Cateva reflectii despre alienarea parentala

Legea asta e, în sine, bună. În România mamele – divorțate sau nedivorțate – încă își folosesc în mod frecvent copiii pentru a se răzbuna pe bărbați. Am văzut bărbați îngenunchiați, terminați de femei care s-au folosit de copii pentru a-și zdrobi soții. Se poate și invers, dar eu personal am întâlnit mai puține cazuri.
Da, denigrarea celuilalt părinte în prezența copilului e un abuz. Mai mult, implicarea copilului de către un părinte în orice formă de subminare a celuilalt părinte e un abuz.

Părintele e pentru copil mai mult decât o persoană apropiată. E o structură psihică esențială în stabilitatea și dezvoltarea copilului. Când unul din părinți e denigrat în prezența copilului, ataci practic o structură psihică a acestui copil. Îl ataci pe el.
Spuneam că nici măcar nu e nevoie ca părintele atacator (de regulă mama) să formuleze explicit acuze la adresa tatălui. Se întâmplă de multe ori ca în spatele unor exprimări formale de genul „e bine și cu tata”, „poți să mergi cu tata dacă vrei”, atitudinea ei să fie una profund dezaprobatoare. In realitate, prin toate celelalte mijloace (mai puțin cel verbal) ea îi transmite copilului un mesaj opus: “eu merit iubirea ta, tatăl tău nu o merită”. Esența mesajului care ajunge la copil este următoarea: „eu sunt bună, tata e rău, dacă mă iubești pe mine, n-ai cum să-l iubești și pe el.”

În felul acesta, copilul își va reprima orice act spontan de afecțiune îndreptat spre părintele denigrat de teamă că va dezamăgi părintele denigrator (cel care merită, de drept, iubirea).
Cum părintele “puternic”, adică cel care este de obicei mai potent din punct de vedere afectiv, este de regulă mama, în caz de divorț, copilul își va reprima toate trăirile pozitive față de tată de teamă să nu fie abandonat de mamă. Teama de a nu dezamăgi părintele “bun” e uriașă.
Dacă acest copil trăiește totuși sentimente bune, pozitive, de afecțiune față de tată, apare sentimentul vinovăției care poate antrena o dinamică psihopatologică. De aici până la depresie nu mai e mult.

Mai e un aspect de notat: copilul simte, la un anumit nivel, că este manipulat afectiv de către mamă, dar nu-și poate exprima direct agresivitatea și se simte astfel neputincios. Apar, astfel, în acel copil, și premisele anxietății, nu doar cele ale depresiei.
Mai mult decât atât, copilul, la un moment dat, va găsi forme indirecte de a pedepsi părintele iubitor: începe șantajul (copilul însuși preia instrumentele manipulării și ale șantajului observate la parintele denigrator) – va șantaja deci ambii părinți (nu mănâncă, nu doarme, nu vrea să meargă la școală, cere bani de la părintele denigrat, duce vorba de la un părinte la altul etc.) Acest comportament are toate șansele să se fixeze ca trăsătură de personalitate.
La final avem un copil cu premise depresive și anxioase, plus un caracter urât (manipulator, șantajist, slab etc.).

Aș tăia un pic elanul și celor care sunt bucuroși că se recunoaște și la noi fenomenul alienării parentale. Comenta cineva, mulțumit: în sfârșit, părinții au drepturi egale!
De fapt, legea asta e în slubja altei legi – aceea a custodiei comune. Or asta e genul de lege care pare perfectă pentru toată lumea, dar care face rău copilului. E atât de generoasă, atât de rezonabilă, încât ne mulțumește pe toți. Mai puțin pe copil.
Psihologul care face evaluarea părinților se spală pe mâini imediat: decide plin de înțelegere că ambii părinți sunt OK. Judecătorul nu mai trebuie să delibereze prea mult, nu trebuie să-și piardă vremea citind dosare. Nu pierdem nici mână de lucru fiindcă în felul ăsta ambii părinți pot rămâne în câmpul muncii.
Rămânem totuși cu o mică problemă: copilul se alege cu două mame, cu doi tați și cu două case. Le are pe toate și nu are nimic.
Personal, NU sunt pentru custodia comună. Copilul are nevoie de O casă, de UN mediu, de niste valori coerente, de stabilitate emoțională, de coerență biografică.

(Foto: psychologytoday.com)

Facebook Comments

4 Comments Cateva reflectii despre alienarea parentala

  1. Radu

    Personal dvs sunteti ca si cei care sunt anti-vaccin. Desi stiinta va dovedeste contrariul ca programele limitate de legaturi personale sunt nocive, locuinta si custodia unica sunt dauntoare pentru copii, dvs va spuneti parerea la fel ca un anti-vaccinist convins, folosind argumente puerile, simplificand incercand sa aratati ca interesul copilului este servit de „o casa”, si evident sustineti aceasta parere pentru ca, nu-i asa, va pasa de copii.
    Totusi simplificand la fel ca dvs, un copil este conceput in doi, deci din start are 2 parinti, iar acel copil ii iubeste in mod egal pe amadoi. Deci nu iubeste o casa, un mediu, si niste valori, mai mult decat pe cei doi dintre parinti, si isi doreste in primul rand ca parintii sa se impace, iar daca asta nu se poate isi doreste sa ii aiba pe amandoi prezenti in viata lui intr-un mod liber, sa aiba access la fiecare parinte atunci cand are nevoie. Probabil ca stiti asta daca v-ati gandi cu adevarat ce simte si ce isi doreste copilul, sau poate daca l-ati intreba pe copil.
    Pareri au multi. Responsabilitate au putini!

    Reply
      1. Radu

        Pareri au multi, iar faptul ca autorul e un psihoterapeut nu inseamna nimic. La fel exista 3 medici care considera ca vaccinurile sunt nocive. Si acei medici au avut pareri pe care stiinta le-a infirmat. Totusi din cauza parerilor – nedovedite – si eventual ascunse dupa masca „specialistului” o serie de copii au probleme grave de sanatate sau mor. Pentru ca, de! un medic, „parerist”, ignora evidenta si stiinta, le-a spus parintilor ce vor sa auda si acei parinti nu isi mai vaccineaza copii.
        Autorul psihoterapeut e la fel, ignora cu buna stiinta, dovezile stiintifice in cazul „custodiei comune” La fel ca dansul au fost altii, dar dupa zeci de ani de cercetari pe zeci de mii de copii s-a ajuns la concluzia ca ceea ce este daunator, este de fapt custodia unica – acea „o casa” pe care o sustine autorul.
        Daca autorul ar avea responsabilitate, ar putea sa accepte dovezile stiintifice disponibile si mai apoi, si sa isi puna macar un pic problema ca poate greseste. Iar daca e sigur ca nu greseste atunci nimic nu il opreste sa isi dovedeasca parerile prin studii de calitate pe care restul comunitatii stiintifice sa le poate aprecia si apoi aplica.
        Cum am spus, pareri au multi, inclusiv psihoterapeutul – autor pe blog. Responsabilitate nu prea.

        Si apropo, poate doresti sa te mai gandesti cand doi iti spun ca esti beat, te duci si te culci, cand sute iti spun ca gresesti incerci macar sa accepti responsabil faptul ca s-ar putea sa te inseli si incepi sa te gandesti ce vor sa spuna.
        Iti recomand „I am Malala” – daca un copil si-a facut vocea auzita pentru educatie in Pakistan, atunci oare nu este posibil ca zeci de mii de copii din familii divortate sa fi spus catorva sute de terapeuti ca le este rau in custodie unica si ca vor sa fie cu ambii parinti, pentru ca „o casa” nu inlocuieste dragoaste pe care ei o au pentru fiecare.

        Reflectii placute si responsabile!

        Un altfel de psihoterapeut

        Reply
  2. STAN-PĂȚÍTUL

    „Personal, NU sunt pentru custodia comună. Copilul are nevoie de O casă, de UN mediu, de niste valori coerente, de stabilitate emoțională, de coerență biografică.”
    “.. are nevoie de “UN mediu”. In cazul divortului dintre soti, cum procedam, lasam copilul doar la domiciliul fostei sotii pentru a-i asigura copilului repere fixe? In ce scop ?
    Sa nu confundam autoritatea parinteasca a ambilor parinti, custodia si domiciliul. Sunt lucruri distincte.
    Da, are nevoie de UN DOMICILIU. De coerenta biografica poate, dar nu are cum sa beneficieze de asa ceva. Tocmai de aceea fostii soti au divortat, pentru ca nu s-au inteles. Tatal crede in alte valori decat mama. Sau mama isi doreste indepartarea tatalui din peisaj dintr-un motiv sau altul, folosindu-se de diverse sugestii subliminale negative la adresa tatalui.
    O femeie care isi doreste copilul doar pentru sine, se foloseste de necesitatea reperelor fixe cu scopul de a indeparta copilul de tata respectiv de fostul sot. In cel mai rau caz, se muta in alta localitate, considerand impactul tatalui in viata copilului irelevant. Doarme in acelasi pat cu copilul pentru a-i semana dependenta de mama in subconstient.
    Autoritatea parinteasca comuna e singurul avantaj pe care il are un tata, in situatia in care fosta sotie il denigreaza in fata copilului si nu-si doreste altceva decat instrainarea sau indepartarea tatalui de copil.
    Daca n-ar fi prevazuta legal, cum si-ar putea tatal exprima dezacordul asupra deciziilor luate de fosta sotie, in anumite situatii in care e implicat copilul? Dau un exemplu. Daca fosta sotie considera necesara o operatie, neavand autoritate comuna, tatal nu are niciun cuvant in fata fostei sotii. Ca si parinte, e normal ca tatal sa aibe dreptul de a fi informat de catre medicul curant al copilului asupra starii sale de sanatate, sa fie necesara chiar o semnatura.
    Alt exemplu, daca fosta sotie vrea sa treaca granita cu copilul, tatal cum afla? Autoritatea parinteasca comuna, atentie, nu custodia, o obliga pe mama sa aibe asupra sa un acord de trecerea a frontierei semnat de tata la notar.
    Faptul ca un copil ai carui parinti au divortat, are UN mediu nu-l ajuta cu nimic. Are nevoie si de prezenta si impactul tatalui in viata sa, chiar daca in opinia fostei sotii, nu a avut niciun alt rol, deca cel al unui donator de material genetic. Statul ar trebui sa insiste si sa vegheze mai mult asupra interesului superior al copilului in cazul unui divort. Programele de vizitare acordate de instante, ar trebui sa fie consistente, astfel incat si tatalui sa i se dea o sansa de a-si vedea si de a-si educa propriul copil. Afirm asta, pentru ca deocamdata in multe situatii tatal este un platitor de pensie alimentara cu mai multe obligatii decat drepturi.
    Partea mai putin pozitiva a lucrurilor in ceea ce priveste dispozitia la care faceti referire, este ca alienarea parentala e greu de probat. Vorbesc din experienta personala cand spun asta. Fosta sotie s-a folosit de acest concept intr-un mod extrem de lucrativ. Am divortat cand fetita mea avea doar un an si a durat foarte mult pana cand sa ajunga sa-mi spuna “tata”, pana cand sa-mi spuna “te iubesc”, pana cand sa ma lase s-o strang in brate. In procesul intentat fostei sotii, aceasta din urma a depus la dosar un raport de evaluare psihologica redactat de un psihoterapeut (in absenta mea ) in care sustinea ultimele doua fraze din articol. Nu stiu in ce masura a cantarit acel raport asupra deciziei luate de instanta, dar cert e ca o vad pe fiica mea odata la doua saptamani cateva ore, pentru ca acesta a fost programul de vizitare considerat corect de catre o instanta din Romania. Folosindu-se de alienarea parentala si schimbandu-si domiciliul in alta localitate, fosta sotie a reusit indepartarea copilului de tata, copil pe care numai eu si Dumnezeu stim, cat de mult mi l-am dorit.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.