Keynes versus Hayek.
Decizia de cumpărare o ia un grup restrîns de politicieni versus decizia de cumpărare o iau cetăţenii, individual.
Politicienii cumpără pe banii altora versus fiecare cetăţean cumpără pe banii săi.
Banii sînt dirijaţi către anumite domenii, ramuri sau afaceri, în funcţie de preferinţele politicienilor versus banii se duc pe de o parte către acele domenii, ramuri sau afaceri care oferă produse şi servicii vitale, pe de altă parte, se duc către domeniile, ramurile sau afacerile care au dovedit că pot oferi în schimbul lor produse şi servicii de calitate.
Paradoxal e că keynesienii aduc argumente de ordin sentimental, „uman” („nu contează cifrele ci omul cu viaţa lui, cu dramele lui”) însă soluţia lor e de a lua decizia de la individul pe care tocmai îl plînseseră şi a o da unui grup restrîns de politicieni (şi economişti care anual îşi dau premiul Nobel unii altora, în sistem „CAR căciulă” – ăi mai bătrîni ştiu despre ce vorbesc).
La Keynes, nevoia e o minciună acceptată. Statul susţine şi creează industrii falimentare, pentru care nu există cerere, de care nu e nevoie. Totul e o punere în scenă. Nu e deloc de mirare că economişti de Nobel propun industrii de înarmare împotriva extratereştrilor. Industria de înarmare împotriva extratereştrilor este însăşi esenţa keynesianismului. Pe aceste temelii strîmbe se creează mii sau sute de mii de aşa-zise „locuri de muncă” (în fapt, şomeri cu salariu), se pompează resurse naturale, se creează o falsă cerere de forţă de muncă, o falsă cerere de calificări. Se investeşte într-un organism bolnav iar peste cinci, douăzeci sau cincizeci de ani, cînd explodează buboiul, dăm vina pe capitalism. Statul vinde o minciună unor oameni care îşi schimbă astfel destinele, care renunţă, de dragul stabilităţii la libertate. Uitaţi-vă ce s-a întîmplat în România comunistă, cu milioane de oameni puşi să joace roluri inutile într-o punere în scenă. După 1989, după ce au ieşit din lagăr aceşti oameni şi-au dat seama că nu sînt pregătiţi pentru lumea reală.
Americanii au găsit şi o altă formă de keynesianism: Statul nu cumpără şi nici nu face case la popor (că e America, totuşi) dar obligă băncile să dea împrumuturi tuturor, indiferent dacă împrumutaţii sînt capabili sau nu să returneze împrumuturile:
Ducu Hâncu despre criza din Statele Unite (Happy Fish, 2008)
Episodul 1:
Episodul 2:
Episodul 3:
Episodul 4:
Pingback: IMHO | Blogary
Nu se poate ieși din criză decât prin faliment (recunoașterea pierderilor) sau etatizarea pierderilor. În etatizare pierderilor, fie că statul acoperă pierderea din buget, pe seama contribuabililor, fie că o acoperă din emisiune monetară (falsificare de monedă), un fel de impozit pe toți deținătorii de lichidități. Metodele acestea există de când e lumea. Am un dispreț profund pentru cei care în loc să discute despre ieșirea din criză, se isterizează pe niște pretinși autori ai crizei. Alături de soluții pentru criză se poate discuta și despre evitarea crizei. Și ea se poate evita prin statistică macroeconomică (o ușoară contradicție în termeni) pentru anticiparea falimentelor și prin controlul emisiunii monetare. Acum sunt posibile soluții mult mai eficace decât pe vremea lui Keynes, trebuie doar îndepărtați pescuitorii în ape tulburi.
Europa are de ales între devalorizarea euro, falimentul controlat sau falimentul brutal ale Greciei, Italiei etc. Oricum nu poate evita pierderile. S.U.A încă mai supraviețuiește pe bază de emisiune de dolari (impozitarea tuturor deținătorilor de dolari).
gizas, asta cu ET e incredibila
Realitatea cifrelor spune ca CRA au reprezentat doar cateva procente din totalitatea subprime mortgages. Dar ce mai conteaza, nu? Important e sa iesim invingatori.
Keynesianism e cînd chemi cerşetorul din metrou să-ţi repare chiuveta, deşi nu e stricată. Ţi-o strică, îi dai bani că ţi-o strică, el are un loc de muncă şi tu o nevoie: de a cumpăra altă chiuvetă. Şi uite aşa scade şomajul şi creşte consumul.
dacă există nelămuriri – am văzut pe facebook – privind legătura dintre keynesianism şi invazia extraterestră, îl aveţi aici pe laureatul Nobel pentru economie, Paul Krugman
http://blogs.e-rockford.com/tedbiondo/2011/08/27/…
Nazistii au fost cei mai mari keynesieni din istorie.
😀 Incepe sa-mi fie dor de Marx si Trotski. Plus ca, la urma urmei, intre neoliberali si planificarea bolsevica nu e asa mare diferenta.
Pe de alta parte,"După 1989, după ce au ieşit din lagăr aceşti oameni şi-au dat seama că nu sînt pregătiţi pentru lumea reală" nu este tocmai o constatare realista. Dimpotriva, unii, deloc putini, s-au mulat ca un ciorap gaurit pe pichiorul schiop al etatismului post-sovietic de "piata". In Romanica, dar nu numai, s-au facut averi(exagerat de multe si neverosimil de mari) in 1% din timpul pe care l-au alocat ailalati de pe meleagurile civilizate(sute de ani, adica).
Si, nu in ultimul rind, in aceeasi tara, "a noastra", cica, practicantii "vodoo-ului" economic post-sovietic, nici macar nu se obosesc sa ia deciziile pentru ai multi. Cumpara citiva politruci, ii platesc la bucata si aia iau deciziile, chipurile pentru popor, in numele poporului.