Două doamne. 20 – 21 mai 2018

I. Pentru că mai avem nevoie și de vești bune.

Anca Maria Cernea, Președinta Fundației Ioan Bărbuș, medic și autor pe blogul În Linie Dreaptă (și prietena mea, mărturisesc cu modestie 🙂 ), a primit, din partea mareșalului Seimului polonez, Marek Tadeusz Kuchciński, medalia „Curaj si Credibilitate”, pentru o promovare de încredere a culturii poloneze în străinătate și pentru contribuția la o imagine pozitivă a țării.

Medalia a fost obținută și pentru promovarea alianței dintre țările noastre, cu păstrarea unei priorități din respectul pentru suveranitatea lor națională și identitatea lor culturală și religioasă. Ceea ce este nu numai în interesul celor două țări, dar și în interesul întregii Europe și al civilizației occidentale.

Aici, o încercare video realizată împreună cu Costin, la sfîrșitul anului trecut.

II. Pentru că avem nevoie de adevăr.

Vineri, am stat la masă cu o doamnă care nu are cont Facebook. Și trăiește foarte bine, da.

La un moment dat, îmi spune:

– Tu ce pretenții ai de la Luluța? Luluța, pe care o cunosc personal, e o fostă sportivă, o fată simplă. Îi plac locul I și zdrăngănelele, ca medaliile. Ea vrea, ca orice sportiv, să cîștige, asta-i tot.

Și uite așa, cu sportul, facem praf justiția, i-am răspuns. Nici măcar nu le-a fost greu.

A ridicat din umeri a ”n-ai de unde, n-ai cu cine” și am continuat să bem, să mîncăm și să rîdem.

Ceea ce, surprinzător poate, fac oamenii de dreapta cînd se adună. 😀

Legea de fier a oligarhiei

O idee recurentă a apărătorilor comunismului e că acesta n-a fost aplicat pentru că muncitorii n-au deținut efectiv mijloacele de producție. Într-adevăr, controlul real era exercitat de o elită de partid, nu de muncitori. De aici se deduce însă că sistemul comunist n-a fost aplicat și mai avem de așteptat să fie aplicat cu adevărat. Revoluția a fost trădată. Discuția e relevantă și pentru azi. Și în socialismul democratic deținem lucruri în comun: poșta, educația, brațul Pavel etc.

Un răspuns la inegalitatea deciziei din socialism e legea de fier a oligarhiei a teoreticienilor elitiști (Michels, Mosca, Pareto etc). Potrivit ei, în orice activitate omenească, orice organizație va fi condusă de o elită restrânsă. Aceasta funcționează peste tot că vorbim de firme, sindicate, organizații caritabile sau de cluburi[1]. În orice organizație vom avea întotdeauna minoritate de oameni formată din lideri și o majoritate formată din followers[2]. Consecința acestei legi e că indiferent de forma de socialism aplicată, hard (comunism, nazism) sau soft (socialismul democratic) vom avea mereu inegalitate de decizie între lideri și followeri. Toate animalele sunt egale, însă unele animale sunt mai egale decât altele.

Argumentul principal al lui Michels e că democrația are nevoie de organizare[3] iar organizarea duce la oligarhie, la un control de către elite. Potrivit legii de fier a oligarhiei democrația și organizarea pe scară largă sunt incompatibile. O birocrație este ierarhizată din rațiuni de eficiență. Multe decizii care trebuie luate zilnic nu pot fi luate eficient de un număr mare de oameni. Funcționarea eficientă a organizației cere concentrarea puterii în mâinile câtorva oameni[4]. Pe măsură ce organizația crește, sarcinile devin mai multe și mai grele. Acestea nu mai pot fi rezolvate din mers, ci e nevoie de specializare, de diviziunea muncii[5]. În orice organizație, că e stat sau partid politic e nevoie de diferențierea organelor și funcțiilor[6]. Cu cât crește numărul persoanelor organizate, cu atât crește numărul sarcinilor și calitatea lor[7]. Așa se formează o birocrație ierarhică[8]. Democrația duce la oligarhie, la o elită care decide asupra treburilor cetății. Cu cât crește organizarea, cu atât crește puterea liderilor[9]. Dacă fiecare persoană participă egal la decizie, crește foarte mult timpul luării deciziei. Democrația directă funcționează în grupuri atât de mici că sunt de fapt formate doar din lideri. Pentru succes orice organizare are nevoie de o mână de profesioniști drept lideri sau o minoritate dedicată și care poate rezolva aceste lucruri[10].

Pentru Michels, democrația este despre o influență și o participare egală în legiferarea interesului comun[11]. Dacă democrația înseamnă decizie egală, atunci democrația este imposibilă. Majoritatea nu decide, ci doar urmează această minoritate de lideri. Împărțirea lideri-followeri există nu doar în monarhia absolută, ci și în democrație. Democrația directă nu e o soluție. Pentru Michels, cele două obiecții principale la referendum sunt incompetența maselor și lipsa de timp[12]. Referendumul ia timp. Bernstein spunea că și dacă selectăm cele mai importante chestiuni pentru referendum, cetățeanul va găsi în fiecare duminică pe birou un număr de probleme care-i va tempera entuziasmul pentru referendum[13]. Masele nu pot trece cele mai simple rezoluții. Așa apare necesitatea democrației reprezentative. Aceasta rezultă din numere[14]. Situația nu poate fi rezolvată prin îmbunătățirea mijloacelor de comunicare. Cum adunăm masele într-un anume loc și timp și cu frecvența cerută de viața de partid?[15]. Democrația directă are costuri mari și așa e preferată democrația reprezentativă. Prin referendum se pierde timp. Referendumul pare nepotrivit pentru chestiuni urgente[16]. Apoi acesta ar fi în conflict cu militantismul partidelor socialiste[17]. De obicei, partidele sunt ostile referendumului[18]. Michels observa cum referendumul a fost rar utilizat de partidele socialiste și cu rezultate slabe. La rezultatele proaste au contribuit ambiguitatea întrebărilor și participarea insuficientă a maselor. E un instrument puțin utilizat de socialiști, deși socialiștii păreau par mai interesați de guvernarea directă, de către popor[19]. „Burghezii” din Elveția îl foloseau mai mult ca socialiștii.

Apoi și referendumul e organizat de cineva. Și aici apare riscul manipulării agendei de către elite. Acestea decid ce și când să se voteze.

Michels descoperă această lege sociologică prin observarea oligarhiei din partidele social-democrate din Europa la sfârșitul secolului XIX[20]. Și acestea erau dominate de lideri, deși unii socialiști, cum erau cei nemți, spuneau că n-au lideri, că partidul nu are decât angajați, că e un partid democratic și că existența liderilor e incompatibilă cu democrația[21]. Tendința oligarhică există și în sindicate. Când sindicatele devin mari și puternice nu mai caută să-și extindă numărul de membrii, ci să-l restrângă. Acestea încearcă să pună o cotizație mare pentru admitere, cer o perioadă de ucenicie mai mare etc. Sunt lucruri prin care sindicatele vor să păstreze privilegiile membrilor pe seama altor muncitori[22].

O chestiune înrudită cu această inegalitate de control e „principal-agent problem”. Există riscul ca liderul să acționeze contrar intereselor persoanelor reprezentate. Aceasta rezultă din controlul inegal. Dacă liderul are o putere mare de decizie față de membri, evident că poate decide și să se sustragă controlului lor. Elitele au interesele lor, iar acestea sunt diferite de cele ale cetățenilor[23].

În plus, Michels analizează diverși factori care consolidează oligarhia dincolo de discursul oficial al partidelor. Există câteva trăsături ale liderilor și followerilor care consolidează oligarhia organizațională. O astfel de trăsătură e incompetența maselor. Masele sunt incompetente și au nevoie de direcție[24]. Și Lenin crede în clasicul „Ce-i de făcut?” că e nevoie de un grup mic de revoluționari de profesie care să conducă masele. Liderii sunt percepuți ca fiind cei mai capabili[25]. Liderii trebuie să fie educați. De exemplu, candidații la funcția de secretar al sindicatelor sunt testați pentru cunoașterea chestiunilor juridice și pentru skillurile de scriere[26]. Reglementările sindicatelor din industria metalului aveau 47 de pagini și conțineau 39 de paragrafe. Fiecare paragraf avea între 10 și 12 secțiuni. Orice muncitor obișnuit s-ar pierde în acest labirint[27]. Exemplul e de la începutul secolului XX. Pe reglementările de azi un muncitor obișnuit trebuie să știe biblioteci de reglementări. Apoi Michels spune că de multe ori masele au arătat mai puțin înțelegere a democrației decât guvernul reprezentativ[28]. Masele aleg rău. Și la noi politicienii menționau acest argument. Dacă masele ar vota pentru pedeapsa cu moartea sau abolirea taxării? Alt argument menționat e că referendumul a fost folosit de dictatori.

Apoi există un cult al venerației între mase. Uneori membrii dau numele liderilor copilor. De exemplu, în Germania, între 1863 și 1875 era o explozie a numelor „Lassalle” și „Marx”[29]. Există apoi indiferența politică a maselor și nevoia lor de a fi ghidate. Mai e și atitudinea de mulțumire a maselor pentru cei care-i reprezintă[30].

În plus, liderii au la dispoziție sancțiuni negative și pozitive pentru a promova comportamentul dorit. Aceștia promovează tineri care sunt de acord cu ei. Așa oligarhia se perpetuează. Birocrația promovează centralizarea puterii[31]. Există și un control prin bani al organizației. Partidul are la îndemână posturi plătite. Așa poate oferi o carieră liderilor muncitorilor. Așa liderii proletari devin burghezi[32]. Plata pentru serviciile aduse întărește birocrația partidului[33]. Un alt de mijloc de menținerea a dominației clasei conducătoare este transmiterea ereditară a puterii[34]. Un altul e votul de încredere cerut de lideri. Toate aceste lucruri încurajează împărțirea lideri-followeri din organizații.

Revoluția rusă a confirmat predicția că o revoluție socialistă reușită nu va duce la mai multă democrație pentru clasa muncitoare. Aici un grup de conducători doar a fost înlocuit cu altul[35]. În 1920, la doar 3 ani după preluarea puterii, bolșevicii au început să facă curățenie în rândul propriului partid. Partidul și-a exilat lideri importanți pentru că s-au opus voinței secretarului de partid, Iosif Stalin[36]. Legea de fier a oligarhiei n-a dat semne de dispariție. Dimpotrivă, această tendință a fost exacerbată. În URSS o elită care prospera în timp ce masele trăiau în sărăcie[37]. Puterea elitelor n-a dispărut nici în Cuba sau China[38].

Sunt mai multe răspunsuri socialiste la critica elitistă. Aceștia dau vina pe organizare, proprietatea privată, diviziunea muncii, lipsa educației etc. Abolite aceste lucruri și vom avea un control egal al deciziei.

Pentru autori comuniști, oligarhia depinde de forma de proprietate, nu de organizare. Cum în noua societate comunistă e abolită proprietatea privată, nu va rezulta o clasă nouă[39]. Și anarhocomuniștii acuză proprietatea privată[40]. Pentru ei statul e rău pentru că protejează proprietatea privată, ierarhia, inegalitatea etc. Prin eliminarea statului am scăpat de ele. Când se va trece la anarho-comune non-statale vom avea și egalitate de control al deciziei între oameni.

Proprietatea înseamnă control, ori liderii comuniști au acest control și nu doar asupra mijloacelor de producție non-umane cum sunt capitalul și resursele naturale, ci și asupra resurselor umane. În socialismele hard (comunism, nazism) un om poate fi de facto proprietatea altui om, ca în sclavie. Colectivizarea nu abolește inegalitatea deciziei. Votul egal pe decizii nu e o imposibilitate fizică. Doar că nu e eficient și în acord cu modul obișnuit de funcționare al organizațiilor mari. E foarte costisitor să aduni atâta lume la fiecare decizie. Multe decizii sunt banale. De exemplu, trebuia schimbată hârtia de la imprimantă în nu știu ce birou. Ce fac? Adun 20 de milioane de oameni ca să ratifice această decizie? Costurile sunt mai mari decât beneficiile. E mai ineficient și decât a fost sistemul comunist așa cum îl știm istoric. În apărarea comunismului trebuie spus că se obține totuși o egalitate, egalitatea în sărăcie pentru mase.

Socialismul asumă că toți oamenii sunt egali natural. Diferențele sunt efecte ale diviziunii muncii[41]. De fapt, diviziunea muncii rezultă din inegalități naturale. X se ocupă de sarcina y pentru că are skillurile potrivite. La fel sunt și skillurile de lider. Pentru socialiști inegalitatea e construită social. Dacă schimbăm instituția opresivă a proprietății private cu una non-opresivă a proprietății comune, inegalitatea dispare. În realitate, inegalitățile naturale se manifestă și în politică. Această intuiție scapă socialiștilor din toate partidele.

Inegalitatea de decizie există și pe piață. Cei mai buni și dedicați vor deveni lideri că vorbim de o fabrică de oțel sau de un club de bridge[42]. Există o inegalitate naturală a abilităților și intereselor. Acestea sunt elite naturale. Ascensiunea lor are la bază serviciile aduse semenilor fie în organizație, fie în producerea de bunuri pentru consumatori. Elitele politice sunt, în schimb, aristocrații artificiale[43]. De exemplu, o elită politică decide că fotbalul e rău și-l scoate în afara legii. Elitele naturale aici sunt jucători, antrenori, organizatori ai jocului etc. Elitele artificiale sunt cele politice[44]. Elitele artificiale emerg prin suprimarea elitelor naturale[45].

Avantajul pieței e că-i crește muncitorului puterea de decizie. În comunism singurul patron este statul iar muncitorul trebuie să-i accepte condițiile. Muncitorul nu poate găsi un angajat mai bun. Avem un monopol al statului pe piața muncii[46]. Pe piață ai free entry și free exit.

E omul multilateral dezvoltat un răspuns la oligarhia organizațiilor? Poate fi un răspuns la incompetența maselor, nu și la inegalitatea de control. Chiar dacă apare acel om nou care face de toate, e și fizician, muncește și în fabrică, cântă și la pian etc, întrebarea de ce ar face joburi proaste? „Cine va duce gunoiul”? Un răspuns poate fi că se vor sacrifica unii pentru că țin ca sistemul comunist să reușească. Această coadă la sacrificiu nu prea a avut loc în societățile comuniste cunoscute și nu există nici la socialiștii din prezent.

Alt răspuns comunist la inegalitatea deciziei se concentrează pe originea sănătoasă a liderului. Dacă liderul vine din clasa socială sănătoasă, nu se va forma o nouă clasă. Scopul va fi să prezerv această origine sănătoasă, să evit îmburghezirea liderilor muncitorilor. Aici sunt sugerate diverse soluții ca viața în comun, educația etc. Prin traiul în comun (e) se cultivă conștiința de clasă[47]. Așa liderii proletari nu vor acționa împotriva clasei muncitoare. Bakunin cerea socialiștilor burghezi să-și abandoneze modul de viață burghez[48]. În 1871, Neceaev spunea că un adevărat revoluționar e cineva devotat cauzei. Acesta nu are interese personale, afaceri, sentimente, atașamente, nici proprietate, nici măcar un nume. Singura sa pasiune e Revoluția. Acesta trebuie să uite vechiul mod de viață burghez[49]. Altă soluție pentru dezvoltarea conștiinței de clasă e educația.

Dacă ne uităm la experiența statelor comuniste, vedem cum oameni cu origine sănătoasă au devenit tirani. Tentația puterii de care vorbeau deja liberali clasici ca lord Acton operează indiferent de clasă. Exercițiul conducerii le distorsionează liderilor caracterul moral[50]. Bakunin credea că deținerea puterii de transformă într-un tiran pe cel mai devotat prieten al libertății[51]. Nici educația nu este suficientă. Pol Pot era educat. Comuniștii n-au anticipat comportamentul agresiv al elitelor. Dacă baza ideologiei e furtul sub numele mai inocent de „socializare a mijloacelor de producție”, probabil că agresiunea liderilor se va manifesta și mai încolo, dincolo de colectivizarea inițială.

Răspunsul dat de însuși Michels la problema oligarhiei organizațiilor spre bătrânețe ține de persoanele carismatice. Acestea bat tendințele oligarhice ale organizațiilor. Un lider carismatic are abilitatea să depășească inerția organizației și trezește masele care să sprijine realizarea de lucruri mari. Carisma e secretul[52]. Din păcate, Michels descoperă o astfel de carismă la Benito Mussolini, care tocmai îi oferise în 1928 o catedră la universitatea din Perugia[53]. Intelectualii nu se dezmint.

Un răspuns al socialismului democratic la provocarea elitistă e că democrațiile contemporane au crescut puterea de decizie cetățenilor. Statul nu mai decide tot ce mișcă ca în totalitarism. Statul nu e proprietar al economiei. Guvernul se poate schimba, e controlat de parlament[54]. Cetățenii au mai mult control asupra liderilor. Îi pot schimba prin vot, îi pot intimida prin proteste, se reduce inegalitatea de control, există pluralism etc.

Chiar și așa, oligarhia persistă în socialismul democratic. Controlul bunurilor publice rămâne inegal. Oricine poate observa cu ușurință că nu are mare lucru de spus pe bunurile deținute acum de stat șosele, companiile de stat etc. Nu trebuie să așteptăm comunele din anarhocomunism pentru a testa controlul cetățenilor asupra bunurilor publice. Un votant simplu din România n-are același control asupra unui lac deținut de stat ca un lider PSD. Chiar dacă un om obișnuit are același vot cu Dragnea, deciziile ulterioare privind alocarea funcțiilor publice sau a contractelor cu statul sunt inegale. Dacă ar fi egale, rentele, banii din afacerile cu statul, n-ar mai fi rentabile pentru omul politic. Secretul rentelor politice e integrarea beneficiilor și dispersarea costurilor. Profitul s-ar împărți la milioane de oameni și n-a mai fi concentrat de o minoritate de lideri politici. La banii publici, mulți sunt chemați, puțini sunt aleși.

În genere, tendința oligarhiei politice e să restrângă foarte mult chestiunile pe care poți vota. Nu decidem efectiv pe bunurile deținute colectiv drumuri, armată, educație etc, ci doar pe lideri[55]. Ce să mai spunem de admirația intelectualilor de azi de stânga pentru tehnocrație și disprețul pentru „populism”? Altădată, stânga ar fi spus că tehnocrația este ierarhică, opresivă. Azi, când e controlată de ei, e numai bună. Nu degeaba stânga e acuzată de conservatori de deficit democratic.

În genere, socialiștii numesc „capitalism” efectele nocive ale socialismului. Așa comunismul n-a fost comunism, a fost „capitalism de stat”. Iar în lumea contemporană afacerile cu statul facilitate de socialism sunt „neoliberalism”. Comunismul în sens de colectivizare a mijloacelor de producție de către stat a avut loc. Au fost aplicate toate punctele din „Manifestul Comunist”. Sintagma „capitalism de stat” e o contradicție. Capitalismul e despre controlul privat, socialismul despre controlul public al resurselor, fie total, fie parțial. O altă falsificare e să spui că nazismul nu e socialism. E greu, pentru că nazismul presupune un control total al societății de către stat. Ideea e să găsesc un element considerat relevant pentru socialism și care nu e prezent în nazism. Un astfel de element este, de exemplu, internaționalismul. Cine citește programul nazist din 1933 vede că e plin de locurile comune ale socialismului. Dacă am scoate partea legată de minorități, programul ar fi votat cu ușurință de Parlamentul European și sub un nume fancy gen „Lisabona 2027”. Cât îl privește pe cel fascist al lui Mussolini din 1919, acesta ar fi votat fără modificări. La fel se argumentează că PSD nu e socialist. Văd că e anti gay marriage, una din puținele idei liberale ale stângii contemporane. Prin urmare, PSD nu e de stânga, nu e stânga autentică. E conservator, nu liberal. Liberal e abia socialismul cu față umană, leftismul, liberalismul de stânga. În realitate, PSD nu e conservator pentru că nu e pro stat minimal sau liberalism economic. Cu foarte mici diferențe, e la fel de progresist ca socialismele la modă. Prin astfel de răstălmăciri socialismul real devine o fata Morgana. Mereu găsesc un motiv pentru care socialismul nu a fost aplicat niciodată. Socialismul nu e nicăieri, deși e pretutindeni.

BIBLIOGRAFIE:

[1] Rothbard, Murray N.2006, Bureaucracy and the Civil Service in the United States: https://mises.org/library/bureaucracy-and-civil-service-united-states, accesat 02.02.2018.

[2] Rothbard, Murray N. 2000, Egalitarianism as a Revolt Against Nature, and Other Essays, Second Edition, Luwig von Mises Institute, Alabama, pp.280-281.

[3] Michels, Robert.1999, Political Parties: A Sociological Study of the Oligarchical Tendencies of Modern Democracy, Transaction Publishers, London, p.61

[4] Elwell, Frank. „The Sociology of Max Weber”.Verstehen Max Weber’s Home Page. Available from: http://www. faculty. rsu. edu/~ felwell/Theorists/Weber/Whome. htm (Accessed 10th July 2006)(1996), p.12: https://pdfs.semanticscholar.org/c518/d8d462447369858ba5e6ceae35e64976f2fb.pdf, accesat 08.02.2018.

[5] Michels, op.cit., p.71.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p.72.

[9] Ibidem, p.71.

[10] Rothbard, 2001, op.cit., p.283.

[11] Michels, 1999, op.cit., p.65.

[12] Ibidem, p.309.

[13] Ibidem, pp.309-310.

[14] Ibidem, p.65.

[15] Ibidem, p.65.

[16] Ibidem, p.310.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem, p.79.

[19] Ibidem, p.309.

[20] Rothbard, 2001, op.cit., p.282.

[21] Michels, Robert, op.cit., p.72.

[22] Ibidem, p.275.

[23] Lipset,S. M. 1999, Introduction în Michels, op.cit., p.34.

[24] Ibidem, p.26

[25] Michels, 1999, op.cit., p.114.

[26] Ibidem, p.68.

[27] Ibidem, p.281

[28] Ibidem, p.307.

[29] Ibidem, p.93

[30] Ibidem, p.92

[31] Elwell, 1996, op.cit., p.13.

[32] Michels, 1999, op.cit., p.108.

[33] Ibidem, p.138.

[34] Ibidem, p.52.

[35] Lipset,S. M. 1999, op.cit., pp.19-20

[36] Lipset, S. M. 1999, op.cit., p.20.

[37] Gordon, David. 2009, A Student’s Guide to Economic History: https://mises.org/library/students-guide-economic-history, accesat 02.02.2018.

[38] Rothbard, 2001, op.cit., p.282.

[39] Lipset,S. M. 1999, op.cit., p.25.

[40] Rothbard, Murray N. 2005, Egalitarianism and the Elites

https://mises.org/library/egalitarianism-and-elites, accesat 02.02.2018.

[41] Rothbard, Murray N. 2000, op.cit., p.300.

[42] Ibidem, p.281.

[43] Rothbard, 2001, op.cit., p.285.

[44] Rothbard, 2001, op.cit., p.286.

[45] Ibidem, p.285.

[46] Djilas, Milovan. 1957, The New Class, Thames & Huson, London, p.10.

[47] Michels, 1999, op.cit., p.312.

[48] Ibidem, p.314.

[49] Ibidem, p.314.

[50] Ibidem, p.205.

[51] Ibidem, p.206.

[52] Lipset, S. M. 1999, op.cit., p.32

[53] Ibidem, p.33.

[54] Ibidem, p.61.

[55] Rothbard, Murray N. 2006, Power and Market, Ludwig von Mises Institute, fourth edition, Auburn, Alabama, p.20.

Preluare indodii.ro

19 mai 2018. Toxicitatea PNL

Scriam ieri despre plîngerea imbecilă a lui Orban și atacul la ordinea constituțională. Să vedem exact despre ce este vorba.

Ce spune Constituția României? În ordinea numerelor de pe tricou, articolele din constituție privind speța despre care discutăm:

Art. 91
(1) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege.
(2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
(3) Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României.

Art. 102
(1) Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.

Art. 109
(1) Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia.

(3) Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială.

Nu știm dacă Orban a făcut sesizare pe legea privind responsabilitatea ministerială. Nu știm decît că ”cetățeanul Orban”, cum a spus, a depus plîngere penală împotriva prim-ministrului (adică dumneavoastră, doamna Dăncilă), și că DIICOT trebuie să dea o soluție. Soluția ar fi de neacceptare a plîngerii, conform articolelor de mai sus din constituție.

Știm doar că Orban ne-a pus, după Iohannis, într-o situație atît de proastă pe plan extern cum nu am mai fost de multă vreme. Și că dacă partenerii noștri americani nu ar fi oameni deștepți și nu ar ști cu cine au de-a face, asta ne-ar putea cauza grav pe termen lung chiar.

Nu reiau argumentele prezentate ieri, le găsiți aici. Ce mi se pare interesant sînt toxicitatea și nocivitatea PNL-ului pentru politica românească. De la reînființarea din 1990, PNL a cîntat aceeași melodie care i-a furat pe mulți. Ulterior, mulți au constatat că nu aveau ureche muzicală.

Și spun chiar că PNL este mai toxic decît PSD pentru că în timp ce în privința PSD știm cu cine avem de-a face, PNL tot încearcă să păcălească. Culmea, încă îi reușește. Iar asta dovedește lipsa de maturitate politică a multora, seduși în continuare de istorie sau/și de liberalism. Oameni capabili și de bună credință, de care îți pare și rău, se încolonează periodic în partidul care, mai devreme sau mai tîrziu, dă cu oiștea în gard di granda.

Nu există, în toată istoria postdecembristă a acestui partid, vreun conducător, vreun program sau vreo idee pe care să te poți baza. Cu care și pe care să poți construi ceva. Nu există inteligență, onoare, cuvînt. Nu există, în afară de nume, nimic care să ofere siguranță și încredere.

Nu există măcar un om care, sedus de istoria reală a partidului și intrat sau asociat cu, să nu sfîrșească ori amețit, ori dezgustat de ce se întîmplă acolo. Nu există competență și bune intenții care să nu fie sancționate la un moment dat.

Inversînd calea biblică, PNL a transformat măreția, patriotismul și dragostea de țară în artificii și zorzoane colorat-strălucitoare.

Nu există decît emfază și găunoșenie. Și o imposibil de reprimat dorința de a fi PSD. Similar, Orban este un Dragnea neizbutit, cu ifose de salvator de neam. Ne-am lămurit!

18 mai 2018. Îngropați liberalismul românesc!

Să vii, într-o aparent liniștită seară de mai, de la o prelegere susținută de Profesorul Dragoș Aligică – „Epistocrație, elitism și noul paternalism: Provocări la adresa democrației liberale în gândirea politică recentă” – și să dai peste imbecilitatea ”cetățeanului” Orban, poreclit și liberal, iată ce înseamnă să trăiești periculos în România.

Dacă își închipuie cineva că opoziția liberală lucrează, atunci nu greșește. Opoziția liberală din România lucrează la anihilarea opoziției.

Să o acuzi pe Dăncilă de uzurparea funcției, prezentarea cu rea credință de informații președintelui României, înaltă trădare și divulgarea de informații secrete de stat, în privința mutării ambasadei României la Ierusalim este culmea imbecilității politice de pînă acum în România. Tocmai acum, cînd totul se mai liniștise Șică redeschide discuția și, speră el, și niște dosare care să ne scape de cei care, proști sau nu, să fim cinstiți, au cîștigat cele mai curate alegeri postdecembriste.

Este ironic că tocmai Șică Orban apelează la justiție ca armă politică, acum, cînd justițiaa este făcută praf tocmai pentru implicare politică. Să fii uitat cum a fost pus sub acuzare de DNA atunci cînd conducea plutonul candidaților la Primăria Capitalei și apoi achitat în justiție?

Greu de crezut. Imposibil. Și atunci?

Dacă Șică Orban își imaginează că prin justiție îl va ajuta pe Iohannis să schimbe majoritatea parlamentară și să instaleze ”guvernul meu”, înseamnă nu numai neputință politică, ci mai mult și mai grav.

Înseamnă compromiterea ordinii constituționale prin folosirea justiției în lupta politică. Înseamnă perpetuarea stării de fapt de pînă acum, ale cărei consecințe nu le-am evaluat încă și nici nu se pare că ar avea cineva această intenție.

Dar să continui practicile care au transformat justiția într-un accesoriu politic este de neconceput pentru un stat de drept, așa cum pretind liberalii că susțin. Orban dinamitează orice credibilitate mai avea partidul ăsta în rîndul electoratului educat. Orban pune cruce liberalismului românesc, după ce ani de zile a umblat duhnind neîngropat.

Și pentru ce? Ne-au vîndut Rusiei, marea spaimă a tuturor cînd vine vorba despre PSD?

Nu! Este vorba despre Israel și SUA. Cînd Iohannis a fost invitat la Casa Albă, s-au făcut toți că nu înțeleg că nu pentru ”performanțele” tăcerilor și absențelor lui a fost chemat, ci pentru că PSD a alocat în buget 2% pentru NATO.

Acum se fac că nu pricep, ori chiar nu citesc geopolitic nici o situație, că este vorba despre Israel și SUA. Și despre o dreptate istorică de înfăptuit. SUA sînt partenerele strategice ale României. Israelul este aliatul României.

Prin urmare, pe cine a trădat Dăncilă, pe Iohannis?!? Și cui a divulgat informații secrete de stat, aliaților strategici ai României?!?

Cît de prost poate fi să susțină așa ceva?

Suficient pentru ca la următoarele alegeri să cîștige tot PSD. Iar Siegfried Mureșan să-și facă și el o asociație, precum Cioloș.

PS: Vă dați seama cum apărem în ochii americanilor, în condițiile în care, săptămîna trecută, Elroy Sailor, strateg și fost membru al echipei de tranziție Trump declara: ”Cu România sprijinind această poziție a președintelui Trump privind ambasada din Israel, cu siguranță alianța cu SUA va fi una mai puternică”, iar acum Orban face plîngere penală pentru același lucru?!?

Săptămîna americană. 10 – 17 mai 2018

Așa cum vă spuneam în precedenta postare, am avut o săptămînă (ceva mai mult) plină, ocupată fiind cu însoțirea delegației americane venită la București și Chișinău la invitația PMP. Subliniez la invitația PMP (și mai precis, a lui Eugen Tomac), pentru că este partidul pe care l-am votat la precedentele alegeri și care continuă să nu mă dezamăgească.

Delegația a fost formată din: domnul Elroy P Sailor, strateg și membru al echipei de tranziție Donald Trump, doamna Laurel Bennett, membru al Partidului Republican și candidat la House of Representatives la alegerile de anul acesta, în noiembrie, și Sorin Roiban, președinte al National Committee of Romanian-American Republicans.

Revenind, cum sînt americanii și cum sînt ei în politică?

Surprinzător, poate, sînt oameni. 🙂 Mănîncă, dorm și folosesc fiecare secundă – nu, nu exagerez deloc – pentru a face ceva sau pentru a se informa. Ritmul de lucru al americanilor este unul care ar pune jos orice om de pe aici. Eu însămi, după trei zile, abia mai știam cum mă cheamă.

Aș zice că au fost ”exploatați” la maximum pe timpul șederii la București și Chișinău. Primiri oficiale, la președintele Băsescu, la universități, la Consiliul Mondial al Românilor, la lansarea Newsweek România. Acolo a fost după amiaza lui Elroy, căruia toată lumea avea ceva să-i spună și un sfat de solicitat. Abia a fost prins pentru o fotografie. La plecare, mi-a spus: home, shower, bed. Era ordinea care, respectată, avea să-i asigure o nouă zi cu capacitate maximă de funcționare.

Și mi-a mai spus ceva important Elroy. ”Cînd spui adevărul, e simplu, adevărul vine firesc din tine. Cînd minți e o problemă, trebuie să fii atent permanent, mișcările ochilor, gestica, orice te poate trăda și tot efortul a fost degeaba”.

Doamna Bennet și-a pierdut soțul, un former navy, anul trecut, după ani de chin cu sistemul medical impus de Obama. La nici un an de la tragedie, e hotărîtă să facă ce-i stă în puteri pentru ca asemenea nenorociri să nu se mai întîmple, și candidează, pe lîngă alte multe activități în sprijinul comunității sale. Viața și moartea au pentru ei însemnătate specială, ei nu se lasă copleșiți de pierderea cuiva drag, dimpotrivă, asta îi motivează să meargă mai departe, cu și mai multă putere. Iar mama Bennett poate face asta cu toată forța și pentru că fiul dînsei și al răposatului domn Bennett și-a asumat rolul de ”bărbat al casei”, la o vîrstă la care puțini sînt pregătiți pentru așa ceva.

Sorin Roiban este mai mult american decît român. Doarme foarte puțin, mănîncă atunci cînd apucă și în rest se zbate să rezolve o mie de probleme. Este singurul dintre cei trei pe care nu l-am văzut cu ochii la jumătate de somn. Atent, agil și cu o forță de muncă rară, Roiban a mai căpătat o responsabilitate la București, aceea de Director general SUA și Canada al CMR (Consiliul Mondial al Românilor), care îl va susține pe Constantin Codreanu la funcția de primar al Chișinăului.

Roiban este omul nostru din Florida, putem spune, cel care se zbate pe două fronturi, cel american și cel românesc, încercînd – și reușind – să impună, alături de Washington, cursul firesc al libertății pentru cele două națiuni.

Am fost, așadar cumva ruptă de problemele interne care macină lumea, mai ales pe Facebook. Cu toate acestea, am scris, în săptămîna care a trecut, următoarele mai importante:

Înverșunarea cu care leaderii europeni se străduiesc să impună oameni în România este egală numai cu înverșunarea cu care vor să mai încerce și ei o dată comunismul.

Americanii nu vor veni decît să ne taie sfoara, să ne arunce colacul sau să ne ia lama, după caz, cred că știți.

Deocamdată, românii joacă excelent.

Sîntem atît de ”inteligenți” încît habar nu avem ce înseamnă politica.
Sîntem atît de ”inteligenți” încît să nu profităm de Dragnea și de orientarea lui (chiar și numai interesată, în folos propriu) pro-SUA și pro-Israel numai pentru că este penalul Dragnea.

Sînteți atît de ”inteligenți” încît să faceți front comun cu stînga care vrea să-i ia locul lui Dragnea. Și pentru care nu contați nici cît o ceapă degerată. S-a mai întîmplat, nimic nou.
Sînteți atît de ”inteligenți” cît să ne aruncați cu voioșie în alte lagăre comuniste, pe care refuzați să le vedeți. S-a mai întîmplat, nimic nou.

Nimic nou, deci. Tocmai de aceea mă bucur că nu aveți și nu veți avea în veci puterea, în ciuda faptului că avem o garnitură socialistă de o incompetență revoltătoare la conducerea României. E mai ușor de luptat cu ei decît cu prostiile din capetele multora. Cînd la o demonstrație, sîmbăta trecută, se strigă ”Vrem Europa, nu dictatură” și nu realizează că trebuie să știe pe cine urmează în politica externă (”Vrem SUA, nu dictatură”, corect) va fi o luptă grea.

Două invitații

În ultima săptămînă am fost prinsă cu vizita făcută la invitația PMP de o delegație americană la București (ei au mers și la Chișinău, eu nu), despre care am să vă povestesc într-un articol viitor.

Astăzi vă fac două invitații.

Despre prima, Paul Dragoș Aligică scrie:

Pe data de 17 mai la ora 4 pm (adica 16:00, nu 18:00 cum era programata initial), in Sala de Consiliu a Facultatii de Sociologie a Universitatii din Bucuresti, ICUB organizeaza o conferinta-dezbatere cu publicul a sussemnatului. Tema va fi democratia liberala.

Ati auzit pana la saturatie pana acum despre Populism si pericolele sale. Am sa vorbesc din perspectiva filosofiei politice si teoriei institutionale despre un alt pericol, mult mai profund – fata de care ceea ce e numit dispretuitor si alarmist „populism” in discursul si propaganda oficiala a establishmentului este doar un epifenomen, un rezultat si o reactie: Elitismul epistocratic si paternalist. Acesta va fi punctul de plecare. De aici vom lasa discutia sa ne duca acolo unde logica argumentelor si interesele si intrebarile noastre ne vor duce.

Aici este anuntul oficial al ICUB si mai jos un link spre pagina oficiala (cu nota ca intre timp organizatorii au schimbat ora de incepere, care este 4 pm nu 6 pm):

17/05/2018 “Epistocracy, Elitism and the New Paternalism: New Challenges to Liberal Democracy in Contemporary Political Thought” with Dragoș Paul Aligică (Visiting Prof. ICUB)

This event will take place on the 17th of May, at 4 p.m, Council Room, Faculty of Sociology and Social Work (Schitu Măgureanu. nr.9) , sector 5, Bucharest. More information is available here:

Pe site-ul ICUB puteți afla mai multe amănunte despre conferință. Aici.

A doua invitație este, de fapt, un must read, după părerea mea. Tot Dragoș Aligică a deschis platforma publicistică Marginalia.

Marginalia este, înainte de toate, un experiment, așa cum ne spune Dragoș Aligică. Un experiment care reunește atît nume mari ale culturii române actuale (ssurprinzător poate pentru unii, da, avem nume mari), cît și nume mai puțin cunoscute, dar cu nimic mai prejos decît primele.

Ce fel de experiment? Ne spune chiar inițiatorul ei:

Daca un numar limitat de oameni care au o notiune sau intuitie a standardelor, gasesc o sursa de inspiratie, un reper, un refugiu intelectual, o confirmare a propriilor interogatii pe pagina pe care o voi intretine de acum inainte in afara circuitului de masa, asta e absolut suficient ca sa valideze experimentul…

Cum mulți dintre noi așteptam acest moment, probabil în egală măsură în care pentru alții este o surpriză, am să las acum și pe unii, și pe ceilalți, să se bucure de textele pe care le vor descoperi acolo.

Cît despre mine, nu-mi rămîne decît să urez succes, Marginalia! Prezența ei în spațiul virtual obligă și Blogary la conținut de calitate din ce în ce mai bună. Numai bine, așadar. 🙂

(Foto: furată de pe În Linie Dreaptă)

Până când mai suportăm mizeriile CNCD?

E timpul să avem o discuție serioasă despre amenințarea foarte serioasă pe care o reprezintă existența așa-zisului Consiliu Național pentru Combaterea Discriminării, în fapt o sinecură a UDMR-ului care nu ar fi trebuit înființată niciodată. A greși e însă omenește. A persevera în greșeală este curată prostie și este timpul ca Parlamentul să corecteze această colosală greșeală dizolvând această instituție definitiv disponibilizând totodată și întregul său personal.

În ultimele 40-50 de zile CNCD a făcut pași importanți în instaurarea unui gen de dictatură foarte urâtă care nu își are locul nicăieri în lume, cu atât mai puțin în România, țară ai cărei cetățeni au suferit destul în regimuri dictatoriale preocupate de reprimarea exprimărilor și gândurilor care nu convin orânduirii.

Doar în ultima săptămână instituția condusă de activistul Csaba Ferenc Asztalos l-a amendat pe purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române pentru teribila faptă de discriminare de a cita în public cifrele Biroului Național de Statistică. Tot în ultima săptămână CNCD l-a amendat pe Klaus Iohannis pentru folosirea adjectivului „penal” folosit de Șeful Statului cu referință la unii politicieni. Tot în ultima săpătămână CNCD a amendat Școala Gimnazială ”I. L. Caragiale” din Pitești pentru discriminare împotriva bătăușilor. Serios!

Între timp, CNCD vrea să convingă guvernul să introducă obligativitatea pentru toate întreprinderile private ca acestea din urmă să facă anual un audit al diversității (vezi acest link preucm și pagina 17 din acest PDF).

De altfel, mai toate tâmpeniile progresiste rapid ridiculizate în spațiul public în ultimii doi ani fac parte din „strategia” asumată de către CNCD. Cote de gen în politică? Of course! Mai multe locuințe sociale? Of course, dar CNCD vrea să fii și „divers” pe lângă să fii sărac pentru a fi eligibil pentru o astfel de locuință (pagina 18 din același document).

Problema nu este (doar) că CNCD se comportă în perioada asta ca un braț al PSD-ului. Problema este însuși faptul că CNCD-ul există. Existența acestei instituții este în sine ilegitimă. Și este ilegitimă chiar și când ocazional s-ar putea să te găsești în acord cu una din deciziile sale.

Moralitatea, diversitatea și chiar non-discriminarea sunt rezultatele unei societăți libere bazate pe asocieri voluntare – nicidecum rezultatul unui Stat atotputernic și atotcuprinzător ai cărui birocrați „muncesc” pentru a „diversifica”.

În România creștinii au construit moschee cu minaret pentru concetățenii noștri tătari care au pus umărul la independența României. În România românii și maghiarii au pus umărul la alinarea suferinței celor care fugeau de Holodomor și tot în România se găsește orașul care a găzduit primul consiliu sionist din lume – Focșaniul.

În peste 100 de ani de când românii au avut în mână măcar o parte din frâiele destinelor lor, aceștia au acționat cu demnitate și pot fi oricând un exemplu de toleranță și de live and let live.

Nu de CNCD avem noi nevoie ca țară și ca societate pentru a fi mai buni – ci dimpotrivă! De absența unor astfel de instituții avem nevoie. Căci existența unor astfel de instituții mai degrabă alimentează ura, resentimentul și pizma.

Nu poți corecta „nedreptățile societății” (oricare am crede că sunt alea) creând și mai mult astfel de nedreptăți. În momentul în care ne permitem să alunecăm pe o asemenea pantă periculoasă, la capătul ei nu se află decât mai multă mizerie, mult mai multă ură și în genere un loc mai întunecat, un loc în care nimeni nu vrea cu adevărat să fie.

Aici nu e vorba (doar) de Times New Roman, de purtătorul de cuvânt al BOR, de Iohannis, de UDMR sau de alte instituții sau indivizi deja afectați de existența CNCD. Aici este vorba despre însăși libertatea cetățenilor români indiferent de etnie de a se exprima liber, de a gândi liber și de a-și manifesta individual preferințele așa cum doresc.

Numai din controversă, din libertate și din concurență poate ieși ceva mai bun. Din birocrație, reglementare și pumn în gură, n-a ieșit niciodată altceva decât mizerie și totalitarism.

Știm asta pentru că noi am mai trecut prin asta o dată.

La finalul secolului al XX-lea, românii proaspăt ieșiți din dictatură începeau să se exprime liber, lucru care nu convenea deloc (nici) noii orânduiri. Așa că apăruse organosul reglementator: CNA (Consiliul Național al Audiovizualului)

CNA era menit să astupe gura celor care îndrăzneau să pună întrebări, să fie acizi în comentarii și în genere să nu se încoloneze disciplinat în democrația originală iliesciană.

O vreme a funcționat. CNA confisca CD-uri și casete de pe tarabe, aresta trupele de pe scenă, cenzura poezii, cenzura muzică și, la urgență, închidea televiziuni întregi cu totul.

Totul se făcea în numele articolului 39 – protecția publicului de „imoralitate și indecență” precum și pentru prezervarea eternelor „bune moravuri” – niciodată concret și explicit definite.

Apoi a apărut internetul și s-a dus dracului tot eșafodajul CNA-ului. Ba chiar soarta a decis și că Ralu Filip a trăit suficient, iar urmașii lui la CNA n-au mai avut același zel precum vecinul Pilif.

De atunci, forțele Răului reprezentate invariabil de către Stat, au tot muncit asiduu să găsească o nouă scuză pentru a cenzura libera exprimare a românilor.

Mană cerească a picat pentru aceste forțe faptul că Occidentul s-a gândit să o ia razna și a creat o imbecilitate similară cu desuetul articol 39: ”principiul non-discriminării”. La fel de bine definit precum „bunele moravuri” și la fel de arbitrar aplicat, ca prin coincidență de fiecare dată când ofensează Statul.

Și uite-așa, acum ne găsim la finalul celui de-al doilea deceniu al secolului al XXI-lea, la 20 de ani când Paraziții lansau albumul ”Categoria Grea” care includea piesa „Jos Cenzura”.

Atunci Paraziții protestau împotriva cenzurării videoclipului „Categoria Grea” pentru câțiva pumni.

Astăzi, douăzeci de ani mai târziu, protestăm împotriva înseși noțiunii de cenzură impusă de Stat.

Căderea în desuetudine a CNA (și a art. 39 în special!) nu a fost suficientă. Însuși eșafodajul cenzurii aplicate de Stat trebuie retezat fără milă de la rădăcină. Căci acesta este primul mare Rău în societatea românească – impulsul de sorginte stalinistă de a cenzura!

CNCD este o instituție aflată sub control parlamentar. Prin urmare, Parlamentul este cel care poate rezolva această problemă, abolind CNCD-ul. E suficient! Ajunge cu nebunia!

Eu deja mi-am sunat parlamentarul din județul meu. Dar dacă sun doar eu, nu se rezolvă nimic. Este imperativ necesar ca fiecare dintre noi să le amintim că Parlamentul există pentru a ne reprezenta pe noi. Suntem o țară care avem un guvern, nu un guvern care are o țară.

Pe asta se bazează forțele Răului. Pe faptul că oamenii obișnuiți nu se vor ridica să oprească nebunia. De aceea trebuie să reamintim Statului pe cine trebuie să servească, precum și de ce acesta există.

În momentul în care o instituție a Statului (în speță CNCD) spune oricui că nu are voie să se exprime, sau îl pedepsește pentru că s-a exprimat, acela este momentul în care trebuie să-i reamintim acestuia că și-a ieșit din atribuțiuni.

Sună-ți parlamentarul chiar astăzi! E foarte important! Poate cel mai important lucru pe care-l poți face luna asta pentru tine, pentru familia ta și pentru țară în general.

Eu știu unde eram în 1998 când CNA căuta să mă cenzureze. Știu și unde o să fiu în 2018 când altă instituție tot cu ”C” caută același lucru.

COMUNICAT DE PRESĂ – ALIANTA EVANGHELICA DIN ROMÂNIA

Alianța Evanghelică din România formată din Cultul Creștin Baptist — Uniunea Bisericilor Creștine Baptiste din România, Biserica Creștină după Evanghelie din România — Uniunea Bisericilor Creștine după Evanghelie din România şi Cultul Creștin Penticostal — Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România, a luat act de hărțuirea la care este supus de către ONG-uri purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române, domnul Vasile Bănescu, prin reclamarea la CNCD. Din ceea ce a fost prezentat de mass-media, înţelegem că afirmațiile domnului Vasile Bănescu nu au fost în niciun fel discriminatorii. Activitatea și conduita profesională a domnului Vasile Bănescu, în calitate de purtător de cuvânt, nu pot fi catalogate în niciun fel drept discriminatorii. Această reclamație făcută în mod tendențios de către o persoană ce invocă o presupusă discriminare, ne aminteşte încă o dată că, de fapt, ținta nu este domnul Vasile Bănescu, ci Biserica și credința creștină. Este evidentă manifestarea nedreaptă, abuzivă și plină de ură a acestor organizații și lupta lor împotriva creștinismului. Trăim într-o țară cu puternice rădăcini creștine și ne cutremurăm că astăzi, într-o ţară democratică şi europeană, libertatea de credință și de conștiință este amenințată și vătămată prin acuzații nedrepte. Suntem consternaţi să observăm că aceste catalogări înjositoare, hărțuirea în reclamații, chemările în judecată de către militanții ateismului și anticreștinismului sunt acceptate cu aşa de mare uşurinţă.

Suntem la 100 de ani de la Marea Unire, dar este evident că, pentru unii, ținta nu este nici recunoaşterea rolului credinţei creştine, nici întărirea ei și nici promovarea valorilor prin care a fost construit, consolidat și unit poporul român indiferent de etnie, religie, vârstă, sex sau clasă socială. Oare acesta este proiectul de țară pentru a sărbători Centenarul Unirii?

În situaţia dată, ne exprimăm dezacordul și îngrijorarea față de aceste amenințări cu privire la libertatea de exprimare, la libertatea de credință și la libertatea de conștiință. Ateismul în România a produs ură, sărăcie, nedreptate și violență. Zeci de mii de români de toate confesiunile au fost condamnați pe nedrept la ani grei de închisoare pentru credința lor. Constatăm cu surprindere că prin așa numitele „idei progresiste” se revine la aceleași „sofisme ieftine” ateiste pentru construirea unui alt „om nou”. Noi am văzut şi am trăit „binele ateist” și ştim ce preț de sânge am plătit pentru libertate. Românii și-au câștigat libertatea pe genunchi sub gloanțe. Nu dorim ca la Centenarul Marii Uniri, România să se întoarcă la ideologia atee și la hărțuirea oamenilor credincioși. Biserica este mandatată de Mântuitorul şi are datoria de a-și face auzită vocea în societate și nimeni nu e îndreptățit să limiteze libertatea de exprimare a bisericii.

Ne rugăm ca Dumnezeu să binecuvânteze România și românii indiferent de etnie, religie, naționalitate sau clasă socială!

Preşedinte Viorel Iuga Secretar Virgil Achihai

PS: (Florina) CNCD-ului i-a mai rămas să-l amendeze pe Dumnezeu. CNCD trebuie desființat!

7-9 mai 2018. Siegfried Mureșan, acest Cioloș II?

Trecerea încă europarlamentarului Siegfried Mureșan de la partidul cu care a cîștigat alegerile, PMP, la PNL, ridică două probleme de ordin moral cel puțin:

I. Tolerează PPE, partidul european din care fac parte atît PMP cît și PNL, traseismul? Siegfried Mureșan, purtător de cuvînt al Partidului Popular European, poate schimba formațiunea politică care l-a propulsat în parlamentul european fără nici un fel de consecințe?

Conform lui Ludovic Orban, mișcarea a fost chiar încurajată de Bruxelles:

A existat nu numai un acord, ci chiar si o incurajare din partea liderilor PPE pentru acest pas, din partea presedintelui PPE, Joseph Daul, a secretarului general al PPE, Antonio Lopes, liderului grupului PPE, Manfred Weber. Este o miscare de intarire a reprezentarii Romaniei in principala forta politica din Parlamentului European si de intarire a PNL, care este partidul care in Romania face parte din familia PPE”, a spus Orban.

Ceea ce ne duce la:

II. Cît de moral este să ocupi un loc pe listele unui partid, ca mai apoi, din poziția obținută, să ”consolidezi”, să ”întărești” un altul? Ce mesaj dă Siegfried Mureșan și ce mesaj dă PPE în această situație, tinerilor politicieni?! Urcați-vă în primul tren care vi se ivește în cale, mai apoi vedem noi ce e de făcut cu voi? Cîtă încredere inspiră – și ce a făcut concret pentru asta – PNL celor de la Bruxelles, astfel încît să dorească ”întărirea” unui partid românesc?! De cîtă forță politică au dat dovadă Orban, Bușoi și Turcan ca să fie ajutați să se ”întărească”?! Pînă mai ieri, prin ieri înțelegînd 2014, cînd liberalii au avut o revelație colectivă ”trebuie să fim de partea bună a lucrurilor”, PNL era partidul cel mai îndîrjit antijustiție, cum a ajuns între timp o forță sprijinită de la Bruxelles?!

Sigur, mult mai bine am spune că Siegfried Mureșan a plecat la PNL dus de val. Care val? Valul european al liberalismului actual, adică al noii stîngi. Dacă ”creștin-democratul” Juncker îl comemorează pe Marx, ia parte la manifestările consacrate nenorocirii apărute în Europa după Revoluția Franceză și scuză sutele de milioane de crime pornite din mintea bolnavă a neamțului, acestea nu sînt decît pentru că în Europa nu mai există principii și valori, există numai încercarea disperată de ”a mai încerca și noi o dată”.

Disperat pare și PNL-ul, în încercarea de a atrage cît mai multe nume cu rezonanță în partid. Disperat pare și Iohannis, oricît de ciudat ar părea asta, să obțină al doilea mandat, în condițiile în care în primul a fost și este o catastrofă.

Și atunci, ce poate rezulta din atîtea disperări și nici o soluție concretă, viabilă, salvatoare? Un scenariu, evident. Că va fi film realist sau film de artă – artă decadentă! – nu mai contează, e tot ce avem. Ce au!

Scenariul spune că după ce va fi pozat cu toți oamenii marcanți ai PNL, prin iarnă, Mureșan va fi propus prim-ministru. Bine, Mureșan a mai fost propus premier și de către fostul președinte Băsescu, dar ce folos, doar nu era să încerce Iohannis schimbarea majorității parlamentare numai ca să nu rămînem noi cu PSD și să-i facă hatîrul ăluia bătrîn. Acum e altceva. Acum e vorba despre el și despre cel de-al doilea mandat al lui, pe care, evident, vrea să-l cîștige. În tandem cu premierul tînăr, capabil și mai ales penelist, Mureșan. Care, apoi, va fi pregătit (total diferit față de Băsescu, se încadrează perfect) pentru președinție.

Dacă domnul Daul, președintele PPE, nu venea ieri la București, aș mai fi crezut că ce am scris mai sus sînt numai zvonuri răuvoitoare la adresa minunatului Siegfried. Dar a venit. Și cum la precedenta venire a spus PNL și PDL să se unească și Iohannis să candideze, ne-am ales, după cum bine știți, cu PSD călare peste țară.

Cum acesta pare a fi patternul de funcționare în România post-Băsescu, post-adevăr și post, în general, propun abolirea alegerilor. Sau să le lăsăm totuși, altfel ce ar mai avea de plîns ca hidratare zilnică de reducere a ridurilor intelectualii nației?!

PS: Înverșunarea cu care leaderii europeni se străduiesc să impună oameni în România este egală numai cu înverșunarea cu care vor să mai încerce și ei o dată comunismul.

6 mai 2018. Ziua de după. Sper că Juncker e fericit acum.

În timp ce Juncker, președintele Comisiei Europene și spălătorul de cadavre vorbea prostii la Trier, în memoria lui Marx, la Moscova avea loc o demonstrație pe viu (sau mort, există zvonuri că ar fi și morți) a contribuției lui Marx la umanitate.

Și în timp ce în SUA se dau jos statuile confederate, în Europa se ridică altele, chinezești, pentru criminalii istoriei.

Asta au făcut 200 de ani de la nașterea lui Marx. Iar acum 100 de ani, în Bavaria, inima conservatorismului german, era instituită Munich Soviet Republic. Numele spune totul. Ce nu spune este că republica a trăit numai o lună, consecința fiind ura față de tot ce este sovietic. Sînt evenimente mai puțin sau deloc cunoscute, de care, dacă va fi nevoie, ne vom ocupa pe îndelete.

Revenind la ziua de ieri, ‘Violence is the midwife of every old society pregnant with a new one” a spus Marx. Și Putin a executat.

Un colaj de fotografii document: copii arestați pentru participarea la un miting. Aleksei Navalnîi, organizatorul manifestației și principalul oponent rămas în viață încă al lui Putin a fost arestat de cum a apărut în Piaţa Puşkinskaia.