Moto: “Eu nu-s moşier. Eu sunt capitalist”. (Un mogul malefic)

Am primit un telefon de la un prieten dintr-o ţară îndepărtată, care a încercat să mă consoleze că mi-a murit ziarul la care mă exilasem la un moment dat, Gutenberg să-l ierte şi să-i legene amintirea pe braţele sale galactice. Nu se mai putea face nimic pentru cotidianul G.?, m-a tras el de limbă. Ba da, i-am răspuns, era un brand în curs de consacrare, avea o datorie mult prea mică pentru a-i pune perna pe faţă, lucra în condiţii de avarie, cu o redacţie economică redusă la 25 de oameni, la care visează orice manager cu proiecte de dezvoltare. E adevărat că G. a exagerat uneori, că şi-a turat motoarele excesiv în campania pentru alegerile prezidenţiale, dar şi cei cu instincte de clasificator au exagerat atunci cånd au pus fără discernămånt cotidianul G. pe axa răului, împreună cu cotidianele C., şi Z., aşa cum a procedat caidul direcţiei culturii, H.-R.P. Nu există presă bună sau rea, ci doar presă care declamă sau tălmăceşte adevărul din motive ideologice. Caidul direcţiei culturii nu este pregătit să facă nicio concesie. Triada G–C–Z reprezintă esenţa presei rele, corupte din interior, care a maculat ideea de presă, care a pervertit societatea. L-am citat mereu pe H.-R.P., am făcut-o recent, am solidarizat cu ideile lui, dar n-a mai contat. Am fost luat la grămada, pe făraş, cu tot cu citatele din el. Şi atunci? Vina trebuie dată ca de obicei, pe mogul, după măsura omenească a alinării suferinţelor.

Am enunţat în auzul uimit al prietenului meu din străinătate: presa a fost ucisă de un mogul malefic cu zile. Presa asta ori n-a declamat destul adevărul, ori l-a tălmăcit îndeajuns, pentru a-şi fi încheiat socotelile cu cititorii. Cel mai perfid dintre moguli joacă acum cartea misionarului american, trimis în Moldova să democratizeze presa autohtonă. Îşi face imaginea asta prin nişte voci din Romånia, pe care le suspectez de mai multă vreme că vor să-i intre în graţii, că fac sluj pentru a fi băgate în seamă şi trecute pe o listă de aşteptare, care s-a scurtat dramatic în ultimele luni. Cică, mogulul malefic are mandat american pentru a dezvirgina media basarabeană. Îţi trebuie aşa ceva, într-o afacere privată? Mandat de la americani? Cine e atåt de naiv, să-şi imagineze că mogulul malefic a democratizat presa din Romånia, după ce a ajutat-o să se compromită, dacă e să-i dau crezare caidului direcţiei culturii? Mogulii nu au probleme financiare. Nu criza economică a pus pe butuci presa romånească. 8 decembrie 2009: “Din punct de vedere financiar, cred că eu sunt cel care poate să-l cumpere pe D.P., şi nu invers”.  (…) “Anul viitor sper să mai deschid televiziuni şi în Budapesta şi în Serbia”. “Eu nu-s moşier. Eu sunt capitalist”, a declarat un mogul malefic.

Mă uit cu compasiune la francezi, ca la niște frați de gintă nițel mai săraci cu duhul. Să luăm o țâră în colimator cupul prezidențial, pe Nicolas Sarkozy și pe Carla Bruni. Ce vedem aici? Două biografii de patrupezi veșnic în călduri, lipsiți de imaginație, care în loc să tragă împreună la aceeași căruță, și-o trag la gioale unul altuia într-o veselie și apoi și-o trage fiecare în parte cu cine se nimerește. Mai întâi, Nicolas s-a încurcat cu Cecilia Ciganer-Albaniz, în timp ce era însurat cu Marie-Dominique Culoli, care i-a dăruit doi feciori. Nicolas bagă divorț și o ia pe Cecilia. De bucurie că n-a rămas fată bătrână, Cecilia s-a combinat cu jurnalistul american Richard Attais. Când coarnele îl scoteau deja afară din casă, Nicolas și-a luat inima în dinți, s-a despărțit de Cecilia și s-a luat cu Gilberta Bruni Tedeschi, care cu această ocazie și-a schimbat numele cu ceva mai credibilul Carla Bruni Sarkozy. Fost fotomodel italian, Carla este actual muzician francez. Cetățenia a primit-o în 2008, cu ocazia căsătoriei. Ca fotomodel, a fost pe rând sau împreună a lui Mick Jagger, Eric Clapton și Donald Trump. Când credea că-l iubește cu disperare pe Donald sau Eric, s-a amorezat lulea de scriitorul Jean-Paul Enthoven, iar când voia să-i zică te iubesc lui Jean-Paul, s-a trezit că i-o zice fiului acestuia, filosoful Raphael Enthoven, căruia i-a dăruit un copil, în confuzia creată. Raphael și-a revenit repede și a lăsat-o pe Carla, care comite în continuare încurcătură după încurcătură. În fine, ultima dată a ieșit în bătaia flash-urilor unor paparazzi, din apartamentul muzicianului Benjamin Biolay, în timp ce Nicolas Sarkozy încă mai dormea în patul ministrului Ecologiei, Chantal Juanno. Benjamin este fostul soț al Chiarei Mastroianni, fiica lui Marcello Mastroianni și a Catherinei Deneuve. Chiara Mastroianni este sora lui Christian Vadim, făcut de Catherine Deneuve, de data aceasta cu regizorul Roger Vadim, ca să fie sigură că lasă urmași. Toată istoria Franței este un șir nesfârșit de istorioare de budoar, ca ale cuplului prezidențial. Franța a fost vivandiera romanului, țiitoarea vizigotului, metresa vandalului, putorișca normandului, gagica burgundului și prostituata Reichului. Am văzut la tv o fază în care niște francezi umblau cu mâna-ntinsă, imitând niște codoașe pensionare din Balcani. În definitiv, chiar dacă nu recunosc, subconștientul a ajuns să le joace feste serioase francezilor, care ar avea nu o dată motive reale să iasă la cerșit, cerând măcar compasiune. Băieți de comitet cum suntem, le-am făcut însă loc lângă noi, în Loganuri și Dastere. Ar fi fost păcat ca bătrâna curtezană să rămână cu mâna întinsă.

La conferința de presă din 9 aprilie 2003, prilejuită de arestarea celor mai importanți 75 de dizidenți cubanezi, ministrul de Externe Felipe Pérez Roque al regimului de la Havana a dezvăluit că efectivele DSE (Departamento de Seguridad del Estado – Departamentul Securității Statului) depășesc 60.000 de cadre. Adevărata activitate de strângere de informații cu privire la dușmanul din interior al regimului castrist nu o face impresionanta armată secretă la care se referă Roque, ci câțiva pioni selectați scrupulos, precum cumplitele agente Tania sau Vilma, infiltrate în mișcarea de opoziție. Identitatea agentei Tania a DSE a fost dezvăluită a doua zi, pe 10 aprilie, în presa controlată de regimul de la Havana. Prin devoalarea ei publică, regimul face o demonstrație de forță că nu se mai teme de absolut nimic. Decapitarea opoziției a fost pregătită cu lux de amănunte, de cel puțin 15 de ani. În după amiaza-zilei de 10 aprilie, agenta Tania va fi sărbătorită de municipalitatea de partid ca o adevărtată eroină a națiunii. Nu singură, ci împreună cu soțul ei Roberto Martínez Hinojosa, la rândul său tot un agent pe deplin conspirat al DSE, până cu o zi în urmă.

Identitatea reală a agentei Tania a șocat Americile, din Chile până în Alaska. Ea s-a dovedit a fi una din cele mai respectate figuri ale opoziției anticastriste, profesoara universitară Odilia Collazo Valdés, președintele Partidului pentru Drepturile Omului din Cuba. Agenta Tania n-a mai putut să-și stăpânească lacrimile, când a început să îngâne imnul național, laolaltă cu vulgul care a venit să o aclame și la unison cu adevărații ei frați de crez și tovarăși de luptă, după o umiliță care s-a înstăpânit nemiloasă peste biografia ei, vreme de peste două decenii. Ceremonia a început în fața Consiliului Popular Rocafort, din sectorul Ziche, după care s-a mutat în modestul ei domiciliu din cartierul havanez San Miguel del Padrón, din spatele portului. Acum, după ce epoca dezonoarei s-a sfârșit, agenta Tania este gata pentru noi bătălii. Așa și-a sigurat cititorii activistul Fidel Rendón Matienzo, în presa de partid a regimului castrist.

Destinul Odiliei Collazo Valdés, alias Tania, se împletește strâns cu soarta tristă și abandonată a polițistului Roberto Martínez Hinojosa, soțul profesoarei. Pentru tovarășii săi din Poliția Națională Revoluționară, Roberto Martínez Hinojosa n-a încetat să rămână un trădător, până pe 9 aprilie 2003. A doua zi, vălul disprețului s-a ridicat de pe fața sa și Roberto

s-a născut a doua oară, împreună cu Odilia, alias Tania. Havana, San Miguel del Padrón, cartierul profesoarei Collazo. Patria își recompensează eroii. Fostul căpitan de poliție Roberto Martínez Hinojosa, este prezentat în fața națiunii drept agentul Ernesto al Securității statului. Dat afară în 1994 pentru trădare, Roberto este recuperat în taină, dinainte vreme, în cadrul unui plan diabolic al Securității și conspirat ca agent pe deplin acoperit. Roberto Martínez Hinojosa a trebuit să-și abandoneze sarcinile, să se lase dezonorat și degradat și să părăsească rândurile Partidului Comunist Cubanez. Patria și Revoluția au alte planuri cu fostul căpitan și cu nevastă-sa, profesoara. Misiunea lor este să înfiltreze o organizație contrarevoluționară de cartier, care dă dureri de cap regimului și clamează în văzul SUA drepturile omului. Astăzi, 10 aprilie 2003, vremea dezonoarei s-a isprăvit pentru totdeauna. Cuplul primește recunoștința șefilor, a oficialilor, a ofițerilor, sergenților și soldaților din unitatea 11 de poliție, în prezența lui Alejandro Herrera, primul secretar al Partidului pe municipiu, asistați de reprezentanții Ministerului de Interne, ai Comitetului de Apărare a Revoluției și ai Federației Femeilor Cubaneze.

Peste o lună, Editura Politică a Partidului Comunist Cubanez scoate cartea-interviu “Los Disidentes” în doar zece zile. Roberto Martínez unul dintre autorii cărții “Los Disidentes” a rugat-o pe sinistra eroină a drepturilor omului din cartierul San Miguel del Padrón al Havanei, să-l lămurească cum a început colaborarea ei cu Securitatea, iar Tania își alege cuvintele cu grijă, ca și cum le-ar pieptăna cu cărare pe mijloc: “În anul 1988, Securitatea Statului din municipiul San Miguel del Padrón a vorbit cu mine și mi-a explicat că e nevoie să mă apropii de persoanele care aparțin grupurilor militante pentru drepturile omului, care operează în zonă. San Miguel este un municipiu care a avut câteva probleme de genul acesta”. Când Roberto Martínez o întreabă pe Collazo dacă aici s-a născut Tania, profesoara îi răspunde senin: “Nu, aici s-a născut Betty, primul meu nume conspirativ, și ceva mai târziu l-am primit pe acela de Tania, în onoarea Tamarei Bunke”. Zisă “Tania”, Tamara Bunke a fost tovarășa de gherilă a lui Che Guevara, în Bolivia.

Pe 20 mai 1988, Tania se va integra ca membru al Partidului pentru Drepturile Omului din Cuba, al cărui președinte va deveni în 1993. {edințele conspirative ale partidului se vor muta acasă la ea, în strada Praga, care avea avantajul că era amenajată într-o peșteră insalubră, dosită strategic într-un unghi mort al orașului. “Toate aceste condiții stimulau lucrul”, a susurat Tania, în interviul care îi va asigura recunoștința națiunii și o nefastă popularitate internațională. Arestările masive din 2003, care au precedat cu puțină vreme înainte apariția cărții “Los Disidentes”, și care au condus la decimarea dizidenței anticastriste din interiorul insulei, au legătură explicită cu neobosita activitate a agentei Tania. Ce rămâne totuși, de neînțeles, din această poveste absurdă și tiranică, este maniera neobișnuită prin care DSE a dezvăluit identitatea unuia dintre cei mai importanți agenți ai ei. Or, o asemenea siguranță de sine denotă că regimul de la Havana a considerat că  în 2003 a anihilat definitiv opoziția și, că operațiunea de înfiltrare a dizidenței, începută probabil cu 15 de ani înainte tocmai încheiase o epocă.

“Am început să trăiesc cel mai sublim moment din viața mea”, – zice agenta Tania –, când direcția Revoluției m-a desemnat, împreună cu un grup de tovarăși din Securitate, să compar ca martor în fața tribunalului, pentru a demasca activitățile elementelor contrarevoluționare aflate în solda imperiului nord-american”. Tania va raporta la securitate că mai mulți  activiști pentru drepturile omului arestați la domiciliu se întâlnesc cu cunoscuți ziariști, colegi activiști și opozanți, cu care schimbă informații despre cei aflați în închisori. Printre jurnaliștii denunțați de Tania apar numele lui Gustavo Cordero de la “Noti Cuba”, Amarilys Cortina de la “Cuba Verdad”, Osvaldo de Céspedes de la “Cooperativa Ziariștilor”; Omar Rodríguez Salud de la Agenția “Nueva Press”; Rafael Peraza de la “APO”; Jorge Rivera Castillo de la “Habana Press”. Activiștii care au interdicție de

a-și părăsi domiciliul sunt Nelson Aguiar de la Partidul Ortodox; Estrella García Rodríguez de la CTDC (Confederația Muncitorilor Democrați din Cuba); María García Delgado de la Mișcarea “24 de Februarie”; Carlos Ríos de la “Cambio 2000”; Jesús Yanes Pelletier de la Comitetul Cubanez pentru Drepturile Omului; Clara Morales Martínez de la Mișcarea “13 Iulie”; Onelio Pérez de la CTDC; Ileana González de la Partidul “30 Noiembrie”. Tania gândește ca un ofițer și propune un plan de măsuri pe măsura gândurilor care nu o lasă să doarmă liniștită: “În afara domiciliului să aștepte momentul oportun una din persoanele oficiale care i-a avertizat să nu-și părăsească locuința, care nu trebuie să fie îmbrăcați neapărat în uniformă. S-ar putea aranja acest amănunt cu elemente din Brigăzile de Reacție Rapidă, care să instaleze pichete de pază care să rețină la domiciliu pe cine consideră ei că este necesar. Să iabă asupra lor stații de emisie-recepție și când persoanele arestate la domiciliu vor încerca să-și părăsească locuințele, gărzile să anunțe poliția și să-i rețină. (…) E necesar ca atunci când li s-a spus clar să nu iasă din casă, să fie arestați deîndată”.

Probabil că acțiunea de decimare a opoziției s-a inspirat din mișcarea “celor o sută de flori” inițiată de Mao, pentru a scoate la iveală elementele ostile regimului de la Beijing. În 1956 un grup de intelectuali din Ungaria a format “Cercul lui Petöfi” care a organizat forumuri și dezbateri critice la adresa guvernului de la Budapesta. Acțiunile grupului vor conduce la izbucnirea revoluției antibolșevice, zdrobită în urma intervenției Armatei roșii. Mao Zedong a tras învățămintele de rigoare din “evenimentul ungar”, iar peste un an va cere ajutorul intelectualității chineze, pe care a invitat-o să participe la “rectificarea” Partidului Comunist Chinez”. Evenimentul a rămas cunoscută în istorie sub numele “Mișcării celor o sută de flori”. Sloganul mișcării a fost “Să lăsăm să înflorească o sută de flori și să permitem să concureze o sută de curente de gândire”. Scopul acțiunii lui Mao Zedong a fost acela de a provoca și vizibiliza “elementele ostile Partidului” din rândul populației. În scrisoarea sa din 1957, adresată șefilor de partid din provincie, Mao Zedong își face cunoscută intenția de a “momi șerpii afară din găurile lor”, lăsându-i să-și expună liber pozițiile în numele libertății de gândire și a rectificării PCC. Scenariul chinezesc pare importat de Partidul Comunist Cubanez și implementat de securitatea castristă. Agenții securității, Tania și Ernesto, infiltrați adânc pe sub pielea opoziției, vor contribui la rectificarea “Mișcării celor o sută de flori”, adaptată la realitățile cubaneze. Nota de plată a fruntașilor opoziției cubaneze este șocantă: la un total de 1454 de ani se ridică numărul anilor de pușcărie, a celor 75 de jurnaliști independenți, disidenți și intelectuali de marcă, arestați și condamnați în regim de urgență cu până la 27 de ani de închisoare, de regimul castrist, în martie 2003.

(sursele consultate pentru realizarea acestui material s-au bazat pe cartea-interviu “Los Disidentes”, Rosa Miriam Elizarde, Luis Baez, La Habana, Editora Política, 2003; oficiosul “Granma Internacional” al Partidului Comunist Cubanez; www.cubanet.org).

Aseară, în timp ce scrutam zările în speranța că voi vedea norul de cenușă vulcanică adus de curenții cerești taman din Islanda, ochii mi s-au întâlnit cu cei extrem de obosiți ai unui înger cu elice, nefiresc de bătrân și copleșitor de trist, purtat odată cu suspensia din atmosferă, ce plana aproape de pământ, mai să-și dea duhul, pe deasupra curții mele părăginite. Îngerul avea o elice fixată pe frunte într-o diademă neagră, bătută cu ținte lucitoare de nichel. L-am întrebat dacă are nevoie de ajutor. Mi-a răspuns în nordr, islandeza sau norvegiana veche că nu se simte bine și că mi-ar fi foarte recunoscător, dacă i-aș da un pahar de apă rece. L-am poftit în casă, l-am pus la masă, l-am rugat să-mi recite ceva din Edda. A deschis gura și mi-a recitat așa, cu glasul fonfăit, ca al îngerilor cu elice, care de-abia dacă își mai pot duce zilele:

Ár var alda,
þat er arar gullu,
hnigu heilög vötn
af Himinfjöllum;
þá hafði Helga
inn hugumstóra
Borghildr borit
í Brálundi.

Nótt varð í bæ,
nornir kómu,
þær er öðlingi
aldr of skópu;
þann báðu fylki
frægstan verða
ok buðlunga
beztan þykkja

L-am întrebat cum îl cheamă. Mi-a zis parcă cu părere de rău în glas, că-l cheamă Eyjafjallajokull. Mai precis, Knut Eyjafjallajokull. Apoi, n-a vrut decât să doarmă. A tras un pui de somn pe umărul meu drept, singura pernă pe care o aveam la îndemână și, în timp ce dormea suspinând ușor, i-am văzut aripile, cu largi porțiuni de pe care i se jumuliseră sau răriseră penele. Apoi, mi-a transmis un soi de somn hipnotic, în care am căzut fără ca trupul meu să opună nicio împotrivire, până la ziuă. Când m-am deșteptat ca dintr-un vis, Knut Eyjafjallajokull zburase suficient de departe, încât să cred că mi se năzărise ca de obicei și că nu există îngeri cu elice, aduși de norii de cenușă vulcanică din Islanda.

Pe 3 aprilie s-au împlinit patru ani de la trecerea în eternitate a filosofului Jean Bălin, Dumnezeu să-i țină trează amintirea, maestrul spiritual al co-fondatorului Blogary, Florin Cojocariu, cât și al semnatarului acestor rânduri. Fost ambasador al României în Regatul Marocului, din noiembrie 1998 până în aprilie 2001, Jean Bălin a sprijinit numeroase firme private românești, în vederea încheierii de contracte economice prompte și avantajoase cu partea marocană și a contribuit la apropierea culturală dintre cele două state. A coordonat apariția în limba română a trei antologii de texte: “Regele Marocului. Confesiuni, Mesaje, Interviuri”, “Iubire și credință” și “Marșul Verde”, fiecare apărând într-un moment festiv din viața Regatului Alaouït. A obținut aprobarea regală de a construi o biserică ortodoxă română, oricât de înaltă, într-o zonă rezidențială a capitalei Rabat, în care nu se puteau edifica decât clădiri de cel mult 12 metri înălțime, într-o țară cu populație preponderent musulmană. A atras sponsorizări de la mai multe firme private, pentru remedierea condițiilor materiale ale Ambasadei din Rabat și a reședinței ambasadorului. Sediul ambasadei nu fusese întreținut de ani de zile, iar decorațiunile interioare păreau vestigii ale unor timpuri de cumplită sărăcie spirituală. Energicul ambasador a cultivat relații apropiate cu Casa Regală, în primul rând cu Regele Mohammed al VI-lea, care, fapt unic în istoria Regatului – după mărturisirile primului ministru – i-a adresat mulțumiri în scris ambasadorului, pentru activitatea diplomatică. |n anul 2000, Jean Bălin fost revocat de noua administrație PSD, înainte de a-și termina mandatul. Când un înalt diplomat este rechemat în țară înainte de sfârșitul mandatului de patru ani, nu este primit conform protocolului de șeful statului gazdă, ci doar de ministrul de Externe, într-o scurtă întrevedere de rămas bun. Deși amabasadorul Bălin nu-și efectuase nici trei ani din mandat, nu numai că a fost invitat la Palatul Regal de către tânărul rege Mohammed al VI-lea, fiul înțeleptului Hassan al II-lea, dar și decorat cu cea mai înaltă decorație marocană – “Wissam al Alaouï” al Dinastiei Alaouïte. La revenirea în țară, Jean Bălin a fost izolat de cumplita ingratitudine a funcționarilor administrației socialiste. N-a fost nici măcar sunat de ministrul de Externe Mircea Geoană, pentru a primi expresia recunoștinței statului român, deși este singurul înalt diplomat român decorat de Regatul Marocului, după anul 1990.

Polonia se pregătea să comemoreze 70 de ani de la masacrul din pădurea Katyn de lângă Smolensk. Aici, în timpul celui de al doilea Război Mondial au fost asasinați de poliția secretă sovietică peste 20.000 de ofițeri și subofițeri ai armatei poloneze. |n masacru și-au pierdut viața ingineri, profesori, avocați, magistrați, înalți funcționari, scriitori, ziariști, piloți de aviație, latifundiari, clerici ai bisericii catolice și ortodoxe, rabini și reprezentanți ai nobilimii.

Ordinul de execuție a fost semnat la 5 martie 1940 de Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Mihail Kalinin și Kliment Voroșilov, membri ai Biroului Politic și contrasemnat de Lavrenti Beria, șeful NKVD, precursorul KGB. Execuțiile au durat între 3 aprilie și 9 mai 1940. De 1 mai, ziua muncii, s-a făcut o pauză de lucru. Victimele au fost selectate din rândul prizonierilor.

Aeronava care transporta zeci de oficialități poloneze pentru a comemora tragedia de la Katyn s-a prăbușit în apropiere de Smolensk. Lech Kaczynski, președintele Poloniei, Maria Kaczynski, soția președintelui, Slawomir Skrzypek, guvernatorul Băncii Centrale din Polonia, Franciszek Gagor, șeful Statului Major și o mulțime de alte oficialități au dispărut în cumplitul accident. Polonia își pierde elitele pentru a doua oară, lângă aceeași blestemată pădure de la Katyn. Dumnezeu să binecuvânteze Polonia și să-i ocrotească pe polonezi.