Festivalul Woodstock împlinește 50 de ani. Încercarea de a sărbători cu un concert aniversar la locația inițială a eșuat. Probabil că nu s-au putut produce suficiente supozitoare cu LSD pentru spectatorii de atunci.

Andrew Kopkind, cronicar stângist, glosa astfel la vremea respectivă:

”O nouă cultură a opoziției. Ea crește din dezintegrarea formelor vechi, a instituțiilor din vinil și aerosoli care susțin toate valorile insipide și distructive ale privatismului, concurenței, comercialismului, rentabilității și elitismului. . . Pentru oamenii care nu au văzut niciodată densitatea comunitariană intensă a unei lupte militante – Park People, sau Paris în luna mai, sau Cuba – Woodstock trebuie să rămână întotdeauna modelul lor de referință în ce privește cât de bine ne vom simți cu toții după revoluție. . . Radicalii politici trebuie să vadă revoluția culturală drept o mare în care pot înota.„

Lipsesc două cuvinte pentru a descrie evenimentul în mod veridic: DE RAHAT, imediat după O MARE. În rest, este un text care putea fi semnat și de Vladimir Tismăneanu.

Este perioada în care în San Francisco și comunele hippie sunt semnalate boli eradicate demult, unele din evul mediu. În zelul lor de a sfărâma capitalismul și societatea de consum, tinerii puri și frumoși ai vremii au ignorat să se mai spele pe dinți, mâini, organele genitale și, în general, fiind prinși cu livrarea înainte de termen a unui nou paradis terestru, l-au infestat cu germeni și maladii din trecut. Fiind mari amatori de bio și organic, au recuperat patrimoniul biologic cel mai rezonant cu „noua cultură a opoziției”.

Muzica a fost însă la înălțime. O parte uitată, pe bună dreptate, dar în rest memorabilă. Pentru formațiile și interpreții definitorii ai acelui deceniu, Woodstock a fost un vârf de carieră. Rămâne o întâlnire muzicală importantă a epocii.