşescu: Tovarăşi!”

Şi la noi, încă de la început, această idee minunată, dar internaţional prost aplicată, care este comunismul, a îndrăgit liniştea. După 1945, cu eliberatorii peste tot în ţară, iubitorii de stele roşii n-au mai avut răbdare cu democraţia, i-au făcut vânt Regelui Mihai şi până prin 1964 au ucis, torturat, bătut, înşelat, trădat (dar în special ucis şi torturat). După acest interval s-a lăsat, în sfârşit, liniştea. Liniştea a durat până în 1989, când, faţă cu neliniştea, ni s-a cerut iarăşi linişte. Sistemul deranjat peste măsură a identificat răul (aginturile, serviciile „acţiune conjugată a cercurilor care vor să distrugă” România) şi a reacţionat prost lăsându-ne 2000 de morţi. Ideea cea frumoasă, până să a ajungă la formula alchimică a aplicării reuşite, şi-a tras o nouă faţă umană, un zâmbet incert şi a demarat, în faţa democraţiei cu capul în nori, dar întreg, un intens program de reinstaurare a liniştii, aplicat cu succes între 1990-1991 la Bucureşti şi Târgu-Mureş, în principal. Şi a fost linişte. Vreo 15 ani de linişte, în care toţi aceşti fonosensibili au recreat un sistem temeinic, bazat pe complicităţi vechi şi bani noi. Preşedintele Traian Băsescu este cel care vrea scandal cu orice preţ şi „nu va accepta niciodată să fie linişte”. Aceasta este una din convigerile trainice ale lui Ponta, acest tovarăş capabil doar de o politică pe măsura înfăţişării lui de dezvoltare blocată într-o fază acneică. O apetenţă pentru linişte care vine la el natural, într-o suită inevitabilă, aproape. Când liniştea e ameninţată, sistemul reacţionează. Şi cum a înţeles că în Parlament nu poate, Ponta susţine violenţa din stradă. Aşa a anunţat. După ce va veni el, va fi linişte.

“Cătălin Voicu: Prezenţa mea la Interne îi conferă lui linişte.

Alexandru Mazăre: Bun asta!”

Obiectivitate – varianta Dan Şelaru

Dan Şelaru face o serie de observaţii în legătură cu cazul Sorin Ovidiu Vântu (textul îl puteţi citi aici):

  1. Prima mirare (îl deranjează violenţa cu care s-a făcut percheziţia) este pur subiectivă, are omul dreptul la ea şi nu o voi comenta – sau poate chiar are dreptate, poate are o experienţă vastă în materie de percheziţii, iar cea în cauză este cu totul ieşită din tipar;
  2. La a doua obiecţie[1] (Cum să bagi un om cu dizabilităţi la închisoare preventiv (a) pentru favorizarea infractorului după ce acesta (infractorul) a făcut fapta (b)? Nu poate schimba nimic din înregistrări, era deja în consemn la frontieră, nu este un pericol public, ce putea să facă Vântu? (c)) se pot face însă câteva observaţii:

a – O persoană nu poate fi arestată decât dacă există  indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (art. 143 Cod pr. pen) şi este realizat unul dintre cazurile prevăzute de art. 148 Cod pr. pen. . Între criteriile ce pot fi avute în vedere la arestare nu intră în nici un caz dizabilităţile inculpatului, iar măsura arestării preventive nu e o măsură de omenie. De exemplu, SOV putea fi cercetat pentru că a favorizat un criminal în serie care a săvârşit mai multe omoruri deosebit de grave. În această situaţie s-ar mai fi invocat dizabilităţile ca un argument favorabil lui? În cazul lui SOV există indicii (explic mai jos acest aspect) că a ajutat un om care a înşelat 300.000 de persoane, deci a sprijinit o persoană care a săvârşit infracţiuni foarte grave. Nu ştim consecinţele acestor infracţiuni asupra vieţilor păgubiţilor FNI;

b – Infracţiunea de favorizare a infractorului nu poate fi săvârşită decât după ce o altă persoană a săvârşit o infracţiune (vezi textul art. 264 Cod penal);

c – Propunerea de arestare preventivă a lui SOV se întemeiază pe art. 148 lit. f Cod procedura penală (conform referatului cu propunere de arestare preventivă), respectiv pe faptul că „inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică”. În aprecierea pericolului public[2] orice persoană are la dispoziţie câteva date obiective (că tot îşi aşează dl. Şelaru blogul sub acest blazon) care sunt deja notorii: SOV este cercetat pentru faptul că a i-a asigurat unei persoane sustragerea de la executarea unei pedepse definitive cu închisoarea de 15 ani. Ceea ce înseamnă că hotărârea a rămas definitivă în cazul acelei persoane. Adică nu mai există nici un dubiu că dl. Popa a săvârşit o serie de infracţiuni prin care au fost păgubite 300.000 de persoane. Adică a săvârşit infracţiuni extrem de grave (aspect care este reflectat şi de pedeapsa aplicată ). Atât timp cât există probe că SOV a ajutat o asemenea persoană, ştiind ce face (asta ştim cu certitudine din interceptări), este, cred, mai degrabă rezonabil să considerăm că SOV prezintă pericol pentru ordinea publică pentru că prin fapta sa împiedică realizarea justiţiei într-un caz extrem de grav (justiţie a cărei stare dl. Şelaru o şi deplânge de altfel). Repet: nu există, juridic vorbind, nici nu dubiu cu privire la faptele lui Ion Popa. Gravitatea faptei lui SOV bate, ca să zic aşa, imposibilitatea sa de a mai schimba ceva din înregistrări. Oricum, revin, temeiul propunerii de arestare nu a fost pericolul ca SOV să intervină asupra probelor existente în cauză (există pentru această ipoteză un temei distinct de arestare – art. 148 lit. b Cod procedura penală – pe care procurorii nu îl invocă);

3. Urmează o serie de întrebări (paragraful 3) pe care dl. Şelaru le formulează şi care nu sunt complet nejustificate. Urmărirea penală (faza procesuală în care se află SOV în prezent) nu are caracter public. Aşadar transcrierea interceptărilor nu ar fi trebuit să devină publică; din câte ştiu eu nu au apărut stenograme ale şedinţei de judecată (adică nu avem o transcriere a dezbaterilor care au avut loc în şedinţa de judecată). Ştim doar ce a spus SOV la pronunţarea soluţiei. Dar pronunţarea unei soluţii este publică în toate situaţiile (vezi art. 310 alin. 1 Cod procedura penală) şi oricine poate fi prezent la acest moment în sala de judecată. Cele 2 momente procedurale sunt distincte şi au reguli diferite în ceea ce priveşte publicitatea care au fost respectate.

4. Restul paragrafelor sunt o critică a sistemului juridic naţional care în forma  generală pot fi luate în considerare. Punctual însă comparaţia pe care o face dl. Şelaru cu anumite cazuri de tâlhărie, viol, ş.a.m.d. – cazuri în care infractorii sunt cercetaţi în stare de libertate, pare să ateste ideea că dacă unii magistraţi greşesc în unele cazuri şi ceilalţi magistraţi trebuie să facă la fel (am argumentat deja că fapta lui SOV este comparabilă ca gravitate). Adică trebuie să ţinem proasta măsură ca măsură a tuturor lucrurilor. Asta chiar e ciudat pentru cineva care e nemulţumit de proasta funcţionare a justiţiei.

5. Celelalte persoane au fost arestate pentru că au făcut exact ce a făcut şi Sorin Ovidiu Vântu.

Nu pot să nu observ că deşi critică o instrumentalizare emoţională a cazului şi dl. Şelaru foloseşte acelaşi tip de argumentate (dizabilităţi, copii, copil de un an, bătrână).

Nu ştiu dacă sunt prost definitiv.


[1] Segmentarea paragrafului în a, b, c îmi aparţine.

[2] La ora la care am scris textul nu cunoşteam motivarea Tribunalului Bucureşti. Am decis să nu mă folosesc de conţinutul acesteia şi să rămân la aprecierile pe care le-am formulat iniţial care, cred, au aventajul de a fi accesibile oricui ia cunoştinţă de fapte şi are o minimă bună credinţă. Pentru cei interesaţi, motivarea Trib. Bucureşti cu privire la pericolul public începe de la pag. 34, parag. 1 în documentul de pe hotnews.ro

Sistem

Coprezenţa lui C. V. Tudor şi a legilor proaste are sens. Nu cred că valabilitatea publică şi politică a lui C.V.Tudor ar fi fost posibile într-un stat cu legi bune. La fel cum are sens, acelaşi sens, şi susţinerea oferită în prezent acestuia de către Felix şi Nuş.

Citesc zilele acestea „Confesiunile unui cafegiu” şi am început să îmi notez fiecare pagină[1] în care sunt indicaţi conducătorii instituţiilor (cu activitate economică) din perioada comunismului. Toţi, dar toţi, erau ofiţeri de Securitate, foşti ori activi. Şi la conducerea oricărei noi structuri care se înfiinţa era pus de către conducătorul instituţiei tutelare un alt securist. Or cum altfel s-a născut şi s-a dezvoltat FNI? După aceeaşi reţetă[2]. Aceasta era una dintre modalităţile prin care Securitatea controla. Alta este cea evidenţiată într-un raport-bilanţ al Direcţiei Securităţii Statului din anul 1983[3]: utilizarea presei pentru a-i contracara pe cei care o arătau ca fiind ceea ce era ea cu adevărat (în raport se menţionează şi „Săptămâna” condusă de Eugen Barbu, la care activa C.V.Tudor).

În „Kapitalism, reţeta noastră secretă” Alexandru Solomon îi pune alături, printre alţii, pe Dan Voiculescu, George Padure, Ioan Niculae şi George Copos. Toţi aceştia au fost membri ai structurilor de conducere ale PCR, au lucrat ca securişti sau „cel puţin” cu Securitatea. Dinu Patriciu: «Statul nu dispunea de resursele intelectuale sa fie un mai bun negociator. Funcţionarii din comunism si-au păstrat posturile, nu aveau suficienta experienţa in economia libera.» Sunt oameni care au devenit după 1989 rapid bogaţi şi într-un timp scurt foarte bogaţi într-un stat care a sărăcit, funcţionând în baza unor legi pe care, în cei 20 de ani care au trecut, puţini oameni şi-au propus să le schimbe.

Dacă C. V. Tudor face acum exact ceea ce făcea atunci şi ceea ce făcea el era doar una din feţele reţelei care conducea statul înseamnă că între atunci şi acum există o continuitate. Că niciodată acum nu a încetat să se alimenteze din atunci. Că sursa lui acum e atunci. Şi atunci cum să nu existe opoziţie la orice încercare de întrerupere a acestui continuum?

Citiţi în intensitatea reacţiei interfeţei publice a acestui sistem (care este mass-media) gravitatea agresiunii suferite. În acest sens reacţia la arestarea lui Sorin Ovidiu Vântu este exemplară.

Citiţi în liniştea interfeţei publice a acestui sistem absenţa agresiunii. În acest sens liniştea juridică din intervalul 1990 – 2004 este exemplară.


[1] Pag.166 „ (…)în fruntea Gostatului se aflau mai mulţi ofiţeri de Securitate presupuşi a fi în rezervă (…). În realitate erau încă ofiţeri activi şi acţionau la ordin în supravegherea activităţii economice pe „felia” lor.”) + similar, pag.: 45, 47, 67, 69, 112, 174, 203, 205, 207 „Confesiunile unui cafegiu”, Gheorghe Florescu, ed. Humanitas, 2008;

[2] „Alexandru Pogăceanu, directorul FNI Mureş a fost pănă în 1998 ofiter SRI, Viorel Şoptereanu, director al FNI Cluj a fost ofiter de securitate şi a lucrat pină la 1 martie 1999 în SRI. Constantin Panait, fost ofiter de Securitate a condus agentia Gelsor Ialomita pînă în decembrie 1999, cînd a trecut la FNI şi SOV Invest. (…) La Constanta, Dan Hornea a fost inainte de 1989 şef al serviciului de contrainformatii din marina militară. (…) În Covasna, directorul FNI, Gheorghe Cornea a lucrat pînă în 1990 ca ofiter de contrainformatii economice, la Buzău, şeful FNI este tot un fost maior de securitate (…)” – Arhiva Europa Liberă, Ce se ascunde în spatele scandalului FNI şi BCR?, Andreea Pora;

[3] „În acest context, menţionăm preocuparea crescândă pentru protecţia contrainformativă a domeniilor date în responsabilitate de influenţa negativă exercitată din exterior, materializată în publicarea unor articole demascatoare la adresa Europei Libere în revistele Săptămâna şi Luceafărul“ – “22”, „Dorin Tudoran şi Securitatea”, Radu Ioanid, pag. 12;

La televizor ?

Iniţial am vrut să fiu „obiectiv” şi începusem textul prin a scrie că alături de Antena 3 şi Realitatea-tv, relevante din punct de vedere politic ar mai fi şi B1Tv şi TVR. În realitate nu e aşa. Relevante sunt doar Antena 3 şi Realitatea-tv. În prezent pentru omul politic prin a fi la televizor (adică a avea prezenţe la televizor) se înţelege a apărea la Antena 3 şi Realitatea-tv. Acestea sunt singurele televiziuni care au în vizor politicul în cea mai mare parte a celor 24 de ore ale zilei şi a pune alături de ele pe B1Tv şi TVR ar însemna un dezechilibru prea mare, nefiind, de fapt, comparabile (de ex. B1Tv are 2 emisiuni, dintre care una intermitentă, iar cealaltă nu se ocupă exclusiv de  social-politic).

Din punctul de vedere al discursului (credibil) pro-reformă, decizia de a participa la emisiunile celor 2 televiziuni nu poate fi decât controversată atât timp cât ambele nu funcţionează pe baze morale şi cu atât mai puţin pe unele profesionale. Pe de o parte Antena 3 şi Realitatea-tv sunt ale unor foşti securişti. Pe de altă parte amândouă fac partizanat politic (care e doar un eufemism pentru interese de grup opuse celor publice). Aşadar pe criteriul moral ori pe cel strict profesional grupul politicienilor pe care se pune pariul cu reforma nu are ce căuta în vreuna dintre aceste televiziuni. Nu cred însă că orice participare este de plano o greşeală şi orice critică ar trebui formulată cu luarea în considerare a câtorva aspecte. Nu se poate nega că dintre toate formele de comunicare către public, televiziunea are cea mai mare, cea mai accesibilă şi cea mai rapidă acoperire. Politic vorbind nu se poate ignora că că 9 din 10 români, după muncă (adică oameni cu drept de vot, n.m.) se aşează în faţa televizorului (conform unui studiu GfK România din vara anului trecut). Legat de asta – participarea unui politician la o emisiune de televiziune este în primul rând un gest politic şi nu unul moral, iar politicul înseamnă compromis. Trebuie ca politicianul (cel care ne interesează pe noi, se înţelege) să vadă care este limita acestui compromis, să cântărească între importanţa mesajului său şi inevitabila pierdere care vine la pachet cu participarea la emisiuni tv şi să decidă dacă participă sau nu; trebuie să ştie în ce măsură poate rezista în primul rând ca om într-un mediu atât de toxic (vezi cazul Gabriela Vranceanu Firea vs. Cristian Boureanu), pentru a mai şi reuşi să aducă şi să protejeze mesajul său. Mai multă gândire tactică decât la Kursk în 1943.

În legătură cu compromisul de care vorbeam, cred că se pot delimita 2 situaţii când, participând la o emisiune tv, negi ceea ce spui.

Prima ar fi cea în care invitatul este un simplu subiect pasiv al unui exerciţiu de eviscerare fără anestezie executat cu frenezie însă. Emisiunea prototip este cea de pe Antena 3 (care era) păstorită de Mihai Gâdea şi care prezenta o combinaţie de tipul Badea, Omul cu laptop, Ciutacu, Frustratul de serviciu (de regulă Mugur Ciuvică) + victima. A te oferi pentru a fi tranşat într-o asemenea emisiune este pur şi simplu o tâmpenie.

Cea de-a doua situaţie aş denumi-o „Piscina lui Mândruţă” – acceptând să te bălăceşti în piscina cu noroi în care te invită gazda, nu mai poţi spune altceva decât că eşti de acord cu tot ceea ce aceasta grohăie. Acceptând convenţia cocinii, nu mai poţi spune altceva decât chestiuni legate de tubul digestiv.

Mai rămâne însă loc şi pentru a participa fără a fi inutil. Este o participare de nişă aş zice, date fiind limitele ei. Această participare constă în refuzul variantei „Piscina lui Mândruţă” acolo unde piscina este doar una dintre opţiunile pe care aceste emisiuni le oferă. Că la unele dintre ele există şi o a doua opţiune, cea a dialogului (sau, mă rog, a respectării cuvântului invitatului), o dovedeşte, de exemplu, Cristian Preda când participă la emisiuni tv. „Piscina lui Mândruţă” este opţiunea facilă, uşor de acceptat (sau în care poţi aluneca uşor), pe care moderatorul o ţine permanent şi în primul rând la vedere pentru cel din studio. Acesta o poate accepta (şi atunci a pierdut) ori o poate refuza şi atunci el este cel care are posibilitatea de a impune convenţia de desfăşurare a emisiunii, dobândind avantajul celui care stabileşte condiţiile de derulare a confruntării. Într-o asemenea situaţie nu mai poate fi vorba de legitimarea prin participare a lui Ciutacu & comp pentru simplul motiv că din momentul în care este refuzată opţiunea lor – opţiunea în care ei sunt cei autentici (porci, adică), propriu zis se face saltul către altceva. Spuneam însă că o asemenea participare are limite: spaţiul în care discursul celui care participă nu este irealizat există exclusiv pe durata emisiunii respective. După aceea vacarmul revine şi tot ceea ce a fost rostit articulat, va fi dezarticulat ulterior. Mai este o limită – telespectatorul celor 2 televiziuni este expus sistematic unui „adevăr” urlat. Pavlovian este indus gândul că adevărul se urlă. Atunci în ce măsură poate fi eficient un discurs normal? O persoană expusă în continuu, aproape, vacarmului mai poate auzi o voce cu tonalitate normală? Cred că nu. Aşadar eficienţa discursului „inamicului” în acest mediu este limitat nu doar temporal de durata emisiunii, dar şi din punctul de vedere al receptorului, acesta neputând fi decât cel care nu e captivul celor 2 televiziuni – telespectatorul întâmplător, trecătorul. Cel care trece mai departe după emisiune. Şi cum cei mai mulţi care privesc la Antena 3 şi Realitatea-tv sunt drept credincioşii, înseamnă că potenţialii receptori sunt tare puţini. Dar pentru aceştia, în condiţiile pe care am încercat mai sus să le precizez, cred că se poate participa la o emisiune a Antenei 3 ori a Realităţii-tv.

Ia sondajul neamule!

Insomar a făcut o ştire pentru iRealitatea, respectiv un sondaj de opinie pentru Cotidianul.

Este de observat că oamenii au pus doar întrebările care trebuie pentru a primi răspunsuri „bune”. Adică e clar că guvernul şi tot ce e legat de el sunt  în picaj în ceea ce priveşte popularitatea, dar se pun şi întrebări care să primească răspunsuri numai în această direcţie construindu-se cu fiecare răspuns, concluzia finală. Dacă au luat decizia de a dezvolta întrebarea „Cum credeţi că ar fi mai bine pentru România?” (pag. 9) mergând pe răspunsurile date, nu înţeleg de nu a fost formulată şi întrebarea corespunzătoare răspunsului „Actualul Guvern să rămână în funcţie”, rezumându-se doar la întrebări derivând din răspunsurile „Actualul guvern să fie înlocuit” şi „Actualul guvern să rămână în funcţie, dar să fie înlocuiţi unii miniştri”. De asemenea, dacă au fost formulate întrebări în legătură cu măsurile fiscale luate, nu-i foarte clar de ce nu există o întrebare privitoare la măsura menţinerii cotei unice de impozitare la 19%. Ori, în aria aceluiaşi interes, de ce nu există o întrebare care să dezvolte chiar nemulţumirea şi să afle dacă trebuiau luate alte măsuri sau nu trebuia schimbat nimic.

Varianta haioasă de răspuns este „Traian Băsescu” la întrebarea „Ce ministru ar trebui înlocuit întâi ?” (pag. 11). Totodată cred nu poţi să nu te întrebi de ce, în variantele de răspuns la această întrebare, nu au fost nominalizaţi toţi membri guvernului, pentru a oferi libertatea deplină a răspunsului. S-a mers pe varianta nominalizării câtorva miniştri, operatorul fiind cel care face o primă selecţie a „răilor”, nu cel care răspunde. Şi care au fost criteriile după care, mergându-se pe varianta asta, au fost aleşi miniştri nominalizaţi drept candidaţi pentru a fi înlocuiţi primii? Cel al notorietăţii? Nu, pentru că lipseşte Blaga. Cel al apartenenţei politice ? Poate, pentru că sunt doar reprezentanţii PDL. Cel al măsurilor controversate? Nu, pentru că lipseşte ministrul sănătăţii. Cel al ţintelor predilecte ale atacurilor prin media obiectivă?

Dar întrebarea „cea mai absentă” este: „Consideraţi că România trece printr-o criză economică?”

István & Ileana

La fel de previzibil precum o absenţă a lui Crin Antonescu de la Parlament, Laszlo Tokes a dat o declaraţie imediat după decizia Curtii Internationale de Justitie în chestiunea Kosovo, prin care cere (iar) autonomie pentru Ţinutul Secuiesc, spunând şi că „Trebuie să ieşim în stradă dacă este nevoie, (…)”. O declaraţie în sensul susţinerii autonomiei teritoriale a zonelor locuite de maghiari în statele UE a făcut şi vicepremierul Ungariei, Semjen Zsolt. Restul politicienilor români au dat declaraţiile standard de fotbalist pus (iar) în situaţia delicată de a spune cuvinte la sfârşitul meciului, lăsându-i lui Traian Băsescu exclusivitatea răspunsului adecvat, chestie care în mod normal i-ar fi adus puncte la capitolul încredere (ori măcar i-ar fi consolidat-o, că-i criză), dar vremurile sunt anormale, doar a constatat cetepeul era mai bine pe vremea lui Ceauşescu (…) în ce priveşte nivelul de inteligenţă (el nefiind, evident, lovit de tarele naţiei altfel n-ar mai fi putut să o scruteze). Dar să vă zic ce-i cu István & Ileana. Pe István îl cheamă taică-su cu o zi înainte de a se însura cu Ileana să-i facă educaţia patriotică. Adică îi spune ce trebuie să facă pentru a-i arăta româncei că unguru-i bărbatul: după masă şi dans, o ia pe Ileana în braţe, trânteşte uşa de la dormitor, o aruncă pe femeie în pat, îi smulge hainele de pe ea şi o face poştă. A doua zi a avut loc nunta, iar a treia István vine să dea raportul şi-i zice lui ta-su: după masă şi dans am ridicat-o pe Ileana în braţe mai să i se facă rău c-a crezut femeia că i-a fugit pământul de sub picioare (ta-su: bine!); după aia am trântit uşa de la dormitor de-a rămas înţepenită-n perete (ta-su: bine!); după aia am aruncat-o pe Ileana în pat de s-a afundat în el că abia o mai vedeam (ta-su: bine!); după aia i-am smuls hainele şi am început să mă masturbez (ta-su: ?!!!!) … ca să-i arăt că putem fi autonomi!

Ce vreau să spun e că autonomia în sine nu aduce fericire. Dimpotrivă, pentru ca toată lumea să fie fericită István mai bine o iubeşte pe Ileana. E o soluţie verificată. De altfel sunt convins că nu prea s-a întâmplat ca István să aibă posibilitatea de a o iubi pe Ileana şi să n-o fi făcut.

Oricum declaraţiile par defazate faţă de ceea ce au oamenii în cap. Ele au fost făcute Universitatea de Vară „Tusvanyos”, iar Tusvanyos-ii care au următorul manifestTusványos este un act de creaţie care se repetă anual, ceea ce este o imposibilitate filosofică, dar nu asta e singura ciudăţenie. De exemplu, la Tusványos nu există niciodată LUNI, ceea ce înseamnă că şi anul acesta, între 20 şi 25 iulie, timpul iasă din tiparele vieţii cotidiene.”. Mă îndoiesc că oamenii care gândesc în felul ăsta cred că autonomia e soluţia la problemele lor.

Dicţionar crin – român, ediţia 2010

1. Democraţie

Crin Antonescu, deşi invocă o dictatură a preşedintelui Traian Băsescu, se opune funcţionării unei instituţii cum este ANI destinată asigurării (forţate) a transparenţei funcţiei declarând că aceasta este o „instituţie butaforică”. Adică se opune unei instituţii prin care se urmăreşte tocmai protejarea democraţiei. În  această chestiune ultima sa declaraţie este explicit opusă poziţiei exprimate de SUA şi de Germania. Totodată, având în vedere poziţia asumată de Comisia Europeană în chestiune imediat după declararea ca neconstituţională a legii ANI, Crin Antonescu intră în contradicţie şi cu Uniunea Europeană. Soluţia lui Crin Antonescu este „voinţa politică”, un principiu care are tot atâta acoperire în politica românească pe cât are Saturn condiţii propice vieţii pentru că politicienii sunt, în majoritate şi mai ales acolo unde se iau hotărârile, fie aceiaşi cu cei al căror comportament a dus Comisia Europeană să imagineze soluţia excepţională a ANI, fie din aceeaşi categorie. Argumente în acest sens, dacă mai era nevoie, sunt pe alese: situaţia economică a României, rapoartele Comisiei Europene pe justiţie, desfiinţarea ANI… Aşadar „voinţă politică” nu există, e doar o vorbă-n vânt, pentru că trăim de atâta vreme în baza aceleiaşi pohte. Adică, în realitate, Crin Antonescu nu propune nici o alternativă la desfiinţarea ANI.

2. Doctrină

Crin Antonescu se opune unor măsuri de dreapta (diminuarea veniturilor bugetarilor corelată cu menţinerea nivelului taxelor şi impozitelor);

Crin Antonescu se opune unor măsuri de stânga (pentru că nu este de acord nici cu creşterea taxelor şi a impozitelor, corelată cu menţinerea statului social);

Crin Antonescu se opune unor măsuri mixte (diminuare venituri bugetari + creştere TVA).

3. Economie

Crin Antonescu se opune tuturor măsurilor de austeritate agreate de Fondul Monetar Internaţional – care este principalul creditor al României, UE, Banca Mondiala şi BERD şi, nu în ultimul rând, de Banca Naţională a României. Critica pe care a făcut-o Crin Antonescu atunci când a spus că premierul Emil Boc nu i-a menţionat pe români între partenerii de discuţii în ceea ce priveşte măsurile anticriză e incorectă de 2 ori. Odată pentru că menţionaţi, nemenţionaţi, „partenerii de dialog social” cum se numesc ei, au fost consultaţi îndelung înainte de a se veni cu primele propuneri. Pe de altă parte atunci când cineva – o familie, o firmă, ce-o fi – mai poate supravieţui doar dacă reuşeşte să obţină un credit, condiţiile creditării se negociază în primul rând cu creditorii, posibilitatea viitorului debitor de a pune condiţii fiind, în aceste situaţii, foarte redusă. Soluţia lui Crin Antonescu pentru a trece de criza economică, faţă de conţinutul programului, se poate încadra într-una de tipul: soluţia noastră împotriva acestei boli este un medicament eficient (ca să mă fac înţeles: medicament eficient, nu aspirină, algocalmin, etc; cuvinte, nu medicamente). Acest medicament eficient se numeşte (aleg câteva obiective): „asumarea angajamentului politic ca totalul cheltuielilor de investiţii să fie mai mare decât deficitul bugetului consolidat” (echivalentul cuvântului de pioner în România), „creşterea deficitului bugetar se va face exclusiv pentru: investiţii publice în infrastructură (…)” ş.a.m.d. De observat că până la capătul lui „pentru” nu sunt menţionate veniturile bugetarilor care sunt principala destinaţie a banilor de la buget, pe cifre vorbind. Ceea ce înseamnă fie că PNL odată ajuns la putere nu va mai plăti deloc salariile angajaţilor de la stat pe umărul cărora plânge acum (ceea ce face să arate ca dracu actuala critică a reducerii temporare a acestor venituri), fie că partidul minte când afişează aceste obiective. La fel şi cu „vastul” plan de restructurare a administraţiei publice ale cărui obiective încep toate cu „reduce”, „unifică”, „reorganizează”, fără a sufla vreo vorbă în sensul că toate aceste cuvinte înseamnă în realitate disponibilizări masive de personal – şi astfel ajungem, iar, la cei doi „fie”: PNL fie va face ce critică acum, fie minte.

4. Viziune politică

Crin Antonescu îşi întemeiază, astăzi la începutul secolului 21, decizia sa ca reprezentanţii PNL din Parlamentul European să voteze împotriva candidaturii lui László Tőkés la vicepreşedinţia Parlamentului European pe motive care justificau politica statului român la începutul secolului 20. De altfel Crin Antonescu a adoptat o linie naţionalistă, clasa grupa mică, făcând în ultima vreme, ori de câte ori a avut posibilitatea, din „român” (având atributele nedreptăţirii şi mândriei) un antonim al cuvântului „străin” ori – atunci când nu are străini, al cuvântului „înstrăinat”. Este cazul discursului de inspiraţie Cântarea româniei ţinut la dezbaterea ultimei moţiuni de cenzură, intitulat „Noi nu suntem o adunatura oarecare, ci suntem romani” (ceea ce ar însemna, nu-i aşa ?, că oricine altcineva care nu este român, este o adunătură oarecare…) ori a observaţiei făcute cu privire la participarea „ambasadorilor unor state” din UE la dezbaterile privind ANI („Au o singură treabă – ANI”), dar nu şi la cele de la Ministerul Finanţelor, care este una din categoria „salam cu soia” – voi nu mâncaţi salam cu soia cu noi, nu aveţi dreptul să ne ne ziceţi nouă cum e cu principiile democraţiei.

5. Crin Antonescu

Crin Antonescu = ansamblu de obiecte confecționate din paste maleabile, din hârtie şi clei, folosite la realizarea decorurilor; butaforíe.

Media Felix

Pentru mine o sursă permanentă de perplexitate este atitudinea celor care critică un anumit comportament folosind un limbaj (în sens larg) situat sub ori mult sub comportamentul indicat ca fiind greşit. E ca şi cum, gol fiind, critici modul în care se îmbracă celălalt.

În mod normal o instituţie media care nu invocă scuza pamfletului (care, apropo, nu transformă înjurătura în observaţie inteligentă), măcar în virtutea profesionalismului, nu ar trebui să se raporteze la preşedintele ţării decât pornind de la un prag minim de respect (chiar şi formal).

E dificil de crezut că toţi cei care, în numele unei proiectate curăţenii, folosesc doar noroi pentru a „critica” rămân multă vreme curaţi; e dificil de crezut că toţi cei care latră continuu nu vor sfârşi prin a uita să vorbească normal.

Cei de la Mediafax au semnalat săptămâna trecută un demers al administraţiei prezidenţiale prin care se a sesizat folosirea de către postul Antena 3 a unui motaj cu preşedintele Traian Băsescu în scopul „manipulării opiniei publice”. Cei de la Mediafax nu au mai urmărit modul în care a fost soluţionată sesizarea, însă aceasta a intrat pe ordinea de zi a CNA din 07.07.2010 şi a fost soluţionată prin decizia nr. 640 din 07.07.2010 pentru postul de televiziune ANTENA 3.

http://www.youtube.com/watch?v=ykPzlqxU54U

Voi reda mai jos pasajele semnificative ale deciziei pe care o puteţi citi integral aici. (toate sublinierile îmi aparţin)

„(…) în data de 02 iulie 2010, (…), postul ANTENA 3 a difuzat emisiunea „ANTENA 3 Special” – Ediţie Specială (…). La începutul emisiunii, a fost prezentat un montaj în care apare preşedintele Traian Băsescu (clipul de mai sus, n.m.).

(…)

Acelaşi montaj cu preşedintele Traian Băsescu a fost difuzat, în timpul emisiunii, şi la ora 17:00.

Pe parcursul ediţiilor de ştiri şi dezbateri difuzate, postul de televiziune ANTENA 3 a prezentat imagini cu vizita preşedintelui Traian Băsescu în zonele afectate de inundaţii, pe ecran fiind afişate următoarele titluri:

Ediţia de prânz, ora 13:00 – Băsescu, la apă după 7 zile. Titlul a fost afişat pe parcursul emisiunii, aproximativ 37 de minute (de la ora 13:17 la 13:29 şi de la 13:31 la 13:57);
Ştiri ora 14:00 – Băsescu, la apă după 7”. Titlul a fost afişat pe parcursul emisiunii de ştiri, alternat cu titlul „Boc, aşteptat cu huiduieli”, timp de aproximativ 60 minute;
Ediţia de prânz, ora 15:00 – Băsescu, la apă după 7 zile. Titlul a fost afişat pe parcursul emisiunii, aproximativ 41 de minute (de la ora 15:03 la 15:20 şi de la 15:36 la 16:00);
Ediţie specială, ora 16:00 – Marinarul a ieşit la inundaţii. Titlul a fost afişat pe parcursul emisiunii, aproximativ 21 de minute ( de la ora 16:07 la 16:20 , de la ora 16:37 la 16:38 şi 17:00 – 17:07);
Ştiri ora 18:00 – Băsescu a ajuns la apă (ora 18:04);
La ordinea zilei, ora 18:45 – Preşedinte 7 zile mai târziu (ora 19:26) – Titlul a fost afişat timp de aproximativ 4 minute de la ora 19:26 la 19:30);
Ştirea zilei, ora 20:00 – Băsescu, întârziat la sinistru (ora 20:17). Titlul a fost afişat timp de aproximativ 8 minute; la ora 20:29, timp de aproximativ 3 minute. Titlul: Ceartă între Băsescu şi o profesoară (ora 20:33), timp de 32 secunde; „Băsescu, ceartă cu sinistraţii” (ora 20:33) – timp de aproximativ 1.5 minute);
Ediţie specială, ora 21:00 – Marinarul a ieşit la apă (ora 21:02) – timp de aproape 5 minute.

(…) Consiliul a constatat că radiodifuzorul a difuzat un montaj video în care, unor imagini cu preşedintele Traian Băsescu, realizate în anul 2009 în context electoral (clipul din 2009 îl puteţi vedea aici, n.m.), le-au fost suprapuse filmări din timpul recentelor inundaţii, prezentate, în final, pe un fundal sonor cu huiduieli. O astfel de abordare a fost de natură să prejudicieze dreptul la imagine al d-lui Traian Băsescu.

Membrii Consiliului consideră că, prin difuzarea acestui colaj, radiodifuzorul a încercat să manipuleze opinia publică prin inducerea unui mesaj politic defăimător la adresa preşedintelui Traian Băsescu.

(…) membrii Consiliului au constatat că materialul audiovizual difuzat încalcă reglementările legale în vigoare, potrivit cărora, difuzarea programelor audiovizuale trebuie să se facă cu respectarea libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului, în speţă, nu trebuie să prejudicieze demnitatea umană şi dreptul la imagine al persoanei, prevăzut de art. 42 alin. (1) din Codul audiovizualului.

De asemenea, membrii Consiliului au apreciat că şi titlurile afişate pe ecran, în timpul emisiunii, cu un evident conţinut tendenţios, au contribuit la accentuarea mesajului politic defăimător la adresa preşedintelui Traian Băsescu.

Având în vedere modalitatea şi contextul în care a fost difuzat acest montaj, constituit ca un material audiovizual de sine stătător, precum şi afişarea pe ecran a titlurilor menţionate, membrii Consiliului consideră că materialul prezentat este asimilabil publicităţii politice care, (…), este interzisă, cu excepţia perioadelor de campanie electorală.

(…) CNA decide adresarea unei somaţii publice (…) postului de televiziune ANTENA 3 şi dispune intrarea de îndată în legalitate.(…).”

Mă gândesc că toate contractele de muncă de la antene ar trebui să aibă pe prima pagină drept motto versurile lui Dante “Lasciate ogni speranza, voi che ‘ntrate” – orice speranţă de profesionalism. Aici, dacă veţi face emisiuni serioase, cei care privesc vor trebui să-l urască pe Traian Băsescu, dacă veţi face emisiuni de divertisment, vor trebui să râdă de propria lor înjosire.

Nec plus ultra.