I
După 20 de ani răsturnări și deschideri lumea din afara cercului nostru închis s-a schimbat. România a rămas, mai departe, aceeași: la fel de slabă și de egală cu trucul iscusit din 1989. Atunci, am păcălit începutul. Din acest motiv, ne va reuși, acum, sfîrșitul. Căderea pe care am chemat-o, după puteri și din răsputeri, va veni și ne va găsi complet nepregătiţi. Am pus cap la cap o serie nechibzuită de simulacre și am cheltuit astfel timpul istoric în care o societate are șansa de a se salva și de a lăsa ceva după ea. Pe ceasul istoriei mai avem, puțin. Poate, cîteva minute.
Catastrofa ce vine e o realitate construită și ignorată de toată lumea. De oamenii de rînd care au învăţat să creadă că ”mai e timp” sau că ”ne descurcăm noi cumva”. De așa zișii noștri politicieni, de presă și de sistemul de învăţămănt care s-au priceput să facă din libertatea de a vorbi și de a gîndi o negaţie pusă la vînzare. De justiţie care a avut grijă să își apere furnizorii de privilegii și să ofere, astfel, românilor garanţia că legea e, în continuare, scuza care păzește privilegiile.
Economia, învăţămîntul, gîndirea și munca în sine au fost respinse sau vătămate de toţi, cu gîndul la protecția oficială de care incompetența și șmecheria s-au bucurat dintotdeauna, în România. Numele mistic al acestei suficiențe din care vine, pentru unii, picătura, pentru alții puhoiul, e statul. Statul care trebuie să ne înlocuiască și să ne răsplătească pentru absenţă. Miniștri, prim miniștri, șefi de partid și parlamentari, funcţionari și judecători își găsesc rostul în cea mai de seamă funcţie publică românească: sila de prostimea care așteaptă darul, fuga de munca pentru ţara pe care o pomenesc sub tricolor și o scuipă pe buget. Sub ei sau în buzunarul lor, omul comun, ziaristul, avocatul, medicul și ţăranul care n-a urcat, încă, pe schelă la Milano, așteaptă să vadă cine va fi cîștigătorul alegerilor și viitorul binefăcător. Cu acest fel de a trăi și sub grija acestui sistem politic nu mai avem altceva de făcut decît să ne tîmpim împreună, călăuziți de fabricile de venin televizat. Am ajuns la capăt. Nepăsarea a avut grijă să ne scrie istoria caligrafic, direct pe piatra tombală.
Criză care cutreieră Europa va separa, o dată pentru totdeauna, pe cei ce merită de cei ce nu vor, nu știu sau nu se omoară după truda nerambursabilă. Ne convine să nu ne facem bilanţul. Nu-i nimic: ni-l vor face, oricum, vremurile care s-au așezat cu adevărat deasupra noastră.
Ce se vede înainte nu se mai poate amîna sau evita. Se poate doar rezolva sau lăsa moștenire celor de care nu ne pasă. Ce urmează nu mai încape în rîs și în bășcălie. Sursele comediei românești s-au terminat. Au secat, după ce și-au făcut datoria și ne-au adus aici. Comedia pe care am scornit-o și am jucat-o în cabinete de magistraţi, pe holuri de parlament, în studiouri tv, se întoarce împotriva noastră ca tragedie. De aici înainte, nu mai avem decît două căi: dispariţia sau repariţia. Reapariţia înseamnă că România trebuie transformată în cu totul altceva dar nu prin încordarea și prin efortul altcuiva.
II
Cum trebuie început? Trebuie să „ne refacem viața”, cum se spune după o căsnicie rea. Nici un tabu și nici o sfială nu trebuie să ne stea în cale. Un exemplu? Pînă și meoria toxică a comunismului trebuie recuperată. Pînă și acolo e ceva de scormonit și găsit, de-ar fi vorba numai de respectul reflex al autorității sau de școlile de meserii care adunau, odată, copii dezmoșteniți ai satelor. Vom trăi mai bine împreună doar dacă vom fi în stare să facem politică națională directă. Nu cîștigînd alegeri din prima zi ci stabilind un punct fix, un partid, care nu curge cu șuvoul și nu dă înapoi, la prima ciocnire cu funcționarii, rating-ul tv sau sindicatele. Trebuie să construim un nucleu rezistent și să îl dezvoltăm alături de cei ce nu mai vor să trăiască pentru a deveni românii de ieri. Programul acestui partid nu e scris dar nu asta e problema. Politica acestui partid trebuie să creeze viață, nu literatură proastă. Cine vrea program trebuie să pregătească o revoltă publică și bine gîndită. Un complot la vedere. Avem, așadar, neoie de oameni revoltaţi împotriva următoarelor direcţii: vorbărie, amînări, lene, găști, eschive europene, comisii lărgite, aspiratoare bugetare de voturi, idioți promovați democratic, snobi organziați civil, specialiști reputați în propria importanță. Noutatea pe care sînem datori să o impunem în România e refuzul de acomodare. E asta totuna cu un program anti-corupţie? Nu. Progamele anti-corupţie sînt programe, nu variante rezistente de viață. Cinste cu sila nu se face. Sau se face, pînă la guvernarea următoare. Noi trebuie să fim o școală de viaţă care devine, pînă la urmă, viață. Lecţiile ei sînt idele care plac dar n-au trăit niciodată: seriozitate, respect și severitate. Comunismul rîde și azi de noi, pentru că insistăm să-i fim rivali fără să avem forța cu care o democrație știe să-și apere numele.
III
Prima întrebare care cere răspuns privește momentul și locul din care plecăm: mai e sau nu mai e bun PD-L? Iată răspunsul: PD-L trebuie păstrat, cursul trebuie schimbat. Ce trebuie păstrat e centrul de inițiativă al partidului. Pentru cine n-a aflat încă sau a învățat, între timp, să se rușineze, numele centrului e Traian Băsescu. Președintele Traian Băsescu e singura forță politică de care România a trebuit să țină cont, în ultimii 20 de ani. Corneliu Coposu a fost divinizat sau satanizat, fără ca mesajul său politic rațional să fie înțeles. Ion Iliescu a fost autorul primei noastre istorii postcomuniste și încearcă fără încetare să îi scrie sfîrșitul. Traian Băsescu a pus problema României viitoare în contra României prezente. Cu alte cuvinte, povestea încercării noastre neterminate de a ne „reface viața” a început cu Traian Băsescu. Oriunde am căuta alte surse și oricît ne-ar plăcea să credem altceva, problema recuperării României a apărut foarte tîrziu, în 2004. Traian Băsescu a devenit, atunci, nu doar Președintele ales al României ci și Președintele care a decis să oprească alunecarea noastră în afara istoriei democratice. Fără raportarea la Traian Băsescu, partidul care va crește cu sau din PD-L pornește descoperit și se va rătăci în ipoteze nesigure.
Multă lume va fi, totuși, tentată să incendieze schelele, să se desprindă de PD-L și să pornescă la construcția unui partid nou. Ar fi un început splendid, urmat, după euforia primelor declarații, de o catastrofă penibilă. Un partid nou, fie el și anti-politicianist, nu trebuie confundat cu un oftat sau practicat ca un rînjet. Un partid e o formă de viață organizată pentru a organiza, la rîndul ei, mersul societății. Toate partidele românești respectă această definiție. Însă nici unul nu respectă funcția publică a unui partid. Diferența e că PD-L a început să schițeze, la vîrf și principial, proiectul corect. Însă PD-L va deveni primul partid public și național din România doar în clipa în care își va convinge activul, stîlpii și electoratul de necesitatea ideologiei pro-românești. Dimpotrivă, orice recital etic fără susținere și orice bravură discursivă de o seară vor nărui proiectul.
În acest punct, contradicția între oamenii noi, sau așa numiți intelectuali PD-L, și politica de partid e evidentă. Ea repetă o veche superstiție anti-politică a intelectualilor români care s-a transmis din generație în generație, după ce a distrus sau a refuzat sistemele politice. Ideea după care societatea poate fi împinsă spre valori superioare prin cruciade tematice e boala profesională utopică de bază a intelectualilor dintotdeauna.
Politica aplicată e un amestec de administrație, retorică, organizare și valori pragmatice pe care le poate administra un partid și numai un partid. Pretenția anti-politică după care societatea e datoare să își purifice sufletul în urma unei somații filozofice e cea mai sigură cale de ieșire din ordinea reală. România are nevoie de valori, exact de valorile pe care le promovează intelectualii ei adesea neînțeleși, dar saltul nu poate fi grăbit prin adeziune spirituală ci doar construit, din interior, prin acțiune politică.
Întîlnirea intelectului cu politica poate genera, însă, o forță imbatabilă. PD-L e aproape de acest punct de fuziune pe care îl poate atinge sau rata, în următoarele cîteva luni. Premizele sînt fixate. PD-L e, practic, singurul partid din România care a făcut în mod natural joncțiunea cu figuri culturale și cu intelectuali publici recunoscuți. Întîlnirea e cu atît mai remarcabilă cu cît o parte însemnată a corpului intelectual a renunțat, între timp, la angajamentul public generat de fenomenul Băsescu.
IV
Șansa există. Tradusă în teremeni practici, această nevoie de confluență înseamnă că partidul structurat de Blaga nu trebuie inventariat de Macovei sau recenzat de Preda. La fel, purismul legalist al Monicăi Macovei nu trebuie respins în numele experienței de viață a activului iar nervul critic al lui Cristian Preda nu trebuie penalizat pentru erezie. Adevărat, PD-L nu poate fi o selecționată all stars. De regulă, asemenea echipe rămîn un salon de cosmetică pentru tot atîtea egouri. Solisitica e o artă îngăduită, în politică, doar oamenilor de stat. Poate ar trebui notat că nu toată lumea e următorul Traian Băsescu și că Traian Băsescu însuși a fost, la început, calfă de partid. Așadar, realitatea trebuie s-o ia înaintea iluziilor.
Iar realitatea e că PD-L are centru de greutate. Vasile Blaga e punctul de intersecție recunoscut și curpinzător al tuturor structurilor și valorilor din partid. Acest punct de echilibru face din PD-L singura construcție politică stabilă din România. O construcție scutită de nesiguranța surogatelor infantile care slăbesc, prin Ponta și Antonescu, PSD și PNL. De aici, de la această certitudine, poate porni, într-adevăr, pregătirea partidului pentru urrmătoarea etapă istorică. Multă lume va echivala această etapă cu asaltul electoral al anilor 2012-2014. Alegerile, înainte de toate! – vor striga oamenii de partid trecuți prin încordarea infernală a campaniilor precedente. Într-adevăr, PD-L va fi testat de alegerile ce vin și va trebui să puncteze credibil, pentru a continua să conteze pe tabla de joc. PD-L va intra în alegeri cu avantaje și handicapuri neobișnuite pentru logica tradițională a campaniilor. Astfel, PD-L va trebui să transforme un mare handicap de imagine publică într-un argument cîștigător. Impopularitatea generată de efortul colosal al guvernării Boc va trebui asumată și prezentată în adevărata ei lumină. Un guvern care pilotează împotriva curentului și a aruncă peste bord toate obișnuințele poate salva anii ce vin dar nu face succes de public. Însă PD-L trebuie să înainteze tocmai pe culoarul deschis de guvernarea anti-criză a Primului Ministru Emil Boc. Căci, în ciuda eșecurilor și a reacțiilor ostile, PD-L a devenit, exact în această perioadă, singurul partid reformist confirmat al României. Nu există un atu mai mare pentru PD-L, în momentul în care PSD și PNL se plasează clar în afara proiectelor raționale pentru guvernarea României. Socialismul demagogic al PSD continuă să pompeze paradisuri aberante spre populația în care vede o turmă credulă. PNL gesticulează liberal din obligație dar e, demult, un partid care caută cea mai rapidă remorcă spre guvernare, nu o soluție generală pentru România. Ambele partide sînt plecate din prezent, fără să fi găsit vreun viitor. În aceste condiții, PD-L trebuie să își prezinte cu toată energia vocația de partid cu busolă. PD-L are în spate o politică de direcție. Ea a fost puternic avariată moral de încercările pe care le presupune guvernarea anti-criză. Însă asta nu schimbă cu nimic natura partidului și nici caracterul vital al politicii de direcție. Așadar PD-L nu e în situația unui partid care trebuie înlocuit. PD-L e în situația unui partid care trebuie să își relanseze atuurile.
Altfel spus, PD-L trebuie să mențină cadrul și să împrospăteze conținutul. PD-L trebuie să intre în alegeri ca partid nou, mai precis ca forță reînarmată cu idei, valori și figuri pregătite pentru vitor. Alegerile sînt testul imediat – așa cum cred activiștii pur sînge ai partidului. Însă alegerile nu pot fi abordate cu succes în afara unei reformulări. Asta înseamnă, mai departe, evoluția de la partidul de cadre fidele și energice la partidul reîncărcat intelectual. Această mutație presupune o diferențiere viguroasă care desparte PD-L de celelalte partide majore dar și de politica ultimilor 20 de ani. În acest fel, PD-L poate fi un partid constant și o premieră. Practic, primul partid care sparge tiparele politice fixate acum 20 de ani. Iată de ce cooptarea ideilor și figurilor noi într-o structură stabilă e esențială.
V
Alegerile care vin vor găsi o Românie schimbată de un concert de presiuni negative: criza economică, demografia în declin și pesimismul inculcat de repetiția sterilă a ciclurilor politice. În limitele date de acești factori, politica viitorului pare sortită unui program de intervenție de la o avarie la alta. Însă, România nu e egală cu suma problemelor ei declarate. Dimpotrivă, ce contează cu adevărat e capacitatea de a descoperi și pune la lucru potențialul nedeclarat al României. N-ar trebui să uităm că acest stil de gîndire anti-depresiv a fost inaugurat, practic, nu declarativ, de Traian Băsescu. Dacă nu e prea mult spus, Traian Băsescu e fondatorul optimismului românesc, într-o țară care obișnuiește să vadă mereu cealaltă jumătate goală a paharului. PD-L poate fi continuatorul acestui tonus politic. Operația e extrem de dificilă, dat fiind că optimismul lui Băsescu nu e toană ci o succesiune permanentă de încleștări cu ideile preconcepute și alianțele care fortifică și finanțează demoralizarea publică.
Politica dreptei redescoperite de PD-L are un pilon în ideile și în practica politică ale lui Traian Băsescu. Referința la Traian Băsescu e, în fond, planul care îi aduce la un loc pe toți mebrii PD-L, fie ei cărători de steaguri și pancarte la talpa partidului, fie ei purtători de idei pe ecrane și prin seminarii. Linia deschisă de Traian Băsescu trebuie, însă, dezvoltată și adaptată la cerințele țării care va înlocui țara pe care a condus-o Traian Băsescu. Noutatea cere notate. Și hotărîre. PD-L trebuie să parieze pe România care va provoca ruptura. Dreapta eficientă din centrul noii politici PD-L trebuie să aibă un aliat în cei ce vor să participe dar stau cu bagajele făcute și cu energiile retrase, de teama unui nou ciclu politic inutil. Programul noii politici PD-L nu trebuie să reinventeze bunul simț. Trebuie doar să-l aducă la putere. Pentru asta, PD-L trebuie să garanteze alegătorilor o ținută care exclude compromisurile și eschivele. Educația și competența trebuie rechemate în viața publică, de la ultimul ghișeu la cabinetul ministrului. Respectul și buna cuvință trebuie să scoată din scenă vulgaritatea și minciuna plătită. Mituirea oficială a bugetarilor în schimbul prestației minime nu e o lege a pămîntului ci o aberație operabilă. Sindicalismul are limite. Dacă e bun doar pentru parvenirea liderilor sau scutirea generală de efort, atunci e bun de coș. România pe care PD-L trebuie să o aducă la suprafață e o țară europeană, nu un parc esteuropean de infirmități, burți și tehnici otomane. Într-un moment în care restul forțelor politice se înghesuie să compătimească omul de rînd îmbiindu-l cu daruri ce-l vor îndatora mai adînc, PD-L trebuie să ceară mai mult efort și să promită mai multă recunoaștere, să taie inerțiile pentru a grăbi normalizarea. PD-L trebuie să fie și mai de dreapta. Numai o dreaptă asumată și eficientă poate scoate România din fundătura în care s-a împotmolit, la capătul a 20 de ani de politică fără direcție.
