Gen. Catalin Voicu a plecat la cele vesnice

„O viaţă dăruită statului român”.

Născut în 1965, în timpul dezgheţului, mort de glaucom, în 2010, în vremea dictaturii.

Vine dintr-o familie şi a fost crescut în spiritul respectului, educaţie care îi va folosi mai tîrziu, aşa cum veţi vedea. De mic copil a fost un luptător. Ni-l imaginăm pe micul Cătălin în cartierul natal, Pantelimon, Dudeşti sau Giuleşti (nu avem date despre cartierul copilăriei însă putem presupune cu exactitate), căţărat în cireşul copilăriei (actualul Cireş Memorial) şi parcă îi auzim glasul cristalin, „Şase, şase, vine gaborii! Mareane, mă auzi, bă? Sau trebuie să ţip în idiş?”

Tezele din Aprilie îl găsesc în faţa curţii, jucîndu-se de-a hoţii şi vardiştii. Micul Cătălin, liberal prin structură, general prin destin, va suporta greu şocul cultural. Mai tîrziu, încarcerat în universul concentraţionar de la Jilava, generalul va scrie în memoriile sale: „Era o frumoasă după amiază de aprilie. Eram cu Marean, ne întorceam de la Tîrgul de Carte. Ca de obicei, pe drum ne jucam de-a hoţii şi vardiştii cu oamenii locului. Şi acum îmi aduc aminte privirile blînde şi resemnate ale bătrînilor, în care se citeau două mii de ani de înţelepciune şi fatalism istoric, cînd ne vedeau fugind cu bicicletele lor ruseşti şi ce mai găseam prin curţi. Pentru noi era un joc nevinovat, de copii, dar care, aveam să ne dăm seama mult mai tîrziu, avea să ne ajute în încercările dure ale vieţii. Ajunşi în faţa curţii mele, furăm (scuzată să-mi fie expresia) luaţi pe sus de cîţiva gealaţi, verii lui Marean. Drumul pînă la frizeria din colţ mi se păru o veşnicie. Tîrît prin praful uliţei, paralizat de frică, avui totuşi puterea să mai zic: „ca un cîine” în timp ce eram urcat pe scaunul frizerului. N-am să uit niciodată ochii mici şi speriaţi ai copilului oacheş din oglindă. Epoca hippie se terminase. Un ev de reală deschidere liberală luase sfîrşit iar august 1968 era doar o amintire care pălea în contextul noilor realităţi socio-culturale…. And as the flames climbed high into the night/To light the sacrificial rite,/I saw satan laughing with delight/The day the music died.” („Memorialul fericirii, un jurnal al durerii” – cap I „Copilăria”, pag.8)

Anul 1986 (anul crevetelui, după zodiacul vietnamez) îl găseşte absolvind Şcoala militară de transmisiuni de la Sibiu. Se va reîntoarce peste ani în oraşul tinereţii, împreună cu delegaţia partidelor isterice, ocazie cu care va rosti, în biroul primarului, celebra sa replică: „Ich bin eine hamburger. Lui Mircea aduceţi-i doar nişte apă plată, Herr Klaus. Danke.”

Tot aceeaşi perioadă, ultimii ani de privaţiuni alimentare ceauşiste, marchează şi începutul prieteniei dintre Cătălin şi Dumitru „Mitică” Venicius Iliescu, cel care îl ajută să devină aghiotant al procurorului general, Gheorghe Robu.

Alegerile din 1996 îl găsesc ca ofiţer activ, aşa cum îl găsiseră şi cele din 1992 şi 1990, şi revoluţia, şi mineriadele. Înghite pilula amară a rezultatelor din turul II şi se decide să se retragă la bibiliotecă şi în sala de cursuri. Sînt anii de început ai rezistenţei prin cultură. Astfel, în 1997 absolvă din pasiune Facultatea de Ingineria Mediului iar doi ani mai tîrziu, din necesitate, Facultatea de Drept la Academia de Poliţie. Cu toate astea, nu-şi poate învinge plictiseala şi sentimentul inutilităţii. Mai tîrziu, va scrie în memorii: „Viorică se întoarse spre mine, trăgînd plictisit din ţigară, luă în mînă bustul de ipsos al lui Buddha şi glăsui cu o voce în care se citea toată deşertăciunea vieţii: „Cătăline, rezistenţa prin cultură e bună dar îşi are limitele ei. Sîntem puţini şi e vreme nasoală, uită-te şi tu pe geam şi la componenţa guvernului. E timpul să ne înmulţim. E vreme de făcut copii.” Ascultă sfatul lui Viorică şi făcu doi.

Anul 2000 aduce cu sine şi eliberarea. Nu ratează momentul şi profită din plin de anii de liberalizare. Este reactivat ca ofiţer şi avansat de Ion Iliescu la gradul de general. Dealtfel, Iliescu e singurul preşedinte care l-a avansat de-a lungul timpului. Tot acesta îl şi decorează de două ori, cu Virtutea Militară în grad cavaler şi Virtutea Militară în grad de comandor, pentru fapte deosebite. Iliescu nu-şi dezminte aura de părinte spiritual şi îl ia pe lîngă el, ca consilier pe probleme. Experienţa de trei ani în această postură îi va folosi după 2004, cînd va deveni consilierul pe probleme al PSD-ului. În 2003, în plin avînt ştiinţific al societăţii româneşti, se înscrie la doctorat. Sînt anii frumoşi şi nebuni ai democraţiei româneşti. La sfîrşitul lui 2004, în plină campanie electorală, într-un gest de nelimitare spirituală şi încurajat de patronul artelor, Adrian Năstase, se decide să se apuce de pictură, ceramică şi tapiserie. Găseşte deja şi titlul primului tablou: „Seminţe de floarea soarelui” şi înfiinţează, împreună cu Mitică Venicius Dumitru, SC Agenţia Naţională de Pază, Protecţie, Investigaţii şi Protocol SRL. Zborul brîncuşian îi va fi frînt însă.

În decembrie 2004 nori negri se adună deasupra democraţiei româneşti. Deşi proaspăt ales deputat de Bacău pe listele PSD, generalul nu are motive de bucurie. În noaptea fatidică va  nota în memorialul-jurnal: „13 decembrie. E ora trei. Sparg seminţe şi plîng. Plîng şi sparg seminţe. Vocea lui Viorică, pe OTV, îmi sună dureros în creier: „Aţi cîştigat”. Totuşi este trist pe lume.” Se retrage în munţi împreună cu restul partidului, la schi. Acolo, la un grătar, se decide strategia de rezistenţă. Generalului Voicu îi revine sarcina cea mai riscantă: aceea de a fi cureaua de transmisie între fruntaşii partidului şi elitele dizidente din toate domeniile vieţii social-politice: justiţie, mediu de afaceri, servicii de informaţii, societate civilă sau vremelnic în civil şi chiar o parte din structurile represive ale noului regim.

Hăituit şi urmărit de forţele de represiune, reuşeşte totuşi să reia legătura cu Mitică Venicius Iliescu, binefăcătorul său. Împreună pun bazele Mişcării de Rezistenţă prin Cultură şi Justiţie. Astfel, ca prim pas al rezistenţei prin cultură, Iliescu, Năstase şi Geoană îşi fac bloguri iar Vântu şi Patriciu trusturi. A doua direcţie de luptă, pe care vor acţiona Cătălin şi prietenul său, Mitică Venicius, este justiţia. E perioada în care îi salvează viaţa bătrînului judecător Cristian Jipa şi încearcă s-o salveze de gulag pe Maria Schutz, o fruntaşă a partidului, descendentă din marea familie a schutzilor. Tot cu ajutorul Mişcării reuşeşte să-l pună în legătură pe judecătorul Florin Costiniu, un suporter al Rezistenţei, cu Locic şi Căşuneanu senior, un Malaxa şi-un Max Auschnitt al vremilor noastre. Dar laţul se strînge şi forţele fidele dictatorului se apropie din ce în ce mai mult de capii rezistenţei. Într-o zi mohorîtă de decembrie a anului 2009, generalul este încolţit de trupele de procurori pe strada din faţa casei şi încătuşat ca ultimul infractor de drept comun. Va urma lungul drum al Golgotei.

În timpul recluziunii în universul concentraţionar de la Jilava îşi va regăsi gustul pentru rezistenţa prin cultură, din această perioadă datînd şi volumul de memorii „Memorialul fericirii, jurnal al durerii”. În iunie, după o criză, generalul este internat la spitalul penitenciarului. Diagnosticul medicilor cade ca un trăznet: „nu suportă regimul de detenţie”. Mai exact, conform certificatului medical, generalul suferă de „nu suportă regimul de detenţie în fază terminală cu complicaţii şi glaucom”. Deja cu sănătatea şubrezită, va primi lovitura de graţie la căderea moţiunii de cenzură. „A picat”, îi zise cu voce tremurîndă Mona Pivniceru şi eroul nostru îşi dădu duhul.

Fotografia este luată din Adevărul

Facebook Comments

29 Comments Gen. Catalin Voicu a plecat la cele vesnice

  1. alexe mariana

    Si cati ca el…

    aparatul de clonare a functionat si functioneaza din pacate…

    bine ar fi sa-i fie cunoscuta mai larg povestea, dar si solutia, un sistem solid de evaluare pt toti cei ce acced la fuctiile publice, cu tot ce implica examene in mai multe etape, teste nationale, etc.

    Reply
  2. Pingback: Gen. Cătălin Voicu a plecat la cele veşnice « Revista Kamikaze

  3. Inima-Rea

    Da, domn'e, mişto!

    Dacă Voicu a făcut Şcoala de la Sibiu, e posibil să fi fost al DSS, ori de la bun început, ori după. După, erau vărsaţi la una din cele două unităţi de transmisiuni speciale (codificate) ale DSS, din una provenind actualul STS, cealaltă rămînînd la SIE.

    Reply
  4. Stelian

    De fapt, la nasterea lui "dom`ghinarar", jilava s-a cutremurat de fericire , si 45 de ani mai tirziu, in sfirsit, l-a avut. Dar mai asteapta, ea, sireaca, cu drag, si pe altii, ca sa se simta implinita,si are dreptate, e asa de primitoare… ; de pilda, posesorii de matusi diverse si foarte avute, crescatorii de sobolani rozalii, exploratorii meandrelor concretului, motanii mult-prea-vorbitori de bine (sau nu), – pe care atit si i-ar dori la pieptul ei-, se fac luntre si punte s-o evite.Pacat, pentru ca este loc in istoria pe care maiastru ati scris-o, zic, loc berechet si pentru memoriile dumnealor.

    Reply
  5. Pataphyl

    @bleen

    Jos pălăria, maestre. bag-o la antologie. Dacă n-ai antologie fă-ți iute… măcar două volume deocamdată! 🙂

    Reply
  6. zexe

    Un alt articol din ”Puterea”, unde se trateaza acelasi subiect, nu se mentioneaza numele lui Chireac, desi pare tot atat de documentat. Ce au de ascuns ce de la ”Puterea”? Ascund ceva?

    Reply
  7. gabhry_el

    Staţi pe recepţie că nici nu ştiţi ce pierdeţi: interviu în exclusivitate cu cel despre în mod total eronat se afirmă în acest articol tendenţios că ar fi mort – Cătălin Voicu.

    Nu, doamnelor şi domnilor, Cătălin Voicu trăieşte.

    L-am văzut eu, Dan Diaconescu – colegul lui, în direct, la tubulatură.

    Reply
  8. MicutzaCeKurai

    pe bune – in decembrie 1989 (acel decembrie 1989 acaparat deja de Iliescu si ai lui) tinarul capita Catalin Voicu a fost delegat sa aiba grija (sa tzipe in idis) de procurorii din Directzia Procuraturilor Militare Bucuresti. nu care cumva, pina termina de tras teroristii din toate pozitziile, sa aresteze procurorii vreun general dintre cei care ordonasera si executasera foc cu foc impotriva romanilor ce iesisera in strada pina in 22 decembrie 1989.

    Reply
  9. ane

    :)))))) Super!

    Sigur, e smecher Vanghelie asta, pe ta'su il chema, de fapt, Vanghelberg dar si-a schimbat el numele ca sa aiba priza la alta minoritate, mai mare. :))

    Reply
  10. skin

    care e faza cu "Sau trebuie să ţip în idiş?" iar avem probleme cu alogenii, cum avea severin acum 4-5 ani?

    admin: Vanghelie a declarat că e evreu după tată.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.