Cam atunci când telespectatorii televiziunii publice din România îl desemnau pe Ștefan cel Mare ca cel mai mare român din toate timpurile și ziarul israelian Yediot Ahrohnot organiza sondajul pentru desemnarea  celui mai mare israelian din toate timpurile, sugerând că ar exista un popor israelian distinct de poporul evreu, britanicii îl alegeau pe Winston Churchill ca cel mai mare britanic, iar americanii pe Ronald Reagan ca cel mai mare american, înaintea unor titani ca Abraham Lincoln (locul 2) sau George Washington (locul 4). Germanii l-au votat pe Konrad Adenauer ca cel mai mare german, într-un top care îl mai conținea și pe austriacul Mozart, iar Karl Marx se afla pe poziția a treia! Albert Einstein a fost considerat al 10-lea cel mai mare german și al 15-lea cel mai mare american din toate timpurile, dar poate că i s-ar fi potrivit mai bine un loc între cei mai mari evrei, dacă cineva ar fi binevoit să alcătuiască un astfel de top.

Tot atunci a existat un sondaj similar și în Portugalia. Spre stupoarea organizatorilor de la televiziunea publică, telespectatorii l-au votat ca cel mai mare portughez din toate timpurile pe Antonio de Oliveira Salazar, cel care a condus această țară cu mână de fier în perioada 1932-1964, iar pe locul al treilea s-a clasat Aristides de Sousa Mendes, diplomatul portughez care a salvat viețile a 12.000 de evrei în timpul Holocaustului. Pentru portughezi, Salazar părea a reprezenta devotamentul pentru serviciul public și valorile conservatoare, dar era vorba de mai mult decât atât. Portugalia lui Salazar s-a întemeiat pe doctrina lusitanismului, care spunea că portughezii au creat un sub-sistem complex al sistemului global care a atins o masă critică; iar această masă critică, care includea teritorii ca Angola și Mozambic alături de metropolă, îi va permite să își păstreze anumite echilibre esențiale în condițiile unor viitoare crize globale. Dacă o componentă a sistemului va fi puternic afectată de o criză, atunci resursele celorlalte componente vor putea fi utilizate pentru a evita prăbușirea totală. Votul portughez exprima teama de viitor care pare a fi cuprins societățile occidentale, zdruncinate de crize de tot felul.

Încercarea de a înțelege crizele succesive care au zguduit omenirea în ultimii ani ne oferă un bun prilej pentru a discuta anumite tabuuri ale secolului trecut, dincolo de preconcepții și prejudecăți. Care sunt cauzele profunde ale acestor crize? Unii comentatori vorbesc despre astfel  de evenimente ca și când ar fi fatalități, asemenea fenomenelor meteorologice, și utilizează un limbaj metaforic corespondent pentru a le descrie („valul” de criză, „taifunul” care a cuprins bursele, „furtuna” financiară, etc.) , în timp ce alții le consideră simptome ale unei crize de sistem, deși bănuiesc că nu înțeleg întotdeauna sensul cuvintelor pe care le rostesc cu emfază pe posturi de televiziune. Îmi displac ambele abordări. Comentatorii din prima categorie aleg să evite un efort de gândire critică și analiză ne-dogmatică, aplecându-se într-un mod superificial asupra „crizelor” pentru a propune paleative și peticeli. Dar ceea ce fac cei din cea de-a doua categorie mi se pare încă și mai rău. Ei încercă să inducă ideea că ar fi ceva fundamental greșit cu „sistemul”. Despre ce sistem vorbesc oare dumnealor, atunci când știu exact ce doresc să comunice și nu repetă șabloane de limbaj auzite pe vreun post de televiziune occidental? Este vorba despre lumea liberă și democrația liberală, iar cei care produc acest gen de acuzații sunt, de cele mai multe ori, marxiștii și descendenții  lor ideologici.

Omul rațional încercă să înțelegă consecințele deciziilor sale. Implicațiile imediate ale unei decizii sunt mai ușor de înțeles, chiar dacă nici acestea nu sunt mereu evidente. Trebuie să cumpăr azi o pâine sau două? Dacă voi cumpăra două pâini și nu am nevoie decât de una, atunci va trebui să mănânc păine uscată la un moment dat, căci nu pot să arunc pâine la gunoi. Așa ceva nu ar corespunde valorilor mele, de individ crescut în mijlocul unui popor pentru care pâinea este rezultatul esențial al muncii. Valorile reprezintă un element important în formularea unei decizii, dar rămâne de văzut cât de important. Lucrurile se complică încă și mai mult atunci când încercăm să înțelegem consecințele pe termen lung ale unor decizii care afectează mii sau milioane de oameni.

Experții în analiza prospectivă și studiul viitorului ne spun că ceva ceva straniu s-a petrecut în istoria civilizației occidentale, cam în perioada de timp asociată cu ieșirea din modernitate, anume pierderea încrederii decidenților în capacitatea oamenilor de a își înțelege viitorul. Poate că de vină erau eșecurile repetate ale unor eforturi întemeiate pe modele sofisticate care pretindeau că pot prognoza viitorul omenirii sau poate că cei care se formaseră intelectual în departamente de filosofie sau științe politice din anumite universități occidentale fuseseră învățați să gândească „altfel” cu orice preț, iar ei începuseră să creadă că singurul lucru care contează cu adevărat sunt valorile, dar nu orice valori, ci valorile progresiste și emanipatorii. Gânditorul francez Michel Godet apelează la un proverb german pentru descrie ce s-a întâmplat: „das Kind mit dem Bade ausschütten”. Adică, au aruncat afară copilul odată cu apa murdară din baie.

Este datoria noastră, în calitate de ființe care avem pretenția raționalității și de persoane nu utilizează cuvinte ca „raționalitate” într-un sens ironic ori depreciativ, să analizăm decizii majore luate acum 40 sau 50 de ani și să  încercăm să înțelegem consecințele lor. Cred că a sosit momentul să examinăm anumite politici care au fost implementate de țările lumii libere pentru că decidenții și opinia publică din acele țări au considerat că reprezintă alegerea etică. Oare au condus acele politici la un viitor dezirabil? Dacă ar fi putut privi în viitor milioanele de oameni afectați de acele politici și ar vedea lumea așa cum arată astăzi, oare ar fi susținut aplicarea lor sau ar fi protestat cu înverșunare? După ce examinăm consecințele acelor decizii, oare cât de etică mai putem spune că a fost „alternativa etică”?

Unul dintre marile tabuuri ale secolului XX este decolonizarea, un subiect care pare a fi plasat dincolo de dreptul la examinare critică. Crearea coloniilor europene în Africa a fost ceva foarte rău, o perioadă neagră din istoria umanității, care a condamnat milioane de africani autohtoni la exploatare sau, încă și mai rău, la sclavie. Sau, cel puțin, așa ni se spune … Mărturisesc că am început să devin suspicios față de această narativă a istoriei încă din perioada adolescenței, atunci  când eram bombardat cu propagandă de acest fel de aparatul regimului comunist. „Lupta împotriva colonialismului și neo-colonialismului” era una dintre temele preferate ale ideologilor sistemului, unul dintre argumentele prin care îi justificau existența. „Dacă guvernările coloniale au fost înlăturate aproape peste tot de popoarele asuprite, înseamnă că erau niște abominații, iar țările socialiste au fost cele care au luptat consecvent împotriva lor”, cam așa suna retorica respectivilor propagandiști. Dar problema apărea atunci când încercam să suprapun această narativă „progresistă” pe descrierea vieții coloniale pe care o găsisem în literatura de aventuri și memorialistică. Lucrurile nu păreau să se potrivească, oricum încercam să le sucesc și să le învârtesc.

Am menționat la începutul articolului Angola, o fostă componentă a sistemului lusitan. Angola este o creație a portughezilor; înainte să vină ei nu exista nimic acolo. Ei au fondat orașele de pe coasta Atlanticului, inclusiv capitala Luanda, au organizat exploatări agricole cu culturi pe care tot ei le-au introdus (bumbac, cafea, banane, sisal), au început să exploateze resursele minerale și să extragă petrol. Tot coloniștii europeni au fost cei care au realizat lucrări de infrastructură, au construit drumuri și căi ferate, au pus bazele sistemului sanitar și au ridicat școli, deschizând calea spre cultura universală pentru populațiile africane. Portughezii au realizat înțelegeri cu șefii triburilor de africani bantu din interiorul continentului și au început relații comerciale cu aceștia. Iar conducătorii tribali africani au oferit o singură marfă: prizonierii capturați în luptele neîncetate care aveau loc între diverse triburi și uniuni de triburi. Nu europenii au fost cei care au introdus sclavia în Africa și nici nu au înrobit pe nimeni; din contră, europenii au fost cei care au pus capăt acestei practici milenare. În epoca sa de maximă prosperitate, Angola portugheză era un impotrant exportator de produse alimentare, mai ales în Africa de Sud și Portugalia, și începuse dezvoltarea unei industrii locale. Dar totul avea să se prăbușească atunci când angolezilor, europeni și africani deopotrivă, le-a fost impusă decolonizarea forțată.

Tatăl unui amic din Chișinău a luptat în Angola. Fusese admis la o facultate din Moskova și efectuase stagiul militar în Armata Sovietică, devenind ofițer în rezervă. După doi ani de învățământ superior a fost convocat la Comisariatul Militar și trimis la un stagiu special de instruire organizat de GRU (Direcția Principală de Informații din Armata Sovietică), iar apoi a devenit consilier în guerilla sponsorizată de sovietici în Angola. Aceasta a fost soarta multor tineri moldoveni sau din alte provincii ale imperiului muskal, să-și verse sângele în aventuri militare prin care Rusia încerca să-și extindă hegemonia în Africa. Toată povestea cu decolonizarea și lupta popoarelor pentru eliberare națională nu era nimic mai mult decât o farsă. Atunci când a început să se pună problema decolonizării în anii ’50, angolezii i-au acordat puțină importanță, chiar dacă apăruseră deja mici guerille sponsorizate de sovietici sau de chinezi și recrutate din triburi aflate în conflict  din totdeauna. Dar acestea nu erau mai mult decăt niște bande de tâlhari ceva mai bine înarmate, care nu aveau nimic în comun cu ideologia marxistă sau eliberarea națională. Decizia de a implementa un proces de decolonizare în Angola s-a luat la Lisabona, fără consultarea angolezilor. În Portugalia tocmai avusese loc o lovitură de stat a militarilor cu vederi de stânga, așa-zisa „revoluție” a garaoafelor roșii, iar noii guvernanți au decis să abandoneze Angola pe mâna bandelor criminale cu pretenții de luptători pentru libertate.

Consecințele au fost catastrofale. Pe termen scurt, decolonizarea a însemnat retragerea administrației coloniale și a celor 300.000 de europeni care locuiau acolo. Agricultura s-a prăbușit, industria s-a evaporat ca și când nu ar fi existat vreodată, căile de transport nu au mai fost întreținute, sistemele de sănătate și educație s-au dezintegrat. Iar apoi a început conflictul între bandele care primeau arme de la ruși și cele care primeau arme de la chinezi. Statul „independent” angolez a eșuat. Un articol din Foreign Policy definea statele eșuate ca state incapabile să-și gestioneze faliile societale. Angola nu a avut nicio șansă de la bun început, căci decolonizarea forțată a distrus complet acele mecanisme care i-ar fi permis să fie un stat echilibrat și competitiv: buna guvernare, integrarea treptată a populațiilor locale în cultura și civilizația lusitană, forța militară alcătuită din europeni și indigeni.

Consecințele pe termen lung au inclus creșterea probabilității de a se declanșa foametea (Angola primește azi ajutoare alimentare din Africa de Sud și Portugalia, țări în care exporta alimente înainte de decolonizare) și molima (speranța de viață în Angola este una dintre cele mai scăzute din lume), evoluția către periferia sistemului global și creșterea nivelului de dependență față de actorii centrali (Angola este astăzi complet dependentă de China, care îi absoarbe întreaga producție de petrol), subdezvoltarea cronică. Toate aceste consecințe puteau fi înțelese atunci când a avut loc decolonizarea forțată, dar este în natura Stângii să facă ceea ce crede că trebuie făcut, indiferent de consecințe. Scenariul angolez s-a petrecut în mai toată Africa, cu diverse variațiuni locale. Lipsite de orice viitor, nefericitele populații africane au început să migreze spre Europa, Statele Unite și Israel. Numai că dezrădăcinarea naște alienare, iar alienarea conduce la revolte de stradă ca cele de la Londra sau Manchester, pe care tocmai le-am văzut pe ecranele televizoarelor. Nu este în intenția mea să afirm că toate crizele din ultimii ani sunt consecințe ale decolonizării forțate sau ale altor decizii strategice eronate. Dar este o certitudine că sistemul global ar fi fost mult mai stabil dacă decolonizarea forțată n-ar fi existat niciodată.

Cât de etică a fost decolonizarea forțată? Argumentul Stângii este acela că orice popor are dreptul să-și decidă singur soarta, bună sau rea. Dar oare acesta a fost imperativul moral al celor care au decis destinul coloniilor europene din Africa? Angolezii nu formau un popor, în sensul pe care îl dăm acestui cuvânt în Europa, ci o colecție eterogenă de populații cu niveluri diferite de dezvoltare: descendenții europenilor care stabiliseră acolo în ultimii 500 de ani, africani integrați în cultura lusitană și civilizația europeană, populații tribale. Nimeni nu i-a întrebat pe ei dacă doresc să fie „decolonizați”; soarta lor a fost decisă în urma unor discuții între guvernul stângist de la Lisabona (din care făceau parte și comuniștii care doreau să instaureze un regim socialist de tip sovietic în Portugalia) și guerilla „progresistă”. Gândirea dogmatică a unor persoane care credeau că știu în ce direcție se îndreaptă umanitatea a condamnat populațiile africane la un viitor de mizerie.

Marii conducători ai omenirii au fost vizionari care înțelegeau consecințele pe termen lung ale acțiunilor lor. Churchill, Adenauer, Reagan.  Ștefan cel Mare a fost un conducător vizionar. Grigore Ureche ne spune că înainte de moarte a convocat Sfatul Țării și i-a avertizat împotriva leșilor, ungurilor și rușilor (cu două sute de ani înainte ca Petru cel Mare să aducă Rusia la granițele Moldovei), iar apoi le-a recomandat să se alieze cu turcii, dacă nu pot să-și păstreze libertatea singuri. Gândirea lipsită de dogmatism este atributul marilor conducători vizionari. Cei care doresc să aleagă cea mai bună cale spre viitor vor trebui să renunțe și ei la dogmatism și corectitiudine politică, ceea ce adepții ideologiilor Stângii nu par a fi capabili să facă.