Oare ce-o fi vrut să spună Bush în noiembrie 2002, atunci când vedea viitorul rol al României în NATO drept… punte spre Rusia (“Romania will strengthen our lives… as a bridge to a new Russia”) !? Deseori notoriul gafeur a grăit adevăruri preţioase. Există temeiuri adânci să credem că şi de data aceea a nimerit-o din plin: legăturile dintre Rusia şi România o recomandau pe ultima drept un fel de “pion rusesc” asumat conştient de NATO ca semn de deschidere către “noua Rusie”.
A aminti despre influenţa rusească în România este o întreprindere ingrată, trezind reacţii perplexe şi enervate, ca atunci când un vechi şi ruşinos secret de familie, despre care nimeni nu vorbeşte, este evocat taman la masa de Crăciun. Există însă şi un alt nivel al relaţiilor cu marele bloc slav de la răsărit, mai grav şi mai adânc decât cel al influenţelor politico-economice şi despre care se vorbeşte încă şi mai puţin, acela al izomorfismului socio-cultural care ne leagă la spaţiul slav. Ne asemănăm, că ne place sau nu.
Pe acest fundal, merită insistat asupra perspectivei de analiză sugerată de Cristian Câmpeanu, care face o adaptare la România a cadrului teoretic oferit de Andrew Wilson în analiza Ucrainei şi Rusiei.
Profesorul londonez demonstrează cum PR-ul politic din aceste ţări, s-a transformat într-o uriaşă maşinărie de produs conţinut politic virtual, un Ersatz care ţine loc de însăşi substanţa politicii. Experţii răsăriteni în « tehnologie politică » îi depăşesc cu mult pe colegii lor, spin doctors occidentali. Ei se consideră “meta-programatori politici, designeri de sistem, decidenţi şi controlori care aplică orice tehnologie posibilă pentru construirea politicului în ansamblul său”. Wilson relevă câteva strategii ale tehnologiei politice: războiul mediatic, cu principala sa armă PR-ul negru (black PR), care la rândul ei se foloseşte de sistemul compromiterii (kompromat), diversiunea, prin crearea de partide-clonă, politicieni, mişcări şi acţiuni politice ce nu sunt altceva decât simulacre mediale, plasarea de “pui de cuc” politici în cuibul adversarilor pentru crearea de confuzie şi conflicte, crearea unor dramaturgii care să domine şi să înlocuiască evenimentele reale, promovându-le sau desfiinţânu-le în conştiinţa publică.
În articolul său, Câmpeanu recreează demersul lui Wilson cu exemple edificatoare şi concluzii de mare interes privind tehnologia politică practicată în România. Lectura lui Câmpeanu îţi arată cât de izbitor se aseamănă anumite aspecte ale vieţii politice din România cu cele din spaţiul ex-sovietic.
Există tentaţia alunecării către explicaţii conspiraţioniste, după care politica românească s-ar desfăşura după tehnologia politică importată din fosta Uniune Sovietică, securiştii care ne conduc pe noi interpretând o partitură scrisă de kaghebiştii care-i conduc pe ei. Desigur că influenţa ex-sovietică preluată de Rusia nu trebuie subestimată: existenţa unor centre şi agenţi de influenţă răsăriteni este notorie, iar metodele şi strategiile folosite acolo vor fi servit de model în politica autohtonă. (Pentru a da un singur exemplu, este suficient să te gândeşti la un spin doctor ca dl. Guşă, pentru a-l asocia cu stilul de “tehnologie politică” practicat la Moscova.)
Asemănarea dintre viaţa politică românească şi cea ex-sovietică se explică însă mult mai puţin prin influenţa externă şi, din nefericire, în mult mai mare măsură prin asemănari structurale ale societăţilor şi culturilor respective. Dacă politica românească miroase a samahoncă şi are gust de soliancă, asta nu se datorează unora ca Dinescu, Guşă sau Iliescu ci milioanelor de babuşka şi dedea autohtoni, mankurtizaţi de atâta trai rău, din rândul cărora s-au desprins noii bogătani, reproducând o structură şi mentalitate ce se-ntinde de la Vladivostok la Chişinău.
Că este aşa, aflăm tot la Wilson, care ne oferă o analiză a condiţiilor în care se dezvoltă “democraţia simulată” (fake democracy), aceea care se naşte prin folosirea “tehnologiei politice”. Prima condiţie este dominaţia unei elite amorale şi ideofobice, căreia “îi este permis totul”. A doua condiţie constă în pasivitatea populaţiei, slabiciunea structurală a societăţii civile şi absenţa unei opoziţii unite şi eficiente. A treia condiţie este controlul mass-media pentru a putea impune drmaturgiile şi a prezenta creaţiile virtuale drept reale. În fine, ultima condiţie constă în absenţa vreunei contraponderi şi presiuni externe.
O examinare a acestor condiţii în spaţiul mioritic ne instruieşte asupra gradului în care în România poate înflori democraţia simulată. Prima condiţie, aceea a existenţei unei elite primitive şi amorale, este cu prisosinţă îndeplinită. A doua condiţie începe însă să se dilueze, masa compactă de mankurţi isterici ai anilor ’90 s-a spart, au apărut enclave de conştiinţă şi aspiraţii, la fel şi societatea civilă nu mai este reprezentată doar de florile de plastic de pe tulpina firavă ale ONG-urilor. Nici monopolul mediatic nu mai există, deşi concentrările din piaţa media riscă să conducă la dezechilibrarea severă a informaţiei. Nici ultima condiţie, inexistenţa contraponderii externe, nu este îndeplinită.
În concluzie, dacă sus lucrurile nu s-au schimbat, elitele româneşti reproducând la scară mai mică şi mai mizerabilă iresponsabilitatea, aroganţa şi venalitatea celor răsăritene, jos situaţia s-a mai modificat, apărând primele breşe de civilizaţie, constituindu-se enclave de “public” într-o mare de “populaţie”. Altfel spus, poporul nu mai este în totalitate o victimă sigură a tehnologiilor politice, asemenea unui uriaş ochi de broască, ce urmăreşte obiectul mişcător, uitându-l imediat ce acesta a părăsit câmpul vizual.
Nu este mai puţin adevărat că ne aflăm preponderent într-o situaţie de imaturitate civică, exploatată de tehnologii manipulării, aşa cum explică Cristian Câmpeanu:
“Intr-o democratie autentica, nu este important numai sa respecti regulile jocului, ci si sa vrei sa participi la joc, cu alte cuvinte, e nevoie ca „civilii”, „societatea” sa manifeste interes si sa ia pozitie fata de problemele cetatii. Intr-o cultura politica a „noncivilitatii”, din care societatea civila lipseste, ” tehnologia politica” tine loc de viata democratica si ceea ce produce este „politica virtuala”. Grupuri de interese si/sau centre de putere conlucreaza sau concureaza intr-un simulacru de viata politica. Tehnologia politica produce, in primul rand, „obiecte politice virtuale”, lideri si partide politice care sunt falsuri de la un cap la altul sau sunt manipulate pentru a indeplini anumite functii, de multe ori complet opuse scopurilor declarate.”
Suntem adică, în bună tradiţie naţională, “nici aşa, dar nici altminterea”, nici chiar ca ruşii, deşi asemănători, dar nici ca apusenii, de care ne despart lumi. Va fi avut dreptate Bush: o punte. Rămâne de văzut a cui, către cine.
