Prima batalie a dreptei

Când dreapta va intra în pâine, vom observa patru ‘stâlpi’ protejați cu sfințenie de acel partid sau partide:

1. SRL, PFA, liber profesioniști, investitori, de la Gogoașa lui Gigi & Marieta până la firmele de milioane de dolari care produc anti-viruși. Stat mai mic, birocrație redusă, hârțogăraie redusă. Aici nu sunt la prima vedere foarte multe voturi, deși oamenii ăștia pot și vor influența rude, prieteni, familie. Dar mai ales la acest stâlp sunt bani. Că tot întreabă lumea (pe bună dreptate) de unde să ia dreapta bani. Simplu: de la sutele de mii de oameni ale căror interese economice le protejează. Trei sute de mii de oameni ori trei euro pe lună înseamnă că în fiecare an ai făcut rost de banii de campanie pentru ciclul electoral următor. Dar faci treabă pentru ei când guvernezi, nu-i menționezi doar în campanie.

2. Creștinism. Valorile morale sunt un scut fără egal, atât pentru om cât și pentru societate. Lupta anti-corupție, de exemplu, fără o etică larg răspândită în sensul ăsta e muncă de Sisif. Discuția pe stâlpul ăsta e extrem de complicată și s-ar putea întinde pe mii de cuvinte. Rezum la maxim și în cel mai cinic mod cu putință: dacă dreapta nu are religia de partea sa, o va avea stânga. La acest stâlp e cel mai mult de lucru, aici se știe cel mai puțin, aici terenul e cel mai minat, aici poate fi cea mai mare schimbare în termen de voturi. Ruralul și
orașele mici vor fi spațiile de extindere cele mai evidente. Dar cu multă muncă. Înzecit mai multă muncă decât cea necesară pentru crearea propriu-zisă a unui partid de dreapta.

3. Sănătate și educație. România e o țară de familii. Stânga a prostit „dreapta” să creadă că asta înseamnă pensii, alocații și dureri de cap pentru buget. De fapt, o familie înseamnă bunici, părinți, copii. Orice măsură în sănătate și educație afectează orice familie din România. Nu intru acum în detalii apropo de ce trebuie făcut, ar trebui să fie evident, dar dacă faci ceva trebuie să te explici și să te lauzi din toți bojocii. Linia principală: îmbunătățirea calității și percepției calității. Nu bugetul. Nu prioritățile birocrației. Pentru asta nu e îndeajuns un Funeriu, ci mai mulți, un mod de gândire. Și, pe aceste două subdomenii, cele mai bune echipe de consultanți de imagine pe care le are la dispoziție partidul de dreapta (toți ceilalți inclusiv primul ministru/liderul partidului vor trebui să se mulțumească cu echipele nr. 3, 4, și așa mai departe).

4. Stabilitate și prosperitate. Sunt legate, deși se cam crede că se bat cap în cap. Stânga trebuie să devină în percepția publică partizana măsurilor năstrușnice, anunțurilor bruște, deciziilor care schimbă radical bugetele de familie sau de firmă, planurile de viitor. Când votezi dreapta, trebuie să știi că ai în față câțiva ani în care lucrurile se vor mișca în bine, ani în care poți să pariezi pe România, să-ți iei un credit, un apartament, să faci sau să crești un copil, să-ți extinzi afacerea.

Ar mai fi lucruri de zis, multe și toate de voturi aducătoare. Demnitate națională. Respect pentru cei în vârstă. Respectul muncii. Reducerea taxelor. Rămân fără ezitări lupta împotriva corupției, orientarea atlantică care au și ele rolul lor nu numai în arhitectura unei guvernări dar și a alegerilor. Se promovează cultura, performanța, reușita mai mult decât acum. Etc.

Ce rezultă când tragem linia?

De partea dreptei sunt oamenii care muncesc sau investesc, oamenii pentru care familia e importantă, oamenii în vârstă, cei credincioși, o bună parte din mediul rural. Incomparabil mai mulți decât cei care acum susțin „dreapta”. De fapt pe stânga rămân puțini. Dreapta, nu la nivel de auto-declarare ci în planul valorilor, lucru evident pentru orice consultant străin vine aici și face 2-3 sondaje de profunzime, e marea majoritate.

Pentru oamenii ăștia, pentru stâlpii ăștia guvernezi, faci legi, exiști. Decât să-i calci pe bombeu pleci din politică sau îți tragi un glonte în cap. Nu glumesc. E interzisă fraza: „e, hai că totuși nu suntem la fel de răi ca ceilalți, putem să facem prostii, o să ne voteze oricum”, fraza asta e începutul morții oricărei guvernări.

Scurtă sesiune de întrebări și răspunsuri:

Reacția 0: Dar… stai o secundă. Dreapta ar avea printre votanții săi oameni obișnuiți, pensionari, picolițe, taximetriști, preoți, șoferi de camioane, zilieri, bugetari, casierițe de hipermarket, crescători de albine, neintelectuali! Asta ar schimba totul!

Răspuns: Exact.

Reacția 1: Asta nu e dreapta.

Răspuns: Din Szeged până în Alaska dreapta înseamnă capitalism, rol redus al statului în economie, responsabilitate individuală, familie, mândrie națională și respect pentru tradiții. La noi s-au încurcat etichetele în 1990 și așa a rămas.

Reacția 2: Nu e timp de asta, acum luptăm pentru statul de drept, DNA,
relația cu SUA.

Răspuns: „Statul de drept”, „DNA” și „SUA” nu sunt teme suficiente din punct de vedere electoral, după cum știm din vara lui 2012 și vom redescoperi în 2014. Iar fără susținere electorală nu se implementează nimic niciodată.

Reacția 3: Te chinui degeaba, n-ai ce să schimbi, românii sunt proști,
o nație de rahat, urăsc că m-am născut aici.

Răspuns: Dacă nu ai încredere în români și în România, problema ta. Dreapta românească, ca oricare dreaptă de pe glob, e optimistă, are încredere și știe (nu bănuiește, ci știe) că lucrurile se pot îmbunătăți considerabil. Fără patetisme vadimiste și exagerări: avem resurse, avem un popor care poate face treabă (și în parte deja face), energiile pozitive și productive sunt doar ținute sub capac și trebuie eliberate.

Reacția 4: Te chinui degeaba, nu e necesar, o să facă Băsescu ceva, o să închidem cu toții ochii și va fi bine, ne vom trezi în 2005.

Răspuns: Acest film nu mai rulează în cinematografe.

Reacția 5: Nu e nevoie de ideologie, trebuie găsit un lider carismatic ca Băsescu și gata.

Răspuns: Să zicem că se găsește un asemenea lider și acum, nu peste 40 de ani. Ce va putea face? În zilele astea descoperim limitele dependenței de lider. Traian Băsescu a făcut enorm de multe. Dar fără valori electorale și ideologice, doar cu DNA-SUA-Jos USL e blocat și el și partidul lui. Cu lider dar fără partide puternice nu faci Constituție, tremuri la fiecare moțiune de cenzură și nici măcar nu poți să implementezi rezultatele referendumurilor propuse de tine și validate (!). În plus, un lider se mai și erodează, caz în care riști să rămâi în pom. Când ai un partid și un *grup de lideri bazat pe valori ideologice*, un pas greșit al unuia dintre ei nu scufundă tot vasul.

Reacția 6: Nu e nevoie de planuri d-astea grandioase, lumea o să se sature de PSD și o să-i voteze pe-ai noștri.

Răspuns: Dacă îi votează (care ‘ai noștri’??) iar respectivii obțin puterea, vom asculta din nou discul din perioada 1997-2000 sau 2010-2012: reforme, scăderea nivelului de trai, capitalism keynesian, gafe de comunicare, sondajele-mint, disperare, erodare de figuri carismatice, furie, frustare, românii-sunt-proști și într-un final destul de tăcut o înfrângere catastrofală și iarăși ani prin deșert în timpul cărora cineva își va da seama cu destul de multă stupoare că măsurile de dreapta luate în timpul guvernării ‘alor noștri’ sunt puține, puține de tot și că de fapt s-a cam stat pe loc iar stânga e bine mersi la putere, de parcă nu i s-a întâmplat niciodată nimic în timp ce ‘alor noștri’ le trebuie juma’ de deceniu să se culeagă de pe jos.

Reacția 7: E o aiureală ce-ai scris tu cu stâlpii, sunt vise, e imposibil.

Răspuns: Ai dreptate, urmează cel puțin un deceniu de victorii ale PSD.

Ultima batalie a reformismului

Prin „reformism” înțeleg:

  • – modernizarea și occidentalizarea României
  • stat de drept, democrație, lupta împotriva corupției
  • anti-comunism, anti-PSD, anti-Iliescu, pro-Piața Universității 1990, punctul 8 de la Timișoara
  • orientare geopolitică necondiționată pro-SUA și pro-UE

În România așa ceva este denumit în mod greșit „dreapta”. În realitate unii votanți – și politicieni – care susțin valorile de mai sus sunt de stânga. Alții chiar sunt de dreapta. O bună parte nu au o identitate ideologică clară.

Următoarea informație e foarte importantă, este marea umbră a anului 2014:

*** Atâta timp cât bătălia este „reformă și atât” vs. restul scenei politice sau restul României, reforma pierde. ***

Știm asta din 1990, știm asta din 2000, știm asta din vara lui 2012.

Prin comparație, politicienii cauzei reformiste în 1996 și-au mobilizat nucleul dur dar au promis și schimbare după mai mulți ani de inflație minim 120% (și, între noi fie spus, au promis și vaste programe de stat).

Reformiștii în 2004 au speculat ura față de aroganța lui Năstase și cota unică. S-au ținut de cuvânt, nivelul de trai a crescut, Traian Băsescu a câștigat în 2009 împotriva unor forțe imense care se coalizaseră împotriva lui.

Deja se poate trage o concluzie de parcurs: fără discurs pe economie, fără credibilitate pe economie reforma rămâne cu maxim 1,5 milioane susținători. Ce vine peste a fost carismă, marketing, organizații locale făcute și pierdute de PDL, specularea unor oportunități de moment, inteligență tactică. Elemente punctuale, după 2003 chiar individuale.

În România vin la vot minim 4,5 milioane de persoane la europarlamentare, minim 7 milioane la parlamentare, minim 9 milioane la prezidențiale. Fără un cârlig de salvare, cauza reformistă de un milion și jumătate de suflete e condamnată.

Vom auzi în acest an despre necesitatea statului de drept, despre lupta împotriva corupției, despre democrație, despre cât de tâmpit e poporul ăsta care nu înțelege prioritățile reale ale destinului național, vom auzi despre pericolul de a da țara pe mâna rușilor, vom auzi despre „dreapta-dreapta-dreapta-dreapta-dreapta-dreapta-dreapta-dreapta-dreapta”, cine-nu-i-cu-noi-e-împotriva-noastră, teme și mesaje importante, utile, cruciale pentru reformiști. Pentru toți un milion și jumătate.

Puterea se câștigă prin alegeri. Adică pe baza voturilor cetățenilor care se prezintă la vot. Nu există șeptari pe care să-i poți scoate din mânecă și prin intermediul cărora să suprascrii fraza de la începutul paragrafului. Soarta democrației poate fi în cumpănă, miza poate fi independența justiției sau supraviețuirea politică a șefului șefului șefului tău sau chiar Binele-cu-B-mare. Nu contează. Tot prin alegeri și prin voturi se obține puterea.

Anul ăsta cauza reformistă nu are în mână niciun jolly joker și este la capătul care nu trebuie al mitralierei electorale.

Ăsta e fondul. Un milion și ceva de oameni + aliați temporari versus restul lumii. Ignoră ce te împiedică să vezi fondul.

Ignoră afirmațiile că „românii sunt proști”, se vehiculează doar după înfrângere. Nimeni din tabăra reformistă nu afirma în ianuarie 2005 că românii sunt proști. Sau în vara lui 2007, când Traian Băsescu câștiga cu ușurință referendumul de demitere. Sau în ianuarie 2010.

Ignoră Antena 3, are câteva sute de mii de telespectatori pe seară, din care unii sunt oamenii care… urăsc Antena 3. Toate televiziunile de știri, împreună, atrag foarte rar 1,5 milioane de telespectatori în fiecare seară. Atenție: maxim 1,5 milioane. Incluzând B1. USL a fost votat de 4,4 milioane de persoane, Geoană a fost votat de 5,2 milioane în turul doi de acum câțiva ani. Disproporția între forța mass media și ce se întâmplă de fapt la vot e foarte mare. Asta nu înseamnă că trusturi mass-media care să susțină cauza reformistă ar fi fost inutile, dar problema e mai largă. Nu este că nu există destui Banciu sau că guvernarea PDL n-a avut și ea un Gâdea, un Ciutac, un Voiculescu.

Ignoră criza economică. USL n-a reușit să strângă atâtea voturi câte a strâns Geoană în 2009, când nu se luase nicio măsură de austeritate și nici ură față de Băsescu nu prea exista. Gândește-te că înainte de criza economică, când totul era roz, PDL cu o campanie bunicică obținea abia 2,2 milioane voturi. Reformiști mobilizați, primari mulți, Băsescu la apogeu. Și totuși, din șapte români aflați în țară doar unul a votat PDL. Unu din șapte. Criza doar a expus adevărul gol-goluț care exista de mult.

Ce urmează?

În toate țările din Europa de Est a avut loc și s-a încheiat lupta dintre reformiști și neo-comuniști.

În 1990 reformiștii maghiari au câștigat alegerile, au reformat economia, în 1994 au pierdut alegerile, au dispărut.

În 1990-1991 reformiștii polonezi au câștigat alegerile, au reformat economia, au început să piardă alegeri, în 2001 n-au mai intrat în parlament, au dispărut.

Reforma fusese o platformă cu susținere populară limitată în timp, nu era îndeajuns pentru crearea unor forțe politice stabile și mai ales performante. Conservatorismul și, într-o măsură mai mică, liberalismul (la nivel real, nu un cuvânt pe o foaie lucioasă) au asigurat această bază de care era nevoie. Succesul acestor partide post-reformiste în Ungaria și Polonia a fost atât de mare că în aceste țări, acum, *stânga* e compusă din 4-5 partide care se ceartă pe 20 de procente și discută veșnic despre „unitate / unificare”. Prin comparație, în România sunt milioane de oameni care nu știu că sunt conservatori.

La noi, conservatorismul nu ar fi reformismul-cu-minus-în-față. Un partid conservator ar îngloba lupta împotriva corupției și pentru apărarea statului de drept într-o platformă mai largă, bazată pe valori, persuasiune și pe interesele votanților. Cu paradigma reformistă-și-atât nu câștigi alegeri, ci guvernezi o țară. Cu ea nu convingi milioane de votanți, ci câțiva autori de manuale de istorie. Paradigma creează oameni care să fie numiți în funcții, nu oameni care să fie aleși. Nu întâmplător opoziția are mulți potențiali prim-miniștri, mulți potențiali miniștri de externe, mulți potențiali miniștri ai culturii dar n-are oameni care să câștige campanii cu excepția câtorva vechi PD-iști de prin Ardeal, oameni cu reputație bună în orașele lor și cam atât.

Vei auzi că marele pericol în 2014 este înfrângerea cauzei reformiste, distrugerea României, etc etc.

Să ne uităm la altceva: cum va sta situația după 2014? Care vor fi efectele înfrângerii? Ce va rămâne pe scenă?

Dacă ne gândim la răspunsuri, descoperim marele pericol echivalent sau superior celui de mai sus.

Marele pericol este înfrângerea călâie, înfrângerea neasumată, înfrângerea după care toate partidele „de dreapta” zâmbesc fericite din colțul gurii pentru că știu pe cine pot da vina ca să scape nepătate. Înfrângerea unui om, unui candidat, unei sigle. Ceilalți vor da vina pe Băsescu, Băsescu pe ceilalți, etc. Marele pericol este să se creadă că paradigma e OK, e stabilă, face performanță, „avem acum niște ani mai proști dar putem continua la fel”.
Din alegerile din 2012 s-a ratat extragerea lecțiilor din înfrângere (măcar la asta e bună o înfrângere). În mod total nesurprinzător, lucrurile au continuat în rău și vor continua în rău până se curăță scena de paradigme falite electoral.

După ultima bătălie a reformismului, să sperăm, va urma prima bătălie a dreptei.

Ce vom vedea sau ar trebui sa vedem in 2014

Articolul e lung, lung e și anul care vine.

Miza o reprezintă Cotroceni-ul. Servicii, justiție, guvernarea de după 2016 sau chiar și cea de după 2020, influență, prestigiu, grațieri, totul se joacă în decembrie. Cine se gândește cu seriozitate doar la europarlamentare va pierde deceniul.

PSD – pentru o victorie au nevoie de activ mobilizat/hiper-mobilizat. Și nu doar atât. În 2004 au crezut că PSD + UDMR e de ajuns. N-a fost. În 2009 au ratat joncțiunea cu locul 3, cea care de obicei te face președinte. Pe baza unor astfel de traume istorice strategia cea mai bună ar fi fost izolarea totală a oponentului cel mai probabil, adică Antonescu. Au ratat însă susținerea lui Traian Băsescu, precum și mulți alți pași utili. Timpul nu e pierdut.

Opțiunile sunt trei:

Calea cea mai simplă e o contraofensivă de șarm având ca țintă PDL. Lucrurile sunt mai complicate decât par: există răni istorice, PSD dorește să guverneze singur și nu e clar câte voturi ar avea de dat democrat-liberalii în turul doi. Dar voturile PDL sunt garantate, nu precum cele obținute de Antonescu în 2009.

Calea proastă este enervarea tuturor. Poate Ponta să învingă în turul doi o coaliție imensă PNL + PDL + Băsescu + unitisalvam + PPDD + MRU + Vadim construită în jurul votului negativ? Poate să riște?

Calea cea mai inteligentă e o candidatură care merge dincolo de granițele tradiționale ale regatului PSD: Maior, Isărescu și alte nume care se vehiculează acum și care aparțin aceluiași nivel. Genul de candidatură despre care toată lumea spune la bere: „Îl respectam pe omul ăsta dar acum, când văd că este candidatul PSD, mi s-a făcut silă de el, nu l-aș vota nici în ruptul capului”, după care în cabina de vot… Problema cu această rută este susținerea redusă a membrilor de partid pentru un asemenea personaj. Avantajul este că Ponta rămâne la guvern. Problema este la PSD, avantajul este al lui Ponta.

Capcana anului la PSD: „Iupiiii, am luat 43% la europarlamentare, câștigăm prezidențialele fără ajutorul nimănui!”. De fapt la europarlamentare social-democrații mobilizează aproape tot ce puteau mobiliza, votanții care vin doar la prezidențiale se orientează spre alți candidați, în primul tur Ponta obține 34%, în turul doi crah.

Antonescu – orice pas greșit poate fi mortal. Va avea un an foarte plăcut pentru el – este o persoană căreia îi place riscul și performează bine din postura de nefavorit. Va da un test major pe fond, dacă reușește să argumenteze o idee, o platformă, o perspectivă în mod consecvent nu este exclus să ajungă în turul doi. Negocierile cu PDL pot fi, la nevoie, și formalizate. Antonescu, Predoiu, MRU și cine-o mai candida pot semna oficial, public, în văzul camerelor de vederi un pact împotriva candidatului PSD: „oricare dintre noi ajunge în turul doi va fi susținut de ceilalți”. Eventual și cu Băsescu dând din cap aprobator. Pac – dreapta se unifică, deși nu cum era de așteptat.
Să nu uităm că Antonescu este între bal și spital fără cale de mijloc – ori ajunge la Cotroceni, ori pierde partidul la un congres urgent prin februarie 2015.

Capcana anului: ruperea USL, pe care Antonescu va dori s-o realizeze cu grație, forță și într-un mod care să-l impună drept Marele Vector Anti-PSD.

Predoiu: în următoarele patru luni vom vedea dacă este serios sau nu apropo de candidatura sa. Dacă da, are enorm de muncă la a-și crea o personalitate politică. El practic nu există. Abia apoi vorbim de depășirea lui MRU și eventuale jocuri de culise. Dacă nu, atunci el e monedă de schimb, fie înainte de turul doi fie chiar înainte de turul unu. Genul ăsta de candidaturi „se simt”, nu prea atrag votanți, nu creează emoție și subperformează.

Capcana anului: asemănătoare cu cea a PSD. Locul doi la europarlamentare pentru PDL nu garantează că Predoiu va ajunge în turul doi al prezidențialelor.

MRU: În acest an va veni un moment când va trebui să aleagă între a risca enorm pentru a încerca să devină președinte în 2014 sau a aștepta circumstanțe mai prielnice, care e posibil să nu mai vină niciodată. Nu există decizie greșită. Totul e să nu se răzgândească după ce a luat decizia, asta ar fi eroarea catastrofală.

Traian Băsescu/PMP: Calea cea mai indicată: susținerea lui MRU. Dacă obține un rezultat prost: „candidatul era de vină, noi ne-am făcut treaba dar asta e…” Dacă obține un rezultat bun: „Organizațiile PMP l-au făcut președinte/l-au dus în turul doi!”

Calea medie: candidat propriu. „- Încă un candidat al opoziției???” „- …. da.” Pe de altă parte PMP își poate crea imaginea de forță proprie, independentă, lucru relevant pentru momentul 2016.

Calea oarecum nefericită: sacrificii imense, joc de capă și spadă, magie. Urmează înfrângerea onestă, asumată, tăcută, înfiorător de previzibilă, acceptată cu capul plecat. După care uraganul rade tot.

Capcana: a nu planifica ce faci după înfrângere.

Puric/Diaconescu/alții: Cu un pic de bani se pot instala pe o rută solidă la prezidențiale, definită de mult tam-tam, multă dezamăgire și deci un imens spațiu de manevră. Dacă este un singur candidat din acest spațiu va mânca prăjitura de 13-19 procente singur, dacă nu – va trebui să o împartă. Notă: din punct de vedere al potențialului în acest spațiu Puric este un Mercedes, Dan Diaconescu e Dacia, Claudiu Crăciun e o bicicletă iar Vadim este o hârtiuță Turbo cu o mașină desenată pe ea.

PNȚCD: Prea târziu pentru 2014, dar au un potențial mai serios decât oricând. Mă întreb dacă-și dau seama.

Noua Republică: gesturi senzaționale, cam atât a rămas.

La începutul lui 2012 îi spuneam lui Mirel Axinte „anul ăsta nu va fi nevoie de sociologi, anul ăsta va fi nevoie de experți în drept constituțional.” Am avut gura aurită. Cred că în 2014 nu va fi nevoie de sociologi, anul ăsta va fi nevoie de jucători de șah. Toate piesele sunt dogite, tabla de șah e decolorată, masa e înclinată, în fundal țipă o alarmă de mașină, mutările se fac în genere alandala. Cel mai puțin slab jucător va câștiga.

Scuze pentru peste un an

Ideea originară şi originală aparţine lui Mirel. Îl invit să adauge alte scuze, dacă are poftă. Primele 10 provin de la mine.

De vină pe „dreapta” pentru rezultatul prezidenţialelor nu vor fi politicienii, partidele, liderii, lipsa de know-how, lipsa de strategii, lipsa de tactici, lipsa ideologiei, lipsa creativităţii.

Ci vom auzi că:

1. „E de vină Băsescu.”
a. (dacă se implică) „De ce s-a implicat? Lumea e încă supărată pe el. Trebuia să tacă, să se uite de el. Ne-a nenorocit. Ne-a costat voturi.”
b. (dacă nu se implică) „De ce nu s-a implicat? Trebuia să pună mâna, să-şi mobilizeze susţinătorii. Trebuia să vorbească, să arate că susţine candidatul/candidaţii dreptei. Ne-a costat voturi.”

2. „Blogary, blogurile şi Facebook-ul au demoralizat votanţii, au stricat imaginea candidaţilor, au colportat zvonuri răutăcioase, murdare şi mai ales au spus adevăruri.”

3. „Românii sunt proşti.” [ = „noi suntem prea deştepţi pentru ţara asta. Incapabili să câştigăm o competiţie electorală, adică lucrul fundamental pentru nişte politicieni, dar în acelaşi timp foarte, foarte deştepţi.”]

4. „Lumea e încă supărată pe ce s-a întâmplat acum… ăăă, patru ani şi jumătate. Da, asta e. Lumea s-a răzbunat pentru mărirea TVA şi scăderea salariilor la bugetari.”

5. „Candidatul/candidaţii era(u) slab(i). A(u) pupat un dulău joia în Coşmeţu de Sus în loc să scarmene o pisică vineri la Coşmeţu de Jos. N-a(u) atacat când trebuie, n-a(u) zis ce trebuie, erau tot timpul în defensivă, a(u) atacat prea dur, prea des, a(u) creat o senzaţie proastă, de nesimţire. (Nu) purta(u) fes.”
şi
a. „A(u) fost prea serios/serioşi, intelectual(i), rupt/rupţi de popor, n-a(u) zâmbit destul de mult, era nevoie de glume, voie bună, optimism, încredere, asta vrea poporul de la un preşedinte.”
sau
b. „a(u) fost prea hazoşi, a(u) zâmbit prea mult, a(u) părut neserios/neserioşi, trebuia distanţă, sobrietate, leadership, voinţă, asta vrea poporul de la un preşedinte.”

6. „Era frig afară, a fost vreme urâtă, erau nămeţi. N-a putut să iasă lumea din casă.” [deşi alegerile din 2004 şi 2009 n-au avut loc chiar vara].

7. „S-a dat mită electorală, s-a şpăguit populaţia votantă, s-a furat.” [dar şi în 2004, şi în 2009…]

8. „Antena 3 ne-a omorât. Tabăra cealaltă a controlat mass-media, au făcut ce-au vrut cu noi, ne-au stricat imaginea.” [în 2009 cinci milioane o sută şaptezeci de mii de oameni aflaţi în România au votat pentru Traian Băsescu în turul doi deşi A3 şi Realitatea erau împotriva lui. Dacă ai sta o secundă să te concentrezi pe fiecare din aceşti votanţi, ţi-ar lua 59 de zile să te gândeşti la toţi. Cam atât despre puterea mass-media atunci când există determinare].

9. „Electoratul de dreapta n-a ieşit la vot, e leneş, e nesimţit, sunt nişte măgari.” [Nimeni nu va pune problema invers. Nimeni nu se va gândi că poate electoratul de dreapta n-a votat pentru că n-avea candidat/candidaţi de dreapta].

10. „Important este că a câştigat un om de dreapta, un om care în turul doi a devenit simbolul unităţii dreptei împotriva PSD şi anume domnul preşedinte de dreapta Crin Antonescu. Deci hai să bem şampanie şi să nu ne mai amărâm cu prostii irelevante.”

O victorie (cvasi-) conservatoare în 2014

Generaţia bunicilor mei, adică cei născuţi înainte de 1930, aproape că a dispărut. Cei aflaţi în viaţă nu mai votează pentru că nu mai pot să ajungă la secţia de votare din motive fizice/Alzheimer, etc. Mulţi votau anti-Iliescu ca mod de manifestare a acestei nostalgii pentru monarhie – copilărie – perioada interbelică.

Generaţia următoare (născuţi între 1930 şi 1950) s-a maturizat în comunism şi în comunism a trăit cea mai mare parte a vieţii. Cu excepţia elitelor sociale şi culturale, aceşti oameni au susţinut PSD mulţi ani, dar acum încep să devină şi ei prea în vârstă pentru a putea vota.

Pre-decreţeii (ani de naştere: 1951 -> 1965) au în genere următoarea percepţie: comunismul a fost rău începând cu anii ’80. Dacă le oferi o Românie cu nivelul de trai din perioada ’65-’79, acceptă fără prea multe ezitări. Această generaţie e la vârsta de maximă prezenţă la vot şi reprezintă mai mult de o treime din votanţi, indiferent de scrutin.

Decreţeii (1965- anii ’80): mulţi au emigrat. Cei rămaşi sunt în genere în menghina celor 3C (credite-căsătorie-copil); prin comparaţie, ce se întâmplă pe scena politică reprezintă un aspect secundar. Aceşti oameni vor stabilitate, predictibilitate, prosperitate, instituţii performante. Dacă îi calci pe coadă când vine vorba de chestiile astea, se supără. Când oamenii ăştia se supără, „dreapta” termină alegerile cu procente puţine şi cu lacrimi multe.

Cei născuţi după Revoluţie, dar până în 1996: pentru ei politica e o bătaie de joc, la fel de relevantă pentru viaţa lor precum e pentru noi clasamentul din liga a 3-a suedeză de fotbal. Dacă apar la vot, apar precum au apărut şi alţi tineri din generaţia de dinaintea lor: alături de oameni carismatici, energici, relevanţi, care dau speranţă, care pornesc valuri de emulaţie şi admiraţie.

Ca la oricare generalizare, este extrem de posibil ca o persoană dintr-o generaţie să nu se recunoască în portretul de mai sus al generaţiei sale. Ceea ce e normal. Cu excepţia primelor alegeri de după Revoluţie, nicio forţă politică sau candidat n-a obţinut 70% sau 80% din votul unei generaţii. Oamenii se orientează, sunt pragmatici, apare şi carisma în joc. Dar există puncte constante de reper.

Poate că e locul şi momentul să spunem că toate „revoluţiile” electorale din ultimii douăzeci de ani au fost conservatoare, sau cu un substrat conservator, sau cu un iz conservator, dar niciodată progresiste. Întotdeauna a fost vorba de recuperarea unei stări de normalitate, sugerarea unui cadru ordonat, predictibil, în care îţi poţi creşte o familie sau porni o afacere pe baza unor aşteptări raţionale privind riscurile, o societate a legii, fără haotizări fiscale sau hiperinflaţie sau criminalitate stradală. Globalizarea şi trecerea de la comunism la capitalism nu au redus apetitul pentru calm, ci dimpotrivă.

Politicienii au folosit deseori temele de mai sus fără să-şi dea seama de ce fac ceea ce fac. Dacă la parter există o sobă, pisica de la etajul unu se va duce în partea camerei (de la etajul unu) care se află deasupra sobei pentru că acolo podeaua e mai caldă. Pisica nu ştie ce este o sobă, dar ştie unde-i este bine. La fel şi cu „Linişte” – un slogan, vorba lui Patapievici, conservator-autoritar, care a adus douăsprezece milioane trei sute de mii de voturi în 1990. De atunci şi până acum se tot vorbeşte de spaţiul ideal, perfect, mânjit de prezent dar care va fi curăţat, spălat, apretat şi readus în prim-plan: „schimbarea” promisă de CDR, „revoluţia bunului simţ” propusă de Antonescu, mesajele anti-corupţie de la ultimele trei prezidenţiale, starea pre-austeritate la care USL bătea constant apropo-uri („vom reîntregi”).

Pentru tineri (ultima / cea mai nouă generaţie) problema se pune altfel, dar nu ei vor decide alegerile. 80% din votanţii de la alegerile prezidenţiale de anul următor vor avea 30 de ani sau mai mult. Gândurile lor despre trecut şi viitor o să formeze, literă cu literă, numele câştigătorului alegerilor. Iar o platformă conservatoare, sau cu un substrat conservator, sau cu un iz conservator va câştiga alegerile, indiferent cât de mult vor fi unii sau alţii dispuşi să o recunoască. Orice politician devine irelevant, orice istorie de vot nu mai contează atunci când în scenă îşi face apariţia un asemenea val. „Nucleele dure”, „electoratul de stânga”, „electoratul de dreapta” nu decid alegerile. Toate „nucleele dure”, ale tuturor partidelor şi oamenilor politici împreună, nu alcătuiesc jumătate din votanţii de la prezidenţiale. Ceilalţi vor judeca promisiunile pentru viitor prin prisma nostalgiilor şi aspiraţiilor proprii („Zi-mi ce trecut ai avut, şi voi şti ce să-ţi spun ca să te conving să mă votezi”).

Mai bun decat Traian Basescu

Alegerile din 2009 au fost câştigate pe muchie. Pentru a câştiga în 2014, un om din afara USL ar trebui să fie mai performant decât a fost Traian Băsescu în 2009. Şaptezeci de mii de voturi diferenţă, adică la 0,23% distanţă de înfrângere, este foarte puţin. Trebuie să ţinteşti mai mult, măcar o diferenţă de trei procente. Nu poţi conta pe o victorie la limită. O frază rostită aiurea la ultima dezbatere, un zvon rostogolit pe Facebook sau două ore de ploaie în Ardeal te pot distruge.

Un mod ieftin de a obţine o victorie mai solidă decât în 2009 este să ai oponenţi mai slabi decât a avut Băsescu atunci, adică oameni care obţin voturi mai puţine. Dar aspectul ăsta nu poate fi controlat. Poţi cel mult să speri că oponenţii vor fi la acelaşi nivel ca data trecută.

Un prezidenţiabil şi-ar fi scos carneţelul în ianuarie 2010 şi ar fi început să scrie. Pentru că o candidatură de succes nu se produce cu un an înainte de turul unu. Vei vedea în continuare şi de ce. Oare ce-ar fi scris acel om în carneţel?

a) Organizaţie de partid solidă, printre primele două sau maxim trei din ţară.

PDL era de fapt singura opţiune. Chiar şi după alegerile locale de anul trecut, o cincime din primăriile din România e ceva. Dintre toate forţele non-USL e cel mai mult. Aşa că omul nostru ar fi trebuit să bată cărările ţării spre organizaţii, să-şi stabilească de-a lungul anilor contacte, admiratori şi prietenii la ţuici, să câştige preşedinţia PDL la congresul din 2013, devenind lider de primă mână, cu acces la oricare televiziune în prime-time… iar în 2013 şi 2014 să tocească iarăşi cauciucurile de la maşină mergând în judeţe, pentru energizarea activiştilor, discursuri mobilizatoare şi, probabil, şi mai multă ţuică.

Un partid nou, **din perspectiva prezidenţialelor**, era o antrepriză inutilă atâta timp cât nu venea în el PDL cu 600 de primari cu tot, ceea ce n-avea cum să se întâmple.

b) Valori, zvâc, carismă, şarm, valori, idei, atractivitate, valori şi, de asemenea, dacă se poate, dacă mai e loc: valori.

În ce crede prezidenţiabilul nostru? Ce vrea el să fie pentru ţara asta? Cum vrea el ca ea să arate? Ce-i place la ce-a făcut Băsescu? Ce nu i-a plăcut? E libertarian, conservator, jemanfişist? Unde era în vara lui 2012 şi ce scria, ce gândea, ce făcea? Ce-a făcut în timpul protestelor anti-RMGC? De ce? Cum dovedea că-i pasă de statul de drept şi de capitalism? E reformist sau pro-stabilitate? În ce e reformist? În ce e pro-stabilitate? Utilizează trecutul ca plan de referinţă în discursul său politic? Care trecut? Ar gândi în termeni de „două Românii” au ba? Are încredere în România? Are încredere în români? Ar privatiza totul? Unele lucruri? Care? Bea bere? Fumează? Se uită la meciuri? Ce-l face să înjure? Ce face în timpul liber? Ce-l face să zâmbească? Ce-l face să râdă? S-a luat la bătaie vreodată cu cineva? A pierdut lupta respectivă? A fost lider de ceva în viaţa lui? Ce a învăţat din asta? Care a fost cea mai mare greşeală pe care a făcut-o vreodată? Ce calităţi crede că are?

Scena politică a fost plină, bucşită anii ăştia cu oameni despre care nimeni nu ştie ce cred, ce gândesc şi cine sunt. Oameni care în afară de #haiainoştrijosailor nu sunt în stare să emită un gând. Oameni care rostesc fraze interşanjabile între ei şi între ele. Oameni care nu au o viziune apropo de viitorul lor, darămite de cel pentru România pe care au condus-o sau ar conduce-o. Oameni inconsecvenţi. Sute de mii de euro au fost aruncate pe contracte de consultanţă în comunicare, când de fapt ei n-au habar *ce* să comunice. Dacă eşti în situaţia asta şi eşti în USL, te mai pot salva punctele a, c, d şi e din actuala postare. Dacă eşti în situaţia asta şi eşti în opoziţie nu te mai poate salva nimic.

Băsescu a obţinut câteva milioane de voturi, chiar şi în turul doi, pe baza unei imagini clădite în timp. Prezidenţiabilul nostru ipotetic trebuia să se mişte repede. Probabil că ar fi compensat timpul redus aflat la dispoziţie cu o viziune puternică şi inovativă. De exemplu conservatorismul … cu care ocazie PSD ar fi luat un şut în părţile sensibile. 31% din pensionarii care au venit la vot în primul tur al alegerilor din 2009 au votat pentru Traian Băsescu. Şi asta fără un efort special. Se putea mai mult.

c) mass-media.

Un aspect la care Băsescu a stat prost în 2009. Aici era loc de creştere dincolo de el. Un prezidenţiabil inteligent ar fi convins încă doi-trei nene să pună împreună foarte puţinele milioane de euro necesare pentru a pune un trust TV pe picioare şi a-l ţine în funcţiune ani de zile. După care încet, târâş-grăpiş, ar fi scăpat de acei doi-trei nene. Iar cea mai mare parte a sumei ar fi cheltuit-o nu pe personal sau tehnică, ci pe marketing. Think big. Ţinta nu era egalarea rating-urilor Antenei 3. Asta realiza B1 toamna trecută şi nu ducea pe nimeni nicăieri. Ţinta ar fi fost egalarea rating-urilor Pro TV. Chiar şi în contextul ratării parţiale a ţintei, deja în toamna lui 2012 am fi avut o voce foarte puternică în mass media. Nu numai când vine vorba de mobilizarea proprilor votanţilor (deşi asta e foarte important). Dar o voce crucială când vine vorba de atragerea de voturi noi, de la ceilalţi.

d) echipă de consultanţă cu ţinte stabilite pe un an înainte. Nu se îndeplinesc? Zboară. Se îndeplinesc? Menţinem coerenţa.

Consultanţa în România se face pe loialităţi, nu pe performanţă. Prost. („Am coborât la 9% încredere, dar măcar sunt în rahat alături de Gigi şi Bibi, băieţi buni, ţin la băutură, au stomacul tare şi lucrez cu ei din vara lui ’98!”)

Consultanţa pe „dreapta” e puţină şi prost plătită. PSD şi PNL au oameni calificaţi, mulţi şi bine plătiţi. Exact cum era şi în 2012, toamna.

Prezidenţiabilul nostru imaginar ar observa legătura directă dintre calitatea consultanţei în ’96, 2004 şi 2009 şi rezultatele obţinute atunci la prezidenţiabile de candidatul principal anti-PSD.

e) Echipă. Îţi aminteşti cum era Mona Muscă în 2004? Prezidenţiabilul mai-bun-decât-Băsescu are nevoie de mai multe persoane de acest fel, patru-cinci oameni credibili, şcoliţi în comunicare de best-of-the-best şi capabili să reducă la tăcere chiar şi o mulţime ostilă, darămite să-i susţină cauza prin oraşele mici sau în talk-show-uri. Şi aici Băsescu stătea prost în 2009, foarte-foarte prost.

Efectele a+b+c+d+e: vorbim de un om politic aflat în prim-planul scenei politice alături de Ponta şi Antonescu dar oponent al lor. Are un partid puternic pe care-l dinamizează, o trâmbiţă mediatică şi o strategie urmată cu consecvenţă de a lua alţi votanţi, şi nu puţini, din afara spaţiului utilizat în 2009. De fapt, la un asemenea nivel de prestanţă şi performanţă lui Băsescu i se întâmplă ce i s-a întâmplat lui Iliescu în 2003-2004 – ocupă un rol de fundal, încurajând tacit trecerea sceptrului (… e un lucru bun, nu e un lucru rău. Deja dependenţa de Băsescu începe să doară în 2014 pentru că el nu poate candida). La o prezenţă ca în 2009, se pot obţine 35%. Cu cât platforma e mai conservatoare din punct de vedere social, cu atât te apropii mai mult de 45%. În turul doi, o ţintire a tunurilor spre candidatul PSD va face ca electoratul PNL să nu adopte o atitudine unitară – ca în 2009 – sau să măcar să stea acasă. Recordul de diferenţă între un candidat non-PSD şi unul PSD (9%, Constantinescu vs. Iliescu acum 17 ani) poate fi bătut.

În practică…

Ce au unii n-au ceilalţi. Nimeni n-are PDL, în afară de Predoiu. Predoiu are PDL dar n-are nimic altceva. Udrea a vrut totul (bun) dar n-are nimic, adică n-are partidul (rău), n-are valori sau carismă notabilă (rău), n-are un trust (rău), n-are consultanţă (rău) şi n-are echipă (rău). Falcă a ezitat şi până la urmă n-are nimic. Boc vrea vacanţă. Băsescu vrea să paseze dar nu prea are cui şi nici nu e clar ce poate pasa. Afirmaţia că, până la urmă, Antonescu e un candidat de dreapta e un semnal pregătitor pentru eşec. „Uite, străbunicul era grec. Sunt şi eu 10% grec, nu? Hai Grecia! Hai România! Hai ai noştri!”

Mai e timp, dar din ce în ce mai puţin. După europarlamentare urmează o vară plină de negocieri, apoi intrăm în ultimele 90 de zile înainte de alegeri, când deja se culeg roadele a ce-ai făcut sau n-ai făcut cinci ani de zile.

O poveste texana despre strategii politice

În America există o echipă profesionistă de baseball care se cheamă Texas Rangers.

În niciun sport profesionist în afară de baseball nu există ‘Texas’. Există ‘Dallas’, ‘Houston’ şi aşa mai departe. Doar la baseball există o echipă al cărui nume reprezintă tot statul.

Când spui „Texas” spui ‘mândrie imensă’ sau, dacă e să fim ceva mai cinici, 15-20 milioane locuitori (în funcţie de anul de care vorbim), adică potenţial imens de fani, şepci vândute, tricouri achiziţionate, acoperire media, etc. O piaţă de desfacere cât New York sau Los Angeles.

În anii ’70, beneficiind de profituri şi de un patron bogat, echipa a fost cât pe ce să câştige campionatul. De câteva ori. De fiecare dată, însă, lipsea o bucăţică. Lucru sesizat la sfârşitul sezonului. „Aaaaa, aveam nevoie de un jucător bun la poziţia asta! Hai să-l cumpărăm pe X!” Un an mai târziu: „Eeee, aveam de fapt nevoie de un jucător la poziţia aialaltă. Hai să facem un schimb de jucători ca să-l obţinem pe Y!”

La începutul anilor ’80 echipa avea următoarele caracteristici: 0 titluri câştigate, toţi jucătorii tineri de perspectivă fuseseră daţi în stânga şi în dreapta, lotul era plin cu veterani prestigioşi dar care nu mai făceau mare lucru pe teren, fanii nu mai păşeau în stadion, în ziare se râdea constant de echipă iar patronul sărăcise.

Ca mică ironie a istoriei: în 1981 echipa a făcut o gafă imensă, dând la schimb pe Jim Sundberg, un jucător pe care fanii îl iubeau dar care, conform management-ului, ‘era terminat’. Ani de zile după aceea, când clubul organiza întâlniri cu fanii prin mall-uri, prima întrebare care se adresa de la microfon era: „De ce aţi renunţat la Jim??”

(Jim-cel-terminat a devenit campion în 1985. Cu altă echipă).

În scenă intră Eddie Chiles, un om mai JR decât JR, care nu citea ziarele pro-republicane pentru că erau prea la stânga şi a cărui deviză era „Statul trebuie să facă doar trei lucruri pentru ţară: să-i apere ţărmurile, să-i livreze scrisorile şi în rest s-o lase în pace”. Omul se născuse în sărăcie lucie, dăduse la sapă toată tinereţea şi devenise unul din cei mai bogaţi oameni din SUA. A cumpărat echipa Texas Rangers, s-a frecat la ochi şi a trecut la măsuri radicale.

În primăvara anului 1985, el aduce drept antrenor un creier pe nume Bobby Valentine. Şase jucători din lot erau mai în vârstă decât antrenorul. Valentine venea de pe coasta de Est, era titirez, era inovativ, dormea patru ore pe noapte. A călcat peste convenţii (echipa refuza să folosească jucători mexicani; Valentine i-a selectat pe cei mai buni şi i-a pus la treabă), a dat afară vacile sacre din lot, a pariat pe jucători tineri pe care alte cluburi îi aruncaseră din lot ca fiind ‘neortodocşi’. Dar mai ales a elaborat un plan pe termen lung pentru fiecare poziţie din echipă. În 1986 echipa deja se bătea la titlu.

Valentine a antrenat clubul şase sezoane complete; în patru din ele echipa a avut mai multe victorii decât înfrângeri.

În cele şase sezoane care precedaseră venirea lui Valentine, clubul înregistrase de fiecare dată mai multe înfrângeri decât victorii.

Într-un târziu Valentine a plecat şi şi-a repetat actul de magie la alte cluburi. Dar moştenirea lui nu s-a pierdut în totalitate. Când Texas Rangers au urmat filozofia lui Valentine, au câştigat. Când au abandonat-o s-au dus în josul clasamentelor.

Tentaţia, în baseball ca şi în politică, e să te supui imperativelor prezentului. Tentaţia trebuie învinsă.

Cu 20% la parlamentare şi o înfrângere majoră la prezidenţiale, CDR în 1992 ar fi putut să se rupă. Dar au continuat, au învăţat din erori – patru ani mai târziu au fost singurul competitor politic din istorie care a depăşit FDSN/PDSR/PSD la voturi.

ARD a fost gândită independent de prezidenţiale şi de fapt independent de orice scrutin cu excepţia parlamentarelor din 2012; acum se vede eroarea, problemele pe care le cauzează o unificare eşuată din trecut.

USL a fost sudat încă de prin 2005. Votanţii PNL au fost „pregătiţi” mulţi ani de zile pentru perspectiva unei alieri cu PSD, punctul critic fiind turul doi din 2009. De aceea respingerea noţiunii de USL în rândul acestui grup a fost redusă: cine era nemulţumit renunţase de mult să mai voteze cu liberalii.

Exemplele sunt imense, sunt multe, sunt covârşitoare. Fără strategie care să includă cel puţin două seturi de alegeri se alege praful. Acelaşi lucru este valid şi apropo de liderii politici sau de candidaţii mai micuţi la o primărie sau un colegiu parlamentar.

Gravitatia anti-PSD

În aceste zile se iau nişte decizii care vor avea impact până prin 2016 sau mai târziu. Cu excepţia Blogary, anul trecut cam toată lumea părea ferm convinsă că pe la mijlocul lui decembrie, odată cu anunţarea rezultatului alegerilor parlamentare, se încheie existenţa planetei Pământ sau nu mai avem alegeri niciodată.

De fapt, în anii următori vom vedea unificări, fuziuni şi alianţe pe dreapta sau „dreapta” care vor include PNL. Iar Antonescu ştie asta.

Unele din motive:

Forţa organizaţională a PSD nu dispare nicăieri. Deja au majoritatea în parlament (deşi nu doresc s-o exercite ca atare). Alierea se face întotdeauna împotriva actorului celui mai puternic de pe scenă, chit că se cheamă Traian Băsescu sau PSD-ul lui Năstase.

Indiferent dacă preşedintele ales în 2014 va fi sau nu de la PSD, multe partide şi partiduleţe de dreapta vor conştientiza brusc peste doi ani că sistemul de vot, mai ales la locale, dar şi la parlamentare, penalizează răsfirarea şi incapacitatea de a forma alianţe.

Să luăm un exemplu: trei comune care au exact aceeaşi ierarhie la vot:

Candidatul PSD 38%

Candidatul PNL 25%

Candidatul PDL 20%

Candidatul PMPFCEtc. 15%

Cele trei partide non-PSD cumulează 60% în fiecare din cele trei comune. Niciunul din ele nu va avea vreun primar.

PSD, cu 38%, va avea trei primari.

Iar rezultatele de la locale, în special cele de la preşedinţia CJ-urilor, au un impact imens asupra alegerilor parlamentare şi asupra… conturilor politicienilor. Alianţele şi fuziunile pe „dreapta” vor deveni o necesitate gravitaţională.

Dacă un candidat PSD câştigă prezidenţialele, va exista un argument adiţional, de impact emoţional.

Dacă un candidat anti- sau non-PSD câştigă prezidenţialele, e foarte posibil să asistăm la reluarea momentelor de după 2004: preşedintele va încerca să-şi folosească capitalul simbolic pentru a cârmi unificările după cum doreşte. Hubris-ul viitorului preşedinte va fi probabil mare, capacitatea de a învăţa din istorie redusă. O fuziune ar fi o realizare istorică. O alianţă ar fi OK dar, mai devreme sau mai târziu, va deceda în clocot.

Identităţile liderilor *actuali* nu sunt relevante. Nu e clar câţi dintre ei îşi vor mai controla partidele peste un an şi jumătate. Nici siglele nu vor conta. PNL era pentru unii partidul favorit în 2003, trei ani mai târziu devenise o porcărie, acum e inamic de moarte, anul viitor va deveni pentru mulţi singurul mijloc de a opri PSD de la a ajunge la puterea absolută. Ruta PD/PDL în istorie e şi mai sinuoasă.

Pentru ca PSD să rupă acest scenariu trebuie să ofere o bucăţică de guvernare unui partid din opoziţie. Nu o va face, bucăţica costă.

Deja o parte din acest scenariu se întrevede la prezidenţialele de anul viitor. Există trei forţe organizaţionale majore, dar doar două locuri în turul doi. PSD, prin crearea unei majorităţi parlamentare de facto fără PNL şi PDL semnalează că este forţa superioară (dacă nu era deja evident din guvernare) şi îi împinge pe unii în braţele celorlalţi.

În tot acest peisaj, forţele politice pro-Băsescu au o mulţime de opţiuni. O victorie a PSD la prezidenţiale ar zgâlţâi fotoliile lui Antonescu şi Blaga, aducând probabil lideri ceva mai dispuşi colaborării cu Traian Băsescu sau, în cazul PDL, livrării la cheie a mandatului de preşedinte al partidului. Ţinta, din perspectiva lui Traian Băsescu, ar fi formarea unei forţe, cu el însuşi în frunte, care să obţină peste 50% din mandate în 2016. Astfel, preşedintele ţării din acel moment ar fi obligat să îl nominalizeze pe Traian Băsescu drept prim-ministru – un fel de iarna lui 2012 dar pe invers. Scenariul ar fi şi mai amuzant dacă preşedintele României în acel moment ar fi Victor Ponta.

E posibil ca Traian Băsescu să fie absent din politică în 2015. Indiferent însă de nume sau de sigle, imboldul până în 2016 inclusiv va fi unificarea forţelor non-PSD. C-aşa e legea electorală.

Semne de întrebare

„Un guvern puternic nu este acela care doreşte să controleze totul, ci acela care ştie să renunţe la o parte din puterea lui pentru a da forţă pieţii şi legii”.

Thatcher probabil. Deşteaptă femeie. N-avem noi baftă să avem un asemenea om.

Cum, nu e din Thatcher?

Atunci Reagan. Are multe citate deştepte. Avea gândurile la el. Nici Reagan??

Chile. Naţie mică. Verticală. Şi la propriu şi la figurat. Libertarieni. O fi de la ei, de la vreun Chicago Boy. Nici asta?

Un fondator al SUA. Nu-i ştiu pe toţi. Sau Burke. Sau Montesquieu. Sau un rus „alb”, emigrat, scriind în Paris prin 1923, pe un şerveţel ud cu vodcă şi lacrimi. Arendt. Rand. Ryan. Ron Paul. Celălalt Paul. Nu mă înnebuni, Romney? Nici Romney. Bush-iii. Unul din ei. Nu?

Dă-mi un indiciu. Un român. Atunci P.P. Carp. Unul din Brătieni, că deh, sună aşa, mai liberal. Carol I sigur nu. Madgearu. Iorga. După 1990? Atunci Coposu. De fapt stai că ţărăniştii nu gândeau chiar aşa lucrurile. Isărescu. Ţiriac.

Nu ştii cine e? Păi şi de ce mă chinui? De unde l-ai luat? Din programul Alianţei DA? Alianţa DA? Zău? Uau. De ce nu se mai gândeşte aşa? De ce?

Unde-i omul care a scris chestia asta? A scris-o la mişto sau era serios? Era parte din crezul lui interior sau a pescuit-o de pe Internet pentru că suna bine? Am chef să fiu optimist azi: să zicem că el chiar credea lucrul ăsta. Unde e el acum? Sau ea? E într-un partid? Şi-a schimbat perspectiva? De ce? În mod clar viziunea asta nu mai e în prim-planul politicii vreunui partid, deci ştim că nici el nu mai e în prim-plan. De ce nu mai e? Era?

Să vezi dramă: o fi un om care s-a retras. La munte. La vânat coioţi. La pescuit. Prin Noua Zeelandă. S-a făcut călugăr în Japonia. Se caţără pe Himalaya, scoate perle din oceane, face vacanţe în Thailanda, orice doar să nu mai audă de România. Sau s-a apucat să vândă covrigi la colţul străzii. O fi milionar acum. Miliardar. În lei noi. Sau cerşeşte în faţă la vreo biserică. S-a apucat de băut de tristeţe, e ratat, e terminat. Ia heroină ca să uite. Ca să nu mai vadă ce s-a întâmplat. Sau acum se joacă pe calculator, are doi copii, două credite, munceşte. Pune imagini hazoase pe Facebook, pune poze de la căsătoria verişoarei cumnatului şi atât. Tace. Nu mai scrie nimic, e în grevă faţă de istorie. Sau scrie şi nu ştim noi. O fi făcut vreun blog şi nu-l citeşte nimeni. Zero accesări, zero comentarii, 417 articole. Scrie, scrie, scrie şi degeaba. Nu ştie nimeni de el.

Sau, Doamne fereşte, o fi murit. Sau s-a căsătorit sau recăsătorit. O femeie deşteaptă, cu sâni mari. Face cu ea copii. Mulţi. În Australia. Sau în SUA. Nu-i mai pasă de politică. De politica românească.

Sau o fi Traian Băsescu. Vorba aia, exact singurul om activ pe scena politică care nu poate candida la prezidenţiale.

Dar PMP-ul ce părere o fi având de citatul ăsta? Dar PDL? Dar FC? Îşi dau seama? Conştientizează? Sunt de acord? Poţi să faci şi asta şi reformism?

Citatul cum i-o fi venit? De ce a adăugat la final „şi legii”? Nu e un pic ilogic? Nu statul face legea? La ce se gândea? Oare se gândea la ceva foarte deştept şi nu-mi dau seama?

Oare aşa arăta citatul? Nu cumva el a scris de fapt aşa: „Un guvern puternic nu este acela care doreşte să controleze totul, ci acela care ştie să renunţe la puterea sa pentru a da forţă pieţii şi legii”? Şi o fi venit cineva să-l bată pe umăr: alo, băiatu’, aici nu facem anarhism? Şi el a încercat atunci să se explice, iar toată povestea s-a încheiat amical la bere? (‘bine, hai că schimb, să nu se sperie lumea’) Ce fel de bere? Unde?

L-am cunoscut pe omul ăsta? Am dat mâna cu el? Am dat mâna cu oameni care au dat mâna cu el? De ce nu-l recunosc? De ce nu mi-a spus nimeni de acest om?

De ce nu mai sunt alţii ca el pe scena politică?

Sondajele prezidentiale de pe Blogary – ce putem observa

Toate afirmaţiile de mai jos sunt despre publicul Blogary *care a răspuns la sondaj*. E posibil ca vizitatori frecvenţi să nu fi răspuns, iar persoane care au trecut în trecere pe site să-şi fi exprimat opinia.

– Indiferent de scenariu, Predoiu obţine mai multe voturi (169-170) decât Elena Udrea (136).

– Dacă Predoiu s-ar confrunta în turul doi cu un candidat PSD, o cincime din respondenţi n-ar vota pentru Predoiu sau ar vota candidatul PSD.

– Dacă Elena Udrea s-ar confrunta în turul doi cu un candidat PSD, 40% (!) din respondenţi n-ar vota pentru ea sau ar vota candidatul PSD.

– Trei sferturi din respondenţi n-ar vota deloc în cazul unui tur 2 PSD vs PNL; un sfert ar face acest lucru. Ponta şi Antonescu sunt aproape la egalitate.

– O şesime din cei care au răspuns la sondaj acceptă faptul că ar putea vota pentru Crin Antonescu în turul doi, în funcţie de situaţie.

(Următoarele afirmaţii nu prezintă un grad mare de certitudine şi trebuie tratate cu prudenţă)

– Un pic mai mult de jumătate (55%) din cei care au răspuns la sondaj abia aşteaptă să voteze împotriva USL şi pentru un candidat care să i se opună, indiferent de numele său sau de partidul pe care îl reprezintă. Acest procent este *mic* având în vedere profilul Blogary. În alte cuvinte, o componentă majoră a publicului Blogary sunt indecişi sau nemulţumiţi de opţiunile propuse la prezidenţiale dinspre „dreapta”. Însă e devreme. Dacă această situaţie era întâlnită într-un sondaj din vara sau toamna anului următor, era cu totul altceva.

– 4% din respondenţi sunt votanţi sau membri PSD.

– Numărul votanţilor sau membrilor PNL care au răspuns la sondaj este de maxim 13%, fiind probabil la o cotă asemănătoare cu cea al respondenţilor PSD, menţionată mai sus.