Exponatul V

Din păcate, zilele trecute hotărârea de divorţ a devenit definitivă şi irevocabilă. Nu ştiu de ce ar trebui să mă bucur, important este că nu pot. E primul divorţ. În fine, cea fost a fost, important e că mai ne vedem mâine să semnăm încă un act adiţional, nu ştiu exact despre ce e vorba, poate mâine aflu de ce îmi pare rău. De iubit nu o mai iubesc, dar după ce am plecat de la judecătorie, îndreptându-mă spre casă, m-am oprit la piaţă, unde am crezut pentru un câteva clipe că o iubesc. Ce s-a întâmplat de fapt a fost că am văzut o tarabă cu roşii şi ei îi plac roşiile foarte mult, şi mie îmi plac destul de mult şi cam asta m-a făcut să cred că cine ştie, poate o mai iubesc.

Acum şapte ore a fost deschiderea unui vernisaj în sală de sport a Universităţii din Bucureşti, moment în care eu încă eram pe drum, întârziind. Odată ajuns, pot să spun că am fost surprins plăcut. Studenţii au venit, cu mic, cu mare, la un eveniment care marchează trecerea într-o nouă era digitală. Expoziţia include lucrări în borcane, damigene mai mici, mai mari, peturi, diferite recipiente pentru păstrat mâncarea şi ingredientul de bază, urme de mâncare. Fiecare student a realizat o pictură, sau a scris o poezie sau o poveste sau un comentariu pe text în resturile de mâncare.

Nu am mai văzut aşa ceva în viaţa mea, nicăieri, şi nu cred că poate cineva să mă contrazică şi nu văd de ce ar face-o. Intrarea este 10 lei, însă la final primeşti la alegere pentru acasă o porţie din felul de mâncare care te-a impresionat cel mai mult artistic. Pe mine m-a emoţionat o poezie despre crocodili realizată pe interiorul unui borcan cu ciorbă de afumătură. Am plâns cu lacrimi. Printre sutele de lucrări de artă nespălate adunate, menţionez recipientul de plastic cu peisaj de iarnă realizat în maioneză şi borcanul de gem cu portret în zacuscă.

Expoziţia este deshisa în fiecare seară de la ora 8 până la ora 11 până sâmbătă viitoare. Dacă nu v-a convins încă vă spun doar că bucătarul care pregăteşte mâncarea pentru pacheţelul de luat acasă a studiat doi ani pictura la Facultatea de Arte şi acum are propriul restaurant.

Exponatul IV

Primăvară nu mai vine, astenia nu mă lasă, strănut destul de des, am impresia că sunt răcit din octombrie anul trecut şi nu îmi mai trece. Desigur, nu vreau să vă plictisesc.

Am 5 perechi de şosete pentru care am dezvoltat un sistem rotativ de întrebuinţare ce îmi permite să economisesc bani, pe care mai târziu pot să-i folosesc altfel. Acest sistem poate fi şi una din cauzele răcelii mele eterne. Dar nu vreau să vă plictisesc. De aceea continuu prin a vă recomanda una din cele mai fascinante şi mai interesante şi mai pline de tâlc şi de nu ştiu ce, expoziţii din viitorul apropriat.

Lângă biserica Sfinţii Împăraţi de pe strada Lăcustelor, nu ştiu dacă bisericile au număr, o coadă foarte lungă se va forma pentru a intra în biserică şi a vedea, atinge, pupa moaştele unui Sfânt. Această coadă este o expoziţie la care lucrează de 5 ani tânărul artist Mondrian. Coada reuneşte diverse nume, poveşti, drame, care, puse împreună, nu au cum să nu vă afecteze emoţional. Nu se recomandă atingerea exponatelor. Tablou în mişcare, coadă de oameni la moaştele unui Sfânt în tempera, umor, tragedie, suspans, acţiune!

 

Exponatul III

Nu de foarte multe ori pot să spun că am avut parte de o experienţă unică în momentul în care mă întorc de la o expoziţie. De data aceasta însă pot să spun că acest cuvânt a fost folosit de prea multe ori pentru a descrie întreaga arhivă de sentimente de care am dat în cinci metri cubi de artă.

Pe strada Închisei, nr. 56, poţi să ajungi pe jos sau cu avionul, dacă te paraşutezi când eşti deasupra Casei Poporului şi ai un vânt bun din est, bun chiar şi pentru fluturi. Odată ajuns îţi desfaci paraşuta, o împachetezi cu grijă, o pupi, te ştergi pe frunte cu ea şi o bagi într-o poşetă plic. După ce am plătit intrarea de 5 lei, 7 lei dacă eşti student, am intrat în imobil.

Expoziţia constă într-un apartament cu trei camere, singurul dintr-un bloc de garsoniere, o minune a naturii desigur.

Exponatul II

Săptămâna trecută mi-am pierdut locul de muncă. Nu pot să spun că am fost dat afară, pentru că expresia potrivită este exact asta, am pierdut locul de muncă. Nu ştiu dacă de vină a fost lipsa de concentrare, de interes, faptul că veneam ultimul şi plecăm primul, sau pur şi simplu pentru că nu ştiam exact ce ar fi trebuit să fac, important este că îmi asum responsabilitatea pentru pierderea acestui job.

După ce am părăsit clădirea cu ultimul salariu, am hotărât să mă plimb puţin pe străzi ca să-mi limpezesc mintea ca-n filme. Pe strada Icoanei nr. 32 m-am oprit să-mi leg şiretul, iar în momentul în care m-am ridicat ca să mă reorientez, am observat panoul publicitar pentru ceea ce urma să fie o expoziţie de prânz aproape de neimaginat. Într-o cameră cât se poate de mare, de la parterul unei case bătrâneşti, puteţi admira până joia viitoare expoziţia lui Ilie. Ilie este un om, că mulţi alţii, care a pierdut multe lucruri în viaţa lui, iar expoziţia exact asta explorează. Mai exact, puteţi admira apendicele lui Ilie, amigdalele lui Ilie, măselele de minte, dinţii de lapte, un ghem de păr adunat de când începuse să chelească capul lui Ilie, prepuţul pe care l-a pierdut din motive medicale. Într-o vitrinia înaltă, singura cu lacăt, puteţi admira degetul mic de la mâna stânga al lui Ilie, pierdut într-un accident nefericit în timp ce tăia şuncă, beat fiind, de Crăciun.

Toate articolele sunt însoţite de poze cu Ilie din perioada respectivă şi cu poveşti detaliate. Nu am reuşit să văd decât o parte din biletele de tren pe care Ilie nu a reuşit să le folosească, ori pentru că nu le-a mai găsit ori pentru că a pierdut trenul. Într-un colţ lângă singura priză din cameră puteţi să ascultaţi la căşti vocea lui Ilie. Se pare că acesta a răguşit puternic din cauza ţigărilor fără filtru pe care le pufăia zilnic şi-a pierdut şi vocea care i-a asigurat mijlocul de a rosti atâtea cuvinte de-a lungul vieţii.

Sunt foarte multe lucruri de văzut, de la scheletul primului căţel pe care l-a avut şi l-a iubit nespus, până la o hârtie de 1 leu pierdută la intrarea la metrou la Piaţa Iancului, găsită de un vecin care din nu se ştie ce motiv a păstrat-o 10 ani, pentru a-şi găsi un loc în această cameră cât se poate de bizară. În alte cuvinte, Ilie Drăgan, 1955-2003, fiu, tată, frate, cumnat, unchi şi mecanic.  Vă invit să vizitaţi aceasta expoziţie, nu aveţi nimic de pierdut.

Notă (nedormitul): primul capitol îl găsiţi aici.

Exponatul I

Ideea unei expoziţii cu viruşi incubaţi nu este una nouă, cu siguranţă. Tehnologia a ajuns foarte departe, atât din punct de vedere hardware cât şi software, sau invers. Încă de la unul din primii viruşi, intitulat Brain, cu siguranţă un nume potrivit pentru un virus care nu a fost creat în scopuri malefice, dar a ales calea cea rea de unul singur, până la Kenzero, un mic bibleotecar bârfitor căruia îi place să adune informaţii din lista de lecturi obligatorii, teme de vacanţă web ale victimelor,  omul a căutat să se aboneze la internet.

Zilele trecute, în timp ce căutăm să-mi fac un abonament la internet cât mai avantajos, am ajuns pe strada Viitorului, numărul 45, unde am vizitat o expoziţie interesantă. Aceasta constă în mai multe calculatoare, vreo 20, unele mai vechi decât altele, conectate într-o reţea locală. Aşezate la o distanţă considerabilă unul faţă de celalat, introduse în nişte incubatoare, cu geamuri mâzgălite cu cifre binare, aparent fără sens, cu siguranţă însă mă înşel, pc-urile zumzăiau. În partea centrală un monitor uriaş care reprezenta „agresorul” te invita la vizionarea viruşilor la lucru. Ce viruşi am admirat în toată splendoarea lor? Creeper, Beast, Nimda, MyDoom,Warezov şi mulţi alţii, unii mai vechi, alţii mai tineri, cu siguranţă, câteva dintre cele mai importante scrieri din cultura pop din ultimele decenii erau în jurul meu, în căsuţele lor băgate în priză. Fiecare incubator prezintă pe un ecran CRT câteva informaţii despre natura virusului, creatorul ei, data la care a fost depistat şi tot aşa. Dacă vrei să utilizezi unul din calculatoarele infectate pentru a scrie un mesaj într-un fişier text sau pentru a introduce o parolă, cu siguranţă vrei să faci asta, eu am vrut, că să vezi cum îţi este furată sau pur şi simplu pentru a juca solitaire, trebuia să plăteşti o taxa de un leu, destul de mică având în vedere faptul că ai ocazia să fii în contact direct cu nişte bucăţi mişto de cod.

Aşadar, pentru cei interesaţi, expoziţia va fi deschisă publicului până marţea viitoare. Este recomandată purtarea unei măşti de protecţie. În cazul în care doriţi să intraţi în incubatoare, vi se va oferi un costum special. Nu aveţi voie să intraţi cu CD-uri, DVD-uri, stick-uri, telefoane mobile sau lichide. Calculatoarele nu au Internet Explorer-ul instalat, pentru mai multă siguranţă, însă este recomandat ca nimeni să nu intre pe net pe o rază de 10 metri, pentru a evita evadarea vreunei bestii de troian. Sunt în aşteptarea primului virus transmis de la calculator la om, sper să fiu imun sau măcar să nu mă ţină mai mult decât o răceală de toamnă.

Nu ar fi deloc plăcut ca o bucată de cod dintr-un virus să mă afecteze în aşa hal încât să mă facă să trimit un mail tuturor cunoştinţelor în care să le spun ce părere am despre ele şi care e parola mea la mess. Şi, cu siguranţă, nici reciproca nu este una butabilă. Când îmi curge nasul şi am febră, placa de bază să aibă şi ea febră şi să pun cartofi cu varză pe ea sau din porturile usb să curgă o substanţă asemănătoare cu cea de pe mânecile mele.

Pentru vizitatorii majori există şi zonă de calculatoare xxx, unde puteţi lua viruşi descărcând filme porno, accesând situri cu pitici vs cai şi altele de tipul acestora. Suveniruri sunt din plin, aşa că veniţi pregătiţi şi din acest punct de vedere.

Recomand cu căldură, dar nu prea multă, această expoziţie şi vă atrag atenţia că este open source. Garantez că o să vă placă!

Maternitatea de personaje

Plecând de la ideea că toate s-au scris deja de cel puţin două ori, ar trebui să mă opresc acum din tastat. Asta am şi făcut. Nu ar avea, la prima vedere, nici un sens să povestesc ce s-a povestit deja mult mai bine decât aş putea eu să o fac vreodată, să analizez ce s-a analizat deja cu mult mai mult tâlc. Am revenit, ȋnsă, după câteva luni cu această frază la fel de perimată, ȋnsă cu o idee primăvăratică. În afară de intriga unei poveşti, care este indispensabilă chiar dacă e una fadă sau una vitriolă, una din alea şase, şapte sau câte or fi, personajele, sub forma lor organică sau anorganică, trebuie născocite. Din păcate. Multe dintre ele seamănă foarte mult cu oamenii pe care ȋi vedem, care mănâncă şi dorm lângă noi, iar cele care nu au nicio corespondenţă cu ceea ce am cunoscut nu sunt prea dificil de imaginat. La fel cum marile teme au fost abordate de prea multe ori, devenind atât de anoste prin simplu fapt că sunt mari, personajele au fost plămădite la rândul lor de un număr atât de mare de ori ȋncât au devenit tipologii. Nimic nu mai e interesant, spectaculos nici atât. Analogiile se fac mult prea uşor, oamenii au citit prea mult şi sunt ȋn viaţă de prea mult timp. Multe poveşti au ȋnceput să fie transmise genetic. Dacă nu mă credeţi, pot să vă dau exemplu un vecin de-al meu care are ȋntr-o secvenţă ADN toată opera lui Dostoievski, pe care o găseşte la fel de interesantă precum este şi el. După studiile realizate de un nou tip de critic literar, unul care are şi cunoştinţe vaste ȋn genetică şi care a lucrat ani buni ȋn laboratoare de cercetare, s-a descoperit posibilitatea ȋnfiinţării unei maternităţi puţin neobişnuite. Cu siguranţă, copiii aveau să se nască ȋn această maternitate la fel ca şi ȋn altele din ţară, poate ȋn condiţii ceva mai bune, ȋnsă partea refreşing constă ȋn cu totul altceva. Se pare că, ȋn urma experimentelor realizate pe şobolanii lui Freud, experimente ale cercetatorilor geneticieni critici literari, se va descoperi că vecinul meu chiar avea toată opera lui Dostoievski ȋntr-o secvenţă a succesiunii celor 3 miliarde de baze azotate, plutind ca un spirit dens prin dumnealui. Studiile vor continua şi oamenii acestei ştiinţe atât de inexacte, genetico-literatura, vor fi descoperit cum pot da naştere unor noi personaje, pentru cărţile noi care se lăsau aşteptate. Impasul ȋn care ajunseseră scriitorii va fi resimţit puternic ȋn lume, oamenii vor fi cuprinşi de teama că nu sunt speciali, că nimeni nu o să scrie nimic despre cineva asemănător lor, pentru că s-a scris deja, pentru că nu sunt speciali. Astfel, ȋn scurt timp, după ce vor fi primit o donaţie uriaşă din partea lui Paulo Coelho, criticii geneticii sau geneticienii criticii, nu ştiu cum să le spun exact, s-au pus pe treabă. Au reconstruit, după ce au studiat toată literatura universală -care nu este atât de mare pe cât pare- toate personajele din toate cărţile. Desigur, multe dintre ele, cele care erau asemănătoare mai mult decât indicat, nu au fost reproduse decât o dată, asta pentru a nu da naştere unor invidii şi pentru a evita ca tinerele personaje să fie strigate ȋn grădiniţă “Plagiatule!”. La ȋnceput oamenii, ca ȋntotdeauna, au fost destul de sceptici, dar, ȋn scurt timp, maternitatea de personaje epuizase toate paginile scrise vreodată pe Pământ. Cele mai multe personaje, cele mai importante, rămăseseră ȋn centrul deschis ȋn maternitate pentru studiu. Restul, multe personaje secundare, au fost date spre adopţie. Ion, al lui Liviu Rebreanu, fusese unul din puţinele personaje principale care a fost adoptat, şi nu oricum, ci de către o celebritate, Angelina Jolie. Evenimentul a atras atenţia tabloidelor, cum că ne vindem ţara şi alte expresii de felul acesta.  Studiile au arătat un fapt neobişnuit, mai exact, majoritatea personajelor păreau conştiente ȋntr-o oarecare măsură de viitorul, destinul lor. Josef K, protagonistul romanului “Procesul” , petrecea foarte mult timp, ȋncă de la 5 ani, citind codul penal şi refuzând să ia micul dejun. Micul Don Quijote, care abia ȋnvăţase să-şi lege şireturile cum trebuie, insista că părinţii lui sunt ȋn Spania la cules de căpşuni şi că trebuie să se ducă să-i salveze pentru a se putea ȋndrăgosti liniştit de Dulcinea. Desigur, nu putea să spună foarte clar cine e Dulcinea şi ce ȋnseamnă să fii ȋndragostit, dar, pe de altă parte, câţi dintre noi pot? Primele cuvinte ale lui Meursault au fost că se simte -vezi Doamne- ca un Străin printre celelalte personaje şi că vrea să plece cât mai repede la o ȋnmormântare să vadă dacă poate să plângă. În fine, se pot scrie multe despre cum trăiau, cum se comportau personajele astea toate. Centrul pentru animale fusese deschis şi el şi a demonstrat faptul că Bulgakov a minţit cu neruşinare, mai exact, pisica nu vorbea şi a dat şi ȋn scris că nu vorbeşte şi că nu e Behemoth. Multe pot fi spuse, dar nu le ştiu pe toate, le ştiu pe puţine şi mărunte şi ce-am mai auzit şi eu. A ȋnceput, ȋn cele din urmă, lucrul la noile personaje care aveau să ȋncânte lumea prin orignalitatea lor. Scriitorii fuseseră acceptaţi ca asistenţi şi asistente, dar nimic mai mult. Mulţi dintre ei visau cu ochii deschişi la ce o să facă cu personajele lor nemaivăzute o dată ce le vor primi. Multora ȋnsă le era frică să nu se ataşeze prea tare şi să nu poată, ȋn cazul ȋn care situaţia o cere, să le omoare la sfârşit sau să le supună unor chinuri groaznice. În cele din urmă, cercetătorul critic literar de care vă spuneam, un domn serios pe la 40 de ani, cu părul ȋncă negru şi cu ochii mărunţi, ascunşi sub o pereche de ochelari cu lentilele veşnic aburite, şi-a ȋntors capul brusc, ca şi cum cineva l-ar fi urmărit cineva. Tot timpul avusese această impresie şi dezvoltase un tremur nervos la mâna stângă, un tremur explicat prin lucrul zilnic cu eprubete pline de artă. Faţa ovală şi galbenă ȋl trăda de cele mai multe ori când ȋl ȋntrebai dacă minte. De curând ȋncepuse să aibă coşmaruri, se trezea transpirat şi de fiecare dată când se ştergea cu mâna pe frunte de sudoare se tăia, ca atunci când te tai ȋntr-o foaie. Începus din cine ştie ce motiv să creadă că e personajul unui tânăr nehotărât. Nemaisuportând această nesiguranţă, a luat o foaie de hartie şi s-a aşternut pe ea, s-a descris aşa cum a putut el mai bine, din toate punctele de vedere. A ȋncercat să dea şi câteva exemple de evenimente din viaţa lui care l-au făcut să fie aşa cum este. A scris mult, paginile tăiându-i buricele degetelor ȋn drum spre maldărul care se formase ȋn stânga lui, pe birou. Apoi a aşteptat. Văzând că nimic nu se ȋntâmplă, nimic nou, că viaţa lui e la fel ca a multora, ca a multor personaje pe care le crease, toate puse la un loc sau luate separat, cercetătorul genetician critic literar s-a sinucis.

A doua zi ȋl ţineam ȋn braţe şi ȋl ştergeam la funduleţ, ȋl iubesc nespus.