Quo vadis PDL? Criza de comunicare (II)

Am vorbit despre criza de leadership din PDL. La proasta comunicare a măsurilor guvernamentale s-a referit și președintele Traian Băsescu în timpul Convenției Naționale a PDL din primăvara acestui an.

Nevoia de comunicare era cu atât mai importantă cu cât România a traversat o criză economică fără precedent. Emil Boc și echipa au identificat corect circumstanțele agravante ale crizei: un stat asistențial supradimensionat în raport cu posibilitățile bugetului public, o piață a muncii inflexibilă, un sistem de salarizare abuziv, risipa din întreprinderile statului. Din păcate, diagnosticul formulat a fost mai degrabă sec, bazat pe cifre. Au lipsit graficele spectaculoase ori imaginile puternice și convingătoare (ele au fost furnizate, până la urmă, tot de președintele Băsescu: omul gras și omul slab).

Măsurile PDL au lovit electoratul urban care, prin educație, cere explicații și dorește să fie informat. Un pacient căruia îi tai o mână trebuie să înțeleagă precis riscul cangrenei. Or, în perioada 2009-2010, mulți lideri PDL s-au ascuns. Măsurile reducerii salariilor bugetarilor, a reducerii sau eliminării unor alocații sociale și a taxării pensiilor au transformat PDL în inamicul public numărul unu.

Discursul PDL, care a pus accent pe tema nemuncii și a profitului obținut de pe urma statului asistențial, n-a putut genera multă simpatie, dat fiind numărul imens de oameni dependenți de alocațiile sociale (pensionari, diferiți asistați sociali, sindicaliști, funcționari, profesori). Ne-am fi putut aștepta ca micii întreprinzători să jubileze în fața unor măsuri de dreapta. Taxa forfetară și creșterea TVA i-a descurajat însă și pe aceștia.

Comunicarea PDL s-a putut folosi doar de televiziunea națională (cu precădere pe TVR Info). Cu toate acestea, cu greu poate fi identificat un manual de comunicare unitar de care liderii PDL să țină cont. Utilizarea mijloacelor social-media rămâne cel mult marginală: bloguri dinamice au doar Elena Udrea și Teodor Baconschi.

Problema fundamentală a discursului PDL n-a fost comunicarea, ci comunicatorii. Despre austeritate vorbește mult mai bine un om care trăiește modest, nu s-a îmbogățit din tranziție, conduce eventual un Logan. În plus, explicarea politicilor de austeritate trebuie completată de viziunea optimistă despre ieșirea din criză. Unde a fost ministrul Economiei în dezbaterea despre criza euro? Ce face Autoritatea pentru Tineret când milioane de tineri declară că prioritatea 0 pentru ei o reprezintă părăsirea țării? Din nou, un exemplu bun de comunicare a fost Sebastian Lăzăroiu: foarte prezent în momentul dificil pentru muncitorii români din Spania, necruțător cu liderii USL, prezent aproape zilnic la televiziuni. Sacrificarea lui Lăzăroiu este o evidentă pierdere pentru Guvern.

De foarte multe ori, PDL nu a greșit numai mesajul, ci și ținta. Grupurile de interese speciale, „băieții deștepți” din zona energiei au continuat să facă afaceri profitabile cu statul, fără ca cineva să pățească ceva. În 2004, Traian Băsescu aducea corupția în zona siguranței naționale, pe masa CSAT. În 2011, aproape nimeni din PDL nu mai discută acest subiect.

Fiind partidul primarilor, PDL cu greu poate anunța tăierea ajutoarele sociale. Zona rurală este, în continuare, subdezvoltată. Investițiile din infrastructură se vor vedea abia în câțiva ani. Ca atare, comunicarea cu electoratul curtat de socialiști va implica recursul la promisiuni și pomeni. De aici și importanța redescoperirii acelei Românii care, în 2004, a votat decisiv în favoarea lui Traian Băsescu: marile orașe, mica burghezie, tineretul entuziasmat de perspectiva integrării noastre europene.

Promovarea unor politici sociale de tipul coșului de solidaritate sau construcția de săli de sport sau cămine culturale în localități care nu au drumuri pavate sau canalizare contravine mesajului guvernului privind austeritatea și a investițiilor judicioase în infrastructură. Din păcăte astfel de contradicții reprezintă recunoașterea faptul că la mai bine de 20 de ani de la căderea comunismului participarea cetățenilor la procesele politice este condiționate de distribuirea de bunuri materiale și acordarea de rente sub forma prestațiilor sociale.

Altminteri, filozofia comunicării PDL se va reduce la schimbarea de culoare, logo și nume, însoțită de TIR-urile cu alimente, rechizite sau alte bunuri. Va miza oare Partidul reformei Statului și al modernizării României pe cele mai defavorizate categorii sociale? Va mai recupera oamenii cu un crez de dreapta?

Quo vadis PDL? Criza de leadership (I)

După mai bine de 1000 de zile de guvernare, PDL se găsește într-un moment de cumpănă.

Partidul se confruntă, simultan, cu trei crize simultan: o criză de leadership, o criză de comunicare și o criză de identitate. În ciuda acestor trei încercări ale PDL, opoziția rămâne fragmentată și incapabilă să creeze un proiect alternativ pentru România. Opoziția are mari șanse să nu impună, în iarna lui 2012, o nouă majoritate în parlament.

Criza de leadership

Actualul președinte al PDL este Emil Boc, un conducător onest, rațional, tenace, muncitor, dar lipsit de carismă. Nu strălucește, nu atrage noi convertiți. Emil Boc a devenit președinte al PDL după ce Traian Băsescu a devenit șeful statului în 2004. De la preluarea mandatului de președinte al PD, devenit în 2007 PDL, Emil Boc s-a remarcat prin consecvență: a propus și susținut poziții și politici publice care nu i-au adus  popularitate. Tenacitatea s-a văzut în modul în care a reușit să reziste asalturilor opoziției și supraviețuiască ca prim-ministru, chiar și atunci când a ratat testul unei moțiuni de cenzură. Cu toate aceste atuuri, Emil Boc rămâne un lider fără tracțiune pentru 2012-2014. Dl Boc este bun administrator și o persoană de bun simț, în spatele căreia se ascund totuși și personaje incompetente sau îndoielnice.

PDL are nevoie de-o viziune coagulantă și de un lider capabil să extragă energiile creative ale membrilor și, mai ales, ale simpatizanților. Nu argumentez că PDL are nevoie de un nou Traian Băsescu, ci de o persoană care să nu lase impresia că este doar un adjunct. Emil Boc poate doar gestiona problemele cotidiene ale PDL (așadar mici elemente de tactică), nu are însă capacitatea de a oferi o direcție partidului (zero strategie).

Următorul leader al PDL trebuie să fie capabil să combine recunoașterea din interiorul partidului cu atașamentul față de valorile populare; simțul practic, care să-i permită să stăpânească arta negocierii și a compromisului, cu gândirea pe termen lung. El nu trebuie neapărat să fie un pedelist cu „state vechi” în partid, ci o persoană care să se bucure de sprijinul activului PDL și de respectul liderilor locali. Dacă PDL se va lăsa absorbit într-o structură de tip Mișcarea Populară, un asemenea lider s-ar putea ivi.

Criza de leadership în PDL se manifestă și la nivelul celor patru prim-vicepreședinți. Sorin Frunzăverde, Teodor Baconschi, Gheorghe Flutur și Roberta Anastase nu fac neapărat o echipă: cu greu se vede coordonarea, voința de înnoire sau viziunea pe termen lung. Agenda personală bate agenda reformistă. Frunzăverde & Baconschi sunt rareori prezenți pe agenda internă. Anastase e departe de-a provoca entuziasmul. Gh. Flutur este energic, dar suspectat de poziționări împotriva lui Traian Băsescu (reforma administrativă). Toader Paleologu joacă o partitură strict privată, de decor. Sever Voinescu e retras într-o poziție asumat conformistă („nu sunt reformist”, declară purtătorul de cuvânt PDL într-un interviu acordat recent lui Cristian Pătrășconiu).

Criza resursei umane în PDL se vede în calitatea slabă a ministeriabililor. Traian Igaș: prost comunicator, om slab și fără experiență în domeniul girat (Internele); Ion Ariton – deconectat de la dezbaterea internațională privind criza economică mondială; Ioan Nelu Botiș – ministru cu probleme de integritate; Valerian Vreme – o figură guvernamentală ștearsă; Gheorghe Ialomițeanu – tehnocrat cu performanță scăzută și comunicare politică nulă. Miniștrii care au confirmat sau au care au luat măsuri curajoase s-au confruntat cu ostilitatea colegilor și a activului PDL. Daniel Funeriu a fost criticat pentru duritatea măsurilor anti-fraudă luate la examenul de Bacalaureat din acest an. Sebastian Lăzăroiu – poate cel mai politic membru al Guvernului în vara lui 2011 – a fost executat cu mare satisfacție de Ioan Oltean & co.

Atitudinea tot mai laxă față de corupție și justiție reprezintă un alt punct slab al conducerii PDL. Confruntați cu propunerea Monicăi Macovei de a institui un cod etic dur, liderii partidului au preferat să îngroape proiectul, ascuzându-se în spatele prezumției de nevinovăție. Acest mesaj ambivalent demonstrează incapacitatea actualei conduceri a PDL de înțelege nevoia reformării vieții politice și a abandonării practicilor politice oneroase.

Primenirea sau, dacă vreți, reforma PDL trebuie să fie în primul rând o evoluție la vârful partidului care să permită ascensiunea unor lideri carismatici, vizionari, determinați și novatori.

Sorin Oprescu, primarul fraudulos

Primul mandat al primarului general Sorin Oprescu se apropie cu pași siguri de final. În acești aproape patru ani de mandat actualul primar general s-a remarcat prin dispreț față de bucureșteni, mutilarea orașului, risipa fondurilor publice,  favoritism și lipsă de seriozitate.
Disprețul față de bucureșteni s-a manifestat încă din campania electorală din 2008 când singurul proiect „concret” propus de candidatul Sorin Oprescu a fost „autostrada suspendată” – un proiect absurd care nu s-a materializat până în prezent și probabil nu se va materializa vreodată. Sorin Oprescu a continuat în aceeași direcție după preluarea mandatului de edil șef al Bucureștiului – trenarea finalizării lucrărilor de reabilitare a centrului istoric, demolarile îndiametrala Buzești-Berzei-Uranus și bătaia de joc a gazonului din National Arena.

Cea mai bună dovadă a disprețului manifest față de orașul pe care îl administrează sunt înregistrările în care Sorin Oprescu îi asigura pe „regii asfaltului” că reacțiile sale critice față de calitatea lucrărilor executate sunt de „fațadă”, pentru a satisface pofta de scandal a presei. Situația urma să revină „la normal” după ce subiectul asfaltărilor urma să fie epuizat de media, iar practicile păguboase deja încetățenite ale „regilor asfaltului” erau date uitării. În tot acest timp bucureștenii urmau sa-și strice mașinile în gropile proaspăt „plombate”, iar primăria ar fi urmat să plătească despăgubirile cerute de aceștia în instanță pentru pagubele suferite.

La mai bine de trei ani de mandat în Bucureștiul condus de Sorin Oprescu clădiri aflate în patrimoniul național sunt dărămate de proprietari în mod clandestin, iar în capitală se construiește în mod haotic, fără să se țină cont de vreun principiu estetic sau de siguranță. Mai grav primăria s-a implicat în mod activ și abuziv în mutilarea orașului prin proiectul diametralei Buzești-Berzei-Uranus, care a condus la distrugerea a zeci de proprietăți private care poate ar fi meritat o soartă mai bună, având în vedere că ele reprezentau tot cei mai rămăsese din fermecătorul cartier Uranus, distrus de Ceaușescu pentru a construi Casa Poporului și Centrul Civic.

Dezastrul lansării oficiale a National Arena vine să complementeze seria neagră a eșecurilor din mandatul de primar al lui Sorin Oprescu. Edilul șef a preferat pentru instalarea gazonului pe National Arena o firmă de casă a PSD condusă de Adrian Oprișan, fratele baronului de Vrancea, Marian Oprișan, companie cunoscută pentru eșecurile răsunătoare în astfel de acțiuni.

De la preluarea mandatului în 2008, Sorin Oprescu s-a dovedit un primar dezastruos și lipsit de proiect. În cei aproape patru ani de mandat primarul general nu a făcut decât să-i înșele pe bucureșteni și să ducă orașul mai aproape de marginea prăpastiei. Cetățenii Bucureștiului nu trebuie să-i mai ofere în 2012 un mandat.