Leon cel Treaz a găsit această nestemată în arhiva Neamului:
“Măi fată nebună şi drăgălaşă,
Şi zi e pozitiv că eu te-nşel, că te uit, că-mi eşti dragă numai pe cât te văd cu ochii? Mânca-ţi-aş ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu ştiu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi şi tu – ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav şi descurajat – cum să vin la tine, pe cine să las în loc?
tu mă sfătuieşti să petrec, să mă folosesc de tinereţe şi alte asemenea mofturi nihiliste pe cari le citeşti în romanuri. Viaţa mea eşti tu, prin urmare nici un gând nu-mi vine măcar să petrec când sunt fără tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viaţă monotonă de pe-o zi pe alta. Singur, fără prieteni şi fără cunoscuţi, şi tu zici să petrec, ca şi când un asemenea lucru se poate comanda în starea sufletească în care sunt.
Tu zici că presimţi nenorociri. Nu mai presimţi, dragul meu suflet, nimic; ceea ce e pozitiv este că suferi de superexcitaţie nervoasă, care va înceta când vom fi împreună şi vom fi împreună. Ce dracu! Odată trebuie să se schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru toată viaţa ca să nu ne mai despărţim nici odinioară. Iubirea mea pentru tine nu mai e un vis sau o speranţă depărtată; e ceva aievea, e o simţire hotărâtă şi de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu ştii fără bine că sunt statornic, chiar încăpăţânat, şi poate dacă n-aş fi aşa, ar fi pe de-o parte mai bine, dar pe de alta nu te-aş iubi cu atâta nestrămutare, precum te iubesc.
E prea adevărat ceea ce-mi scrii, că oamenii sunt mai îngăduitori cu viciile celor bogaţi decât cu patimele adevărate ale omului sărac. Dar aşa e lumea, aşa a fost totdeuna. Cu toate acestea, dacă lumea e nedreaptă, natura nu e tot astfel. O singură clipă din viaţa a doi nenorociţi ca noi, o clipă de uitare de sine şi de beţie plăteşte mai multe decât viaţa întreagă a acestor oameni.
Ţi-am spus, Nicuţă, că urâtă să fii, oricum ai fi, tot dragă ai să-mi rămâi şi nici nu se poate altfel – căci tu eşti cel dintâi amor al meu şi vei fi unicul şi cel din urmă. Dacă aceasta poate fi o mângâiere pentru singurătatea ta, o mângăere e drept că deşartă şi goală, dacă te poate mângâia jurământul meu sfânt că nu iubesc şi nu voi iubi niciodată pe nimeni afară de tine, dacă te poate mângâia mărturisirea că neagră mi-e ziua în care nu te văd, şi pustie viaţa fără de tine, atunci crede-le, căci adevărate sunt şi mângâie-te măcar cât de puţin.
Îţi sărut picioarele tale, copilul meu cel dulce, şi te rog, te rog mult să te linişteşti, să crezi în statornicia şi în iubirea mea şi să speri, dacă poţi spera. Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înşine putem crede şi pe noi înşine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine şi nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri. Te sărut şi te rog, linişteşte-te, căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii. Al tăuEmin”
Alo, LIga? Uite dovada: “Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înşine putem crede şi pe noi înşine ne putem întemeia”. Pe cine vreti voi sa canonizati? Aud? Pe un liber-cugetator? Agnostic? Ateu?
Pe cind canonizarea lui Paunescu? Se incadreaza in paradigma.
@Bleen,
Uite aici Elegia lui Eminescu tradusa in spaniola, pentru Sol a ta (?)
Elegia
Si alguna vez en tu largo camino
Te sientes, hermano, desafortunado
El pecho tormentoso, el corazón de luto
La vida de lagrimas, un triste valle,
Los ojos vidriosos de anhelo perdido
Cuando no hay destino, ni nombre siquiera,
Te encontrarás sólo, despreciado
Sin un sólo alma en el mundo
Luchando con los vendavales de la vida,
Un alma que te habría querido;
Cuando los amigos huyen de ti
Cuando lloras tu propia suerte, triste y abandonado
Piensa entonces en mí
Pues a mí tampoco me va mejor en este mundo
Yo también soy, hermano, desafortunado.
La traducere au muncit forte comunitare impresionante, care m-au asistat sa nu alunec pe coji de banana. Multumiri speciale pentru R. de la Bruxelles.
@Leon
tnx! 😀
@oldhashu,
a castigat preafericitul izvoditor de limba romaneasca. Va dedic pentru delectare
La Steaua
La steaua care-a rasarit
E-o cale-atât de lunga,
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ne-ajunga.
Poate de mult s-a stins în drum
În departari albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adânca,
Lumina stinsului amor
Ne urmareste înca.
frizam supraridicolul! cine-a facut propunerea respectiva are mai mult decat o simpla problema…
imperiale,
n-ai inteles comentul meu și nu vom putea să ne certăm.
totuși, pentru liniștirea spiritelor, declar ca din punctul meu de vedere Eminescu este mult prea sus ca să fie canonizat de BOR, condusă de prelati cu nume conspirative și care, vorba lui Caragiu, joaca cu aceeasi usurința si la echipa Raiul si la Sport club Iadul.
Dixi et salvavi animam meam!
Toate cele bune!
@Bleen,
aaaoleo, Bleene, m-ai bagat la greu. O sa incerc ceva, acu' am sosit acasa.
Fain articol, moroşene! M-ai uns pe suflet!
oldhashu, da' am o intrebare de prost pentru dvs.: vreunul dintre voi o sa fie retinut de istorie? Vreun Ivanciuc sau vreun oldhashu o sa se dovedeasca mai important decat ironizatul izvorator de limba romaneasca? Reactiile de acest tip sunt la fel de destepte precum initiativa canonizarii lui Eminescu.
Mr Ivanciuc,
Poti spune dta cine câstigă, cine pierde, că nu se stie cine o fi mai până la urma cel mai important: Sfântul Mihai Eminovici, izvoditor de stihuri sau Preanefericitul Gânditor trecut deja în nemurire, Izvorâtorul de limbă românească Mihai Eminescu?!
Dacă tot se apucă Ligile de canonizări, propun ca Sfîntul Sinod în frunte cu Naşul şi Corleone să-l canonizeze şi pe Mutu. Presupun că sfinţii sînt imuni la suspendări şi oricum au liber la opium, cel puţin la ăla al popoarelor.
@Leon cel Treaz
Poţi s-o traduci în spaniolă? Să i-o postez lui @Sol pe Facebook.
Pai sa-i canonizeze pe toti, ca toti sunt de famile buna.
Cum ar fi ca, de maine, toate bisericile sa canonizeze aceiasi oameni?
@Y.,
pai, daca vorbim de canonizarea scriitorilor, atunci m-as baga la Dostoievski. Omul asta a trait si a gandit aproape ca un anahoret.
Buna ziua, ma scuzati ca va deranjez, sunt de la Liga. A zis domnu' Florin ca luna asta nu poate sa plateasca publicitatea, da' luna viitoare sigur, ca ne vireaza dom' Mitica din ce-a dat Mutu la Fondul Dostoievski. Multumim frumos.
@lui Bleen,
Elegie,
de Mihai Eminescu
Dacă vreodată în lunga-ţi cale
Te-i simţi, frate, nenorocit,
Pieptul în chinuri, inima-n jale,
Viaţa-ţi de lacrimi o tristă vale,
Ochii în plângeri de dor răpit;
Când fără soarte, fără de nume,
Te-i vede singur… dispreţuit,
Un singur suflet nu-i ave-n lume,
Luptând cu-a vieţii valuri în spume,
Un suflet care te-ar fi iubit;
Când fug amicii de lângă tine,
Când plângi de soarta-ţi trist părăsit,
Gândeşte atuncea şi tu la mine
Nici eu în lume n-o duc mai bine,
Şi eu sunt, frate, nenorocit.
@bleen 🙂
🙂
🙂
La inflatia asta de canonizari, valoarea sfantului a scazut drastic. Asa ca unul in plus sau in minus nu mai conteaza.
Mi-a murit pisiul de la serv. M-a afurisit Liga.
Razvan Codrescu
Eminescu si crestinismul
"(…) Constatăm că rugăciunea eminesciană nu este deloc aceea a unui credincios. Tocmai de asta se şi plînge poetul: “Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adîncă a nimicniciei mele [versuri cu iz schopenhauerian – n. n.],/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie”… Sau în variantă: “Nu cred nimic şi asta mă doboară./ Nici în amor nu cred şi nici în ură/ Şi sfîntă nu-mi mai e nici o idee,/ Pierdui avîntul ce-mi dădea tărie,/ A mele visuri toate se pierdură”… În “noaptea gîndurilor”, poetul simte nevoia unei “lumini”; “tinereţea”, “credinţa”, “speranţa” pe care le cerşeşte rămîn noţiuni vagi, traductibile mai degrabă în planul laic. Un vers precum “Eşti prea mult înger, prea puţin femeie” (trecut, cu o uşoară ajustare, în S-a dus amorul) nu prea este o mostră de evlavie (cum nu este nici acea mişcătoare “Golgotă a dragostei erotice” din Răsari să dai lumină, unde nepăsarea iubitei faţă de “ruga mea fierbinte” îl face să se asimileze de-a dreptul… dramei christice: “Mă faci părtaş în lume durerilor lui Crist”)!
Rugăciunea devine la Eminescu un procedeu poetic între altele; factorul transcendent, în sine indiferent, apare ca un simplu interlocutor liric ideal (putînd fi Zalmoxis, Odin, Dumnezeul creştin, Sfînta Fecioară ş.a.m.d., ba chiar iubita idolatrizată, ceea ce, esteticeşte, este totuna). S-ar putea ca vreun cetăţean pios, receptînd textele prin prisma propriei sensibilităţi religioase, să capete din ele o impresie mai largă decît cea estetică. Se cade însă a nu confunda ceea ce aparţine poetului însuşi cu ceea ce sîntem noi “predispuşi” să vedem în el…"
Ta twam asi*
Fiică gingaşă de rege, când în haina ta bogată
Treci în faeton de gală şi te mlădii zâmbitoare,
Cum din frunzele-nfoiate râde proaspătă o floare,
Toată lumea ce te vede e de tine-nseninată.
Zbori cu şase cai ca vântul şi răsai ca aurora.
Cu căciulele în mână şi cu gurile căscate,
Oamenii salută-n cale pământeasca zeitate.
Tu te-nchini. Te simţi născută spre norocul tuturora.
Dar deodată în mulţime tu fixezi ochiul tău mare.
De o umbră-nfiorată e gândirea ta cuprinsă…
O femeie de pe stradă şi-a-nălţat privirea-i stinsă
Înspre tine… fără ură, făr-amor, fără păsare.
Tu? Unde te-apropii codrul se preface în grădină,
Întristarea-n bucurie, bucuria-n fericire…
Secolii coroanei tale cu regală strălucire
Pot să scoată grâu din pietre şi palate din ruină.
Ea? născută-ntr-o cămară în mizerie obscură,
N-auzi nici glas de mumă, nici a preoţilor psalme…
S-a trezit cu comedianţii cum juca bătând din palme,
Pe-a pierzării căi părinţii o-ndreptară ş-o vândură.
Ea? De-o intra în templu, sub negre boltituri
Al morţii spirit doară îl simte în tăcere,
Căci nu-nţelege blândul cuvânt de mângâiere
Din paginele unse a sfintelor scripturi.
Ce-nseamn-acele candeli ce ard în orice colţ
Sub chipuri mohorâte cu-adânci şi slabe feţe?
Ce-nseamn-acea cântare pătrunsă de blândeţe,
Ce împle tânguioasă puternicile bolţi?
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor!
Din valul ce ne bântuie
Înalţă-ne, ne mântuie!
Privirea adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!
Răpită de duiosul organelor avânt,
Pe cartea cea de rugă alunec-a ta drepată,
Iar ochii tăi cei umezi la ceruri se îndrepată.
Ea?… cade în mulţime cu faţa la pământ.
*
De-ai muri copil de rege de-ale florilor miroasă,
Ca de marmură un înger sub boltirile înalte,
Pe un catafalc depusă un popor ar plânge-ncalte,
După sufletul tău dulce, după sfânta cea frumoasă.
Ea? Dacă va cădea moartă într-o noapte de beţie
Prin ciocnire de pahare şi prin danţuri desfrânate…
Vreun cioclu de pe uliţi va-ncărca-o-atunci-n spate,
Dară nici în moarte însăşi linişte nu va să-i fie.
Nu. Nici maiestatea morţii nu sfinţeşte pe sărac…
Căci scheletu-acela care a purtat ast-avuţie
De amar şi de durere, preparat de-anatomie
Va face-un pedant dintr-însul… Iar în urmă, într-un sac,
Va fi aruncat în groapa cea comună. O scânteie
Ce-a pierit fără de urmă. Şi cu toate astea-i semeni
Ca şi lacrima cu roua. Parc-aţi fi surori de gemeni:
Două vieţi în două inimi, şi o singură femeie.
––––-
* Ta(t) twam asi: sanscrita: तत् त्वम् असि or तत्त्वमसि: tu esti aceasta
cel mai mijto e sa joci sah stanga cu dreapta.
In memoriam George Pruteanu
TEXTELE LICENŢIOS-PORNOGRAFICE ALE LUI EMINESCU :
NATURĂ Şl CULTURĂ
"Pe ecranul fanteziei sale incandescente, Eminescu rulează asemenea ficţiuni absolute, de la tandrele tînjiri "publicabile", de calibrul "înroşindu-te la faţă, /Să arunci colanul jos / Şi să lunece de pe-umeri / A ta haină-albastră-n jos. // Să apară dulce sînii, / încet haina să coboare – / Să te văd odată goală / De la cap pîn-la picioare" şi pînă la notaţiile violent carnale din proză (ca, de pildă, în Amalia: "El… o ridică în braţe, o aşeză pe o mesuţă naltă de noapte, îi desfăcu cu putere picioarele unul de altul şi se întîmplă păcatul de două ori… Actul amorului o făcea să tremure, să ţipe…") [25], sau, din versurile culegerii de faţă ("Să pun suliţa-mi aprinsă / Unde crapă-n două curul" – Cînd tu treci, 1873; sau "Tu mă sugi, eu mă slobod / Oh, apără-te, cum nu pot / S-intru-n tine, dragă, tot / Să mă bag în pizdă-adînc / Dinnăuntru să te mînc" – Şezi călare, 1880-1882 etc.). Asemenea rînduri descumpănesc şi şochează. Am putea să spunem că Eminescu a fost uneori "trivial, cum e în unele postume", se întreba Ibrăileanu [26], cînd acel Eminescu, "ce a voit el să fie", n-a fost niciodată trivial ?"