Posts Tagged → Alianta Romania Dreapta

De ce unificarea dreptei la europarlamentare e o idee proasta

România are 31 de europarlamentari. Astfel, pentru a ajunge europarlamentar, un candidat trebuie să aibă minimum 3.22%. Un partid mic care intră într-o alianță cu un partid mare trebuie să vină cu o zestre de cel puțin 4 procente, astfel încît partidul mare să nu-i cedeze unul dintre locurile sale eligibile. Asta dacă procentele s-ar aduna. Însă în politică procentele nu se adună, așa cum s-a văzut la fuziunea PD-PLD și la aventura ARD.

Dacă PDL s-ar alia sau ar fuziona cu PMP, PFC și PNȚcd, în condițiile în care astăzi are în jur de 17-18%, pentru a nu pierde locuri eligibile în dauna acestora, noua alianță sau partid va trebuie să obțină cel puțin 30% la europarlamentare. Însă, după cum bine știm, dreapta a fost unită și la parlamentarele din 2012 și a luat atunci 16%, nu 30%. Dacă ”dreapta” se va unifica, cineva va trebui să renunțe la locul de europarlamentar. O pot face partidele mici, care fuzionează sau intră în alianță cu PDL fără să aibă pretenții la vreun loc de europarlamentar și muncesc pentru europarlamentarii de pe lista PDL sau o poate face PDL, care renunță la cîteva locuri eligibile de europarlamentar în favoarea celor trei partide mici (la trei locuri, dacă cedează cîte un loc fiecăruia – adică la jumătate sau mai mult de jumătate din locurile eligibile ale PDL).

În momentul în care PNȚcd, PMP și PFC se aliază sau fuzionează cu PDL, își pierd alegătorii. Astfel, PDL va primi într-o posibilă alianță sau fuziune trei partide, dar numai cu candidații acestora, fără alegători. Acest lucru este valabil și pentru alianța dintre cele trei partide mici, deși acolo trei plus trei s-ar putea să dea măcar un patru sau un cinci.

Acel 32% al PDL-ului la alegerile parlamentare din 2008 a fost o excepție, explicabilă prin popularitatea lui Băsescu și grava eroare a PSD și PNL de la suspendarea din aprilie 2007, care  l-a urcat pe Băsescu în sondaje pînă la 70% și PDL-ul pînă aproape de 50%.

Cu actualul nume, cu actuala siglă și cu actuala garnitură politică la nivel central și local, PDL nu mai poate trece de 20% pe termen scurt iar pe termen mediu va coborî la nivelul de partid-balama, pe la 10-15%, cu condiția ca PNL sau PNȚcd să nu iasă din derută și confuzie sau să nu apară un partid de dreapta nou. Dacă însă PNȚcd sau PNL vor ieși din confuzie (deși brandul PNL a avut mult mai mult de suferit) sau dacă va apărea un partid nou (PMP și PFC nu sînt partide politice – PMP există doar pentru ca Udrea să preia PDL, PFC există doar pentru ambîțul personal al lui MRU), PDL are toate șansele să scadă sub 10%. Momentan, trezirea PNL-ului e o utopie, refacerea PNȚcd-ului este extrem de dificilă iar apariția unui nou partid aproape imposibilă. În același timp, PDL beneficiază de pactul de neagresiune cu presa și societatea civilă. În atari condiții și avînd în vedere totala irelevanță a PMP și PFC, pedeliștii rămîn relativ frecventabili. Însă PDL nu-și va recăpăta voturile pierdute. Pactul de neagresiune cu presa și societatea civilă nu e în măsură să păcălească și să readucă alegătorii pierduți. Însă poate prelungi starea de confuzie și derută a opoziției. Și va cauționa transformarea PDL în PD-FSN. Boală lungă, moarte sigură sau, mai bine zis, defesenizarea dreptei se amînă pentru 2030, iar campania din 2016 va fi identică cu cea din 2014, adică îndreptată spre nucleul dur care poate asigura un 15% suficient pentru a nu pune în pericol scaunele liderilor ”dreptei”. Se va merge pe răul cel mai mic, pe datoria alegătorului și sentimentul său de vinovăție. O astfel de strategie va aduce, la europarlamentare, prezidențiale și parlamentare nu mai mult de 15%, poate 20% în varianta exagerat de optimistă. Fiindcă ținta electorală sînt militanții din nucleul dur și clientela politică din teritoriu.

Orice unificare a dreptei va ține o bună parte din alegători acasă. La alegerile europarlamentare nu e nevoie de majoritate, nu se fac guverne. Astfel, nu se votează strategic. Argumentul unirii nu va ține. Cei care nu vor să audă de PDL nu vor merge la vot, atîta timp cît în joc nu e guvernarea sau majoritatea parlamentară. Nu vor fi dispuși să treacă peste scîrba de fesenism fără a avea un motiv bine întemeiat. PDL e plafonat la 17-18% și o unificare în PDL sau în jurul PDL va aduce ”dreptei” maximum 20%. Iar PDL va pierde jumătate din locurile eligibile în detrimentul partidelor mici. Vor renunța TRU sau Macovei la locurile eligibile pentru Baconschi sau Funeriu, numai așa, de dragul unificării? Nici nu se pune problema.

Nici alianțele între partidele mici (dacă considerăm PMP, PFC sau PNR partide, însă nu e cazul) nu vor avea o soartă mai fericită. De aceea nici în lege nu există cerința unui prag mai mare în cazul alianțelor. În legea alegerilor europarlamentare pragul e același pentru partide și alianțe, 5%. Dacă avem o alianță de două partide, care obține 5%, doar unul dintre cele două partide va avea europarlamentar, fiindcă nu pot obține mai mult de un mandat. Dacă se aliază sau fuzionează PMP cu PFC și noul partid sau alianță va obține 5%, unul dintre cele două partidulețe va trebui să renunțe la pretenția de a fi partid europarlamentar. La final, dacă obțin 5%, vor avea un europarlamentar. Cine va ceda? Baconschi? Funeriu? Cristian Preda? Asta arată cît de deșteaptă a fost mișcarea PMP cînd a anunțat că fuzionează cu PFC. Ambele partide n-au făcut decît să-și demobilizeze cele trei lulele, trei surcele. Mă refer și la lideri, și la cele cîteva sute de militanți și membri de partid, și la suta de mii de alegători. Nici nu va fi greu, atîta timp cît PMP și PFC au mari probleme în a-și convinge propriii membri și alegătorii că sînt partide politice și nu cacealmale menite să-l păcălească pe Blaga.

Recapitulînd, PDL e plafonat la imaginea și scorul PD-FSN, PMP și PFC sînt partidulețe făcute la marea șmecherie de fraierit Blaga, pentru a forța o negociere cu respectivul, iar PNR e deja o aventură psihiatrică de care nu mai are rost să discutăm. Orice alianță va avea scorul partidului cel mai mare, indiferent cîte partide intră în alianță. În cazul opoziției de dreapta, cel puțin la europarlamentare, 17 plus 5 plus 2 plus egal 17, la fel cum 5 plus 2 plus 1 egal 5. În asemenea condiții, unificarea, fie prin alianță, fie prin fuziune, este o prostie. Dacă mă gîndesc bine, e o prostie atît de mare, încît sînt aproape convins că opoziția nu o va rata.

Unificarea dreptei va reduce întreaga dreaptă la fesenismul PDL-ului și va transforma alegerile europarlamentare într-o afacere PSD-PNL.

Politic vorbind, PDL, PMP și PFC sînt gloanțe oarbe. Iar efectul gloanțelor oarbe e nul indiferent de numărul lor.

Scuze pentru peste un an

Ideea originară şi originală aparţine lui Mirel. Îl invit să adauge alte scuze, dacă are poftă. Primele 10 provin de la mine.

De vină pe „dreapta” pentru rezultatul prezidenţialelor nu vor fi politicienii, partidele, liderii, lipsa de know-how, lipsa de strategii, lipsa de tactici, lipsa ideologiei, lipsa creativităţii.

Ci vom auzi că:

1. „E de vină Băsescu.”
a. (dacă se implică) „De ce s-a implicat? Lumea e încă supărată pe el. Trebuia să tacă, să se uite de el. Ne-a nenorocit. Ne-a costat voturi.”
b. (dacă nu se implică) „De ce nu s-a implicat? Trebuia să pună mâna, să-şi mobilizeze susţinătorii. Trebuia să vorbească, să arate că susţine candidatul/candidaţii dreptei. Ne-a costat voturi.”

2. „Blogary, blogurile şi Facebook-ul au demoralizat votanţii, au stricat imaginea candidaţilor, au colportat zvonuri răutăcioase, murdare şi mai ales au spus adevăruri.”

3. „Românii sunt proşti.” [ = „noi suntem prea deştepţi pentru ţara asta. Incapabili să câştigăm o competiţie electorală, adică lucrul fundamental pentru nişte politicieni, dar în acelaşi timp foarte, foarte deştepţi.”]

4. „Lumea e încă supărată pe ce s-a întâmplat acum… ăăă, patru ani şi jumătate. Da, asta e. Lumea s-a răzbunat pentru mărirea TVA şi scăderea salariilor la bugetari.”

5. „Candidatul/candidaţii era(u) slab(i). A(u) pupat un dulău joia în Coşmeţu de Sus în loc să scarmene o pisică vineri la Coşmeţu de Jos. N-a(u) atacat când trebuie, n-a(u) zis ce trebuie, erau tot timpul în defensivă, a(u) atacat prea dur, prea des, a(u) creat o senzaţie proastă, de nesimţire. (Nu) purta(u) fes.”
şi
a. „A(u) fost prea serios/serioşi, intelectual(i), rupt/rupţi de popor, n-a(u) zâmbit destul de mult, era nevoie de glume, voie bună, optimism, încredere, asta vrea poporul de la un preşedinte.”
sau
b. „a(u) fost prea hazoşi, a(u) zâmbit prea mult, a(u) părut neserios/neserioşi, trebuia distanţă, sobrietate, leadership, voinţă, asta vrea poporul de la un preşedinte.”

6. „Era frig afară, a fost vreme urâtă, erau nămeţi. N-a putut să iasă lumea din casă.” [deşi alegerile din 2004 şi 2009 n-au avut loc chiar vara].

7. „S-a dat mită electorală, s-a şpăguit populaţia votantă, s-a furat.” [dar şi în 2004, şi în 2009…]

8. „Antena 3 ne-a omorât. Tabăra cealaltă a controlat mass-media, au făcut ce-au vrut cu noi, ne-au stricat imaginea.” [în 2009 cinci milioane o sută şaptezeci de mii de oameni aflaţi în România au votat pentru Traian Băsescu în turul doi deşi A3 şi Realitatea erau împotriva lui. Dacă ai sta o secundă să te concentrezi pe fiecare din aceşti votanţi, ţi-ar lua 59 de zile să te gândeşti la toţi. Cam atât despre puterea mass-media atunci când există determinare].

9. „Electoratul de dreapta n-a ieşit la vot, e leneş, e nesimţit, sunt nişte măgari.” [Nimeni nu va pune problema invers. Nimeni nu se va gândi că poate electoratul de dreapta n-a votat pentru că n-avea candidat/candidaţi de dreapta].

10. „Important este că a câştigat un om de dreapta, un om care în turul doi a devenit simbolul unităţii dreptei împotriva PSD şi anume domnul preşedinte de dreapta Crin Antonescu. Deci hai să bem şampanie şi să nu ne mai amărâm cu prostii irelevante.”

O poveste texana despre strategii politice

În America există o echipă profesionistă de baseball care se cheamă Texas Rangers.

În niciun sport profesionist în afară de baseball nu există ‘Texas’. Există ‘Dallas’, ‘Houston’ şi aşa mai departe. Doar la baseball există o echipă al cărui nume reprezintă tot statul.

Când spui „Texas” spui ‘mândrie imensă’ sau, dacă e să fim ceva mai cinici, 15-20 milioane locuitori (în funcţie de anul de care vorbim), adică potenţial imens de fani, şepci vândute, tricouri achiziţionate, acoperire media, etc. O piaţă de desfacere cât New York sau Los Angeles.

În anii ’70, beneficiind de profituri şi de un patron bogat, echipa a fost cât pe ce să câştige campionatul. De câteva ori. De fiecare dată, însă, lipsea o bucăţică. Lucru sesizat la sfârşitul sezonului. „Aaaaa, aveam nevoie de un jucător bun la poziţia asta! Hai să-l cumpărăm pe X!” Un an mai târziu: „Eeee, aveam de fapt nevoie de un jucător la poziţia aialaltă. Hai să facem un schimb de jucători ca să-l obţinem pe Y!”

La începutul anilor ’80 echipa avea următoarele caracteristici: 0 titluri câştigate, toţi jucătorii tineri de perspectivă fuseseră daţi în stânga şi în dreapta, lotul era plin cu veterani prestigioşi dar care nu mai făceau mare lucru pe teren, fanii nu mai păşeau în stadion, în ziare se râdea constant de echipă iar patronul sărăcise.

Ca mică ironie a istoriei: în 1981 echipa a făcut o gafă imensă, dând la schimb pe Jim Sundberg, un jucător pe care fanii îl iubeau dar care, conform management-ului, ‘era terminat’. Ani de zile după aceea, când clubul organiza întâlniri cu fanii prin mall-uri, prima întrebare care se adresa de la microfon era: „De ce aţi renunţat la Jim??”

(Jim-cel-terminat a devenit campion în 1985. Cu altă echipă).

În scenă intră Eddie Chiles, un om mai JR decât JR, care nu citea ziarele pro-republicane pentru că erau prea la stânga şi a cărui deviză era „Statul trebuie să facă doar trei lucruri pentru ţară: să-i apere ţărmurile, să-i livreze scrisorile şi în rest s-o lase în pace”. Omul se născuse în sărăcie lucie, dăduse la sapă toată tinereţea şi devenise unul din cei mai bogaţi oameni din SUA. A cumpărat echipa Texas Rangers, s-a frecat la ochi şi a trecut la măsuri radicale.

În primăvara anului 1985, el aduce drept antrenor un creier pe nume Bobby Valentine. Şase jucători din lot erau mai în vârstă decât antrenorul. Valentine venea de pe coasta de Est, era titirez, era inovativ, dormea patru ore pe noapte. A călcat peste convenţii (echipa refuza să folosească jucători mexicani; Valentine i-a selectat pe cei mai buni şi i-a pus la treabă), a dat afară vacile sacre din lot, a pariat pe jucători tineri pe care alte cluburi îi aruncaseră din lot ca fiind ‘neortodocşi’. Dar mai ales a elaborat un plan pe termen lung pentru fiecare poziţie din echipă. În 1986 echipa deja se bătea la titlu.

Valentine a antrenat clubul şase sezoane complete; în patru din ele echipa a avut mai multe victorii decât înfrângeri.

În cele şase sezoane care precedaseră venirea lui Valentine, clubul înregistrase de fiecare dată mai multe înfrângeri decât victorii.

Într-un târziu Valentine a plecat şi şi-a repetat actul de magie la alte cluburi. Dar moştenirea lui nu s-a pierdut în totalitate. Când Texas Rangers au urmat filozofia lui Valentine, au câştigat. Când au abandonat-o s-au dus în josul clasamentelor.

Tentaţia, în baseball ca şi în politică, e să te supui imperativelor prezentului. Tentaţia trebuie învinsă.

Cu 20% la parlamentare şi o înfrângere majoră la prezidenţiale, CDR în 1992 ar fi putut să se rupă. Dar au continuat, au învăţat din erori – patru ani mai târziu au fost singurul competitor politic din istorie care a depăşit FDSN/PDSR/PSD la voturi.

ARD a fost gândită independent de prezidenţiale şi de fapt independent de orice scrutin cu excepţia parlamentarelor din 2012; acum se vede eroarea, problemele pe care le cauzează o unificare eşuată din trecut.

USL a fost sudat încă de prin 2005. Votanţii PNL au fost „pregătiţi” mulţi ani de zile pentru perspectiva unei alieri cu PSD, punctul critic fiind turul doi din 2009. De aceea respingerea noţiunii de USL în rândul acestui grup a fost redusă: cine era nemulţumit renunţase de mult să mai voteze cu liberalii.

Exemplele sunt imense, sunt multe, sunt covârşitoare. Fără strategie care să includă cel puţin două seturi de alegeri se alege praful. Acelaşi lucru este valid şi apropo de liderii politici sau de candidaţii mai micuţi la o primărie sau un colegiu parlamentar.