Apoplexia discernamintului politic

Rusia a fost reprimita ca membru in Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei (APCE/PACE), cu toate drepturile si obligatiile ce decurg din aceasta calitate. De amintit ca in 2014, delegatiei ruse i-a fost retras de dreptul de vot in APCE si i s-a interzis sa participe in organele de conducere sau la misiunile de monitorizare ale Consiliului Europei ca urmare a invadarii Ukrainei.

Votul final din data de 24 iunie a consemnat 118 voturi pentru repunerea Rusiei in drepturi, 62 de voturi contra si 10 abtineri!

Textul Rezolutiei nu numeste Rusia in mod explicit – poate pentru ca istoria oficiala sa nu cumva sa consemneze probabil referirea la Rusia…? – dar afirma inechivoc, ca Adunarea a decis, printr-o derogare de la Regulamentul sau de procedura (!), sa invite parlamentele statelor membre ale Consiliului Europei, care nu sunt reprezentate de o delegatie in APCE (adica, parlamentul rus!) sa-si prezinte acreditarile la sesiunea din iunie 2019. Adica, sa revina la masa!

Toate statele membre ale APCE, se arata in text, au „dreptul de a vota, de a vorbi si de a fi reprezentate in Adunare, iar organele sale nu vor fi suspendate sau retrase in contextul unei contestatii sau al reconsiderarii prerogativelor”.

De necrezut!

Seful comisiei pentru afaceri externe a Dumei de Stat a Rusiei, Leonid Slutsky, a declarat imediat ca „APCE a facut un pas imens spre apararea drepturilor delegatiilor nationale” si ca delegatia Rusiei nu va mai tolera „alte sanctiuni, indiferent cat de nesemnificative” ar fi ele. Harasho! Adica, asa se intampla daca ii dai nas lui Ivan, se si se urca pe divan…!

In contrapondere, asa cum era de asteptat, liderul delegatiei ucrainene la APCE, Volodimir Ariev, declara stupefiat ca decizia Adunarii a trimis Rusiei un mesaj halucinant, un fel de „faceti ceea ce doriti, anexati teritoriul unei alte tari, ucideti oamenii de acolo si veti scapa basma curata”.

Asistam, fara doar si poate, la o decizie robust revoltatoare pentru orice european lucid si responsabil, decizie cu precedente similare poate doar in anii ’30 ai secolului trecut, precedente ale rusinii si ale lasitatii puterilor europene, care au precedat si pregatit dezastrul izbucnirii celui de Al Doilea Razboi Mondial.

Votul european favorabil, astfel, neoimperiaslimului moskovit, a fost posibil gratie scabrosului aranjament politico-economic franco-germano-rus, potentat de gazele Kremlinului si de interesele unilaterale, anti-europene, ale Berlinului, secondat de impotentul si obedientul Paris. Nu a mai contat invadarea Ukrainei, nu a mai contat doborarea cursei aeriene MH17 a Malaysia Airlines in estul Ucrainei in 2014, cu rachete rusesti si implicand – afirma procurorii JIT – personal militar rus, soldata cu moartea a 298 de pasageri, nici asasinarea in Rusia a zeci de jurnalisti critici la adresa puterii putiniene absolute, nici asasinarea liderilor opozitiei, nici conflictele declansate de Kremlin si inghetate de acesta intru controlul regiunilor afectate din regiunea Balcanilor, nici batjocorirea drepturilor omului in general, nici razboiul informational declansat de Rusia impotriva Vestului, care altereaza si asa debilizatele democratii occidentale, nici tentativele de asasinat si asasinatele puse la cale de acelasi Kremlin pe strazile oraselor Vest-europene, impotriva propriilor cetateni incomozi, fugiti din Rusia de urgia fostului kgb-ist ratat, nici…

Asa cum reiese din matematica votului, majoritatea tarilor occidentale – Franta, Germania, Spania, Italia, Portugalia, Belgia, Austria, Irlanda si, desigur, Turcia, au votat in bloc (100%) in favoarea Rusiei, intr-un procent ce se situeaza intre 80% si 100%, doar Marea Britanie votand in proportie de 60-80% impotriva Kremlinului. Ceva impotriviri au fost (in proportie de doar 20-40%) si in Cehia, Slovacia, Olanda (cu tot avionul doborit, plin cu olandezi!) si Moldova. Romania a scaldat-o, (40-60%, la fel ca Finlanda). In afara de Ucraina, ceea ce era de asteptat, s-au opus in bloc doar Polonia, tarile baltice si Suedia.

Acest vot confirma inca o data ca discursurile fornaitoare ale trompetelor realitatii europene ce ni se servesc in fiecare zi si care fac vorbire despre drepturile omului, despre stat de drept, despre unitate si coeziune europeana, despre democratie europeana, despre sanctiuni europene al adresa Moscovei, se naclaiesc abracadabrant sub greutatea mlastinoasa a intereselor financiare ale unei Uniuni Europene in stare de apoplexie a discernamantului politic.

Europa unionala deraiaza din ce in mai grav si pe zi ce trece de la linia trasata nu demult de valorile si principiile ei fundamentale.

Putin se lupta cu valorile occidentale

Pentru cine se mai întîmplă să aibă dubii în ceea ce-l privește pe Putin și intențiile sale, asta spune, într-un interviu acordat RFE/RL, fostul președinte georgian (2004 – 2013), actual guvernator al regiunii Odessa, Mikheil Saakashvili, unul din acei oameni care îl cunosc foarte bine pe președintele rus. Extrem de util și pentru cine se amăgește încă în privința pericolului de la est, lămuritor pentru toată lumea, sper. Asta este adevărata bătălie a lui Putin, camuflată sau nu în diferite conflicte, cu valorile occidentale.

Să ne aducem aminte că la summitul NATO din aprilie 2008, de la București, una din temele cele mai tari aflate în discuție a fost extinderea alianței spre est, prin acordarea MAP ( Membership Action Plan) Ucrainei și Georgiei. Cu tot sprijinul oferit de SUA și Canada, care au susținut cele două țări ex-sovietice, motivînd că altfel, Rusia își va extinde influența în Europa de Est, acest lucru nu a putut fi realizat. În sprijinul lui Putin au intervenit Germania și Franța, care au considerat că o extindere a Alianței pînă la granițele Rusiei ar antagoniza federația condusă de președintele rus. Ucraina și Georgia au plecat de la București cu promisiuni că acordarea MAP rămîne pe agenda NATO, urmînd ca la sfrșitului anului respectiv să mai aibă loc o rundă de evaluări la nivel de miniștri de Externe. Peste numai patru luni însă, a început războiul ruso-georgian, considerat de Rusia ca fiind pornit de către președintele georgian Mikheil Șaakașvili, care fusese motivat de promisiunile primite din partea Alianței Nord-Atlantice, la summitul de la București.

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/rferl/videos/10153866110234575/?permPage=1″ mbottom=”50″]

De reținut: ”He struggled with western values.” Ceea ce ieri, cu ocazia Zilei Constituției, Putin a mai și dovedit-o – a cîta oară?! – împiedicînd un protest care urma să aibă loc la Moscova. Cum? Simplu, nepermițînd ieșirea oamenilor de la metrou, cum se poate vedea pe înregistrarea de mai jos. Comentariul îi aparține lui John Freedman: ”Today at Pushkin Square. Police push Muscovites back into the metro; will not let them exit. Reminder: There was a demonstration planned to begin at Pushkin Square today, but the government refused to allow it. Now they’re not even letting people out of the metro at Pushkin Square. Happy Constitution Day to all!”

Ulterior, tot de la John Freedman, aflat la Moscova, am aflat că:  ”Approximately 30 people were detained today for participating in individual pickets on Pushkin Square. It was Constitution Day and the Constitution allows protests of individual pickets. One of those arrested was Georgy Satarov, one of the authors of the Russian Constitution… Info from gazeta.ru.”

QED.

(Foto: captură înregistrare Facebook/John Freedman)

 

Avioane, frate

Rogozin, nepoate

Dmitry Rogozin este vicepremier în guvernul Federaţiei Ruse, responsabil cu industria de armament, dar şi un mare specialist în aeronautică şi cosmos. Domenii pentru care îl recomandă studiile din comunism: jurnalism, economie. Ulterior, doctorat în filozofie. Pe partea de cosmos, presa moscovită l-a identificat drept coordonatorul programului prin care Rusia va coloniza Luna pînă în 2030, înaintea principalilor adversari strategici, China şi India. America nu mai contează: Obama a desfiinţat programul prin care NASA urma să revină pe Astrul Nopţii pînă în 2020. Bravo Barace, fără tine, ruşii ce s-ar face? Dar să nu divagăm. Născut în 1963, Dmitry a ştiut să îmbine activitatea profesională cu politica, intrînd, din 1993, în partidul naţionalist al generalului Lebed, dacă nu l-aţi uitat. Exact, a comandat Armata a 14-a din Transnistria. Cînd Lebed a picat cu elicopterul în 2002, murind, Rogozin a venit copreşedinte la partid, decolînd în cariera parlamentară şi guvernamentală.

Spirit multilateral, a făcut performanţă şi în diplomaţie, inclusiv ca ambasador al Rusiei la NATO. S-a impus rapid prin stilul nonconformist, relaxat. Insultele savuroase lansate în 2008 vizavi de varianta aderării la NATO a Ucrainei şi-a Georgiei au făcut, de pildă, furori. Un înalt reprezentat ucrainean mărturisea, atunci, că nu ştie dacă Rogozin vorbeşte în argou sau direct în limbajul apreciatelor organizaţii mafiote ruseşti. Dmitry aminteşte, astfel, de Guy Ritchie, regizorul. Care se dădea mafiot că să facă şi el o treabă. A făcut-o: l-a înfiat Madonna, sau l-a luat de nevastă,  pînă i-a ieşit pe nas. Dar iar să nu divagăm. Reţinîndu-i aplecarea către limbajul de cocalar, ajungem şi pe partea de avioane a personalităţii lui Rogozin. Într-un moment cînd avioanele domină gîndirea politică, vezi Ponta sau Udrea, vicepremierul ţării prietene şi, în curînd, vecine n-avea cum sta deoparte. Supărat că România, în baza sancţiunilor NATO, nu l-a lăsat să zboare pe deasupra, Dmitry a declarat că data viitoare cînd mai are treabă în zona, vine cu un bombardier strategic Tu-160. Ceea ce naşte o serie de curiozităţi fireşti. Le enumerăm, diplomatic, în spiritul dialogului şi-al cooperării.

– Excelenţă, cu de care Tu-160 veniţi? Din ăla care zboară, sau din ăla care nu? Aparent, acest senzaţional ditamai supersonicul, lansat în 1981, cu geometrie variabilă, greutate maximă de peste 267 de tone şi viteză maximă Mach 2 şi ceva, a fost omologat de aviaţia militară rusească abia în 2005. Intervalul de douăzeci şi patru de ani a fost judicios folosit la remedierea unor mici neajunsuri, cum ar fi: motoare praf, aparatură de bord varză, piese de schimb canci. Remedierea nu a reuşit în totalitate nici pînă azi, dar s-ar putea finaliza, poate, prin 2019.

– Dacă e din ăla care zboară, cum zboară? Prin aer, aşa?

– Dacă Dumitru e Dmitry, Mitică e Miticov?

– Dacă nu zboară prin aer, zboară prin pămînt?

– Veniţi doar aşa, turistic, sau la bombardament?

– Merge asta: Miticov frate cu Bulov? Sau cu Bălănov şi Miaunov?

– Daţi bombe la toţi, sau numai pe listă?

– Doar la Bucureşti, sau mergeţi în circuit? Suceviţa, Moldoviţa, Herculane, Agapia, Văratec? Bran, Peleş? Pucioasa, Deltă?

– Frate cu Stanov şi Branov? Tîndalov şi Păcalov?

– Ce sistem de navigaţie folosiţi: Google Earth, Yahoo Maps sau scoateţi capul pe geam, la Mach 2, să adulmecaţi aroma de mici, cum făceau pionierii aviaţiei poştale cînd era ceaţă şi nu nimereau vizual Bucureştiul?

– Pe ceaţă zboară? Alea care zboară, normal.

– Cînd eraţi ambasador la NATO, ce-aţi aflat: NATO are rachete? Aer-aer, sol-aer, în genul acesta.

– Cînd zboară drept, Tu-160 bagă mai tare ca rachetele? Dar în curbe?

– Astea, F-15, F-16, F-18, alte F-uri, vă fac faţă? Tot avioane sînt, dar mai mici. Dau şi cu bombe, tot aşa, mai mici. De aproape, au tun cu tragere rapidă. În rest, rachete aer-aer. Cu ghidare prin radar.

– Cînd zburaţi pe sub radar, adică zburaţi prin pămînt, nu?

– Sînteţi pilot sau copilot? Pilotov sau copilotov?

– Dacă mergeţi după busolă, să nu păţiţi că în “Căpitan la 15 ani”, de le-a pus ăla un fier dedesubt, sau ceva, şi să ajungeţi la mama dracului, ca avionul malaezian.

– Tu-160 face şi punct fix în aer? Că ar fi păcat să nu vă vadă lumea că aţi fost. La Mach 2 n-are cînd să vă facă oamenii cu mîna, semne internaţionale.

– Noi avem un copilot foarte bun. Dacă-l luaţi, sigur găsiţi avionul malaezian.

– Pe Lună, tot cu Tu-160 mergeţi? Dacă plecaţi acum, pînă în 2030 ajungeţi neapărat.

– Sau măcar punct fix într-un deal?

Franta vinde Rusiei doua nave de razboi. Vestul da puncte de penalizare auto soferilor de tanc.

Pe cele două nave Mistral, care vor fi livrate în 2014 și 2015, Franța va încasa 1,2 miliarde de euro. (DIGI24)

Dacă Occidentul și Rusia pot avea în continuare schimburi comerciale de armament, dacă vesticii le vînd în continuare rușilor nave de lupte, la ce se reduc sancțiunile occidentale la adresa Rusiei?

De fapt, nici nu putem vorbi de sancțiuni occidentale la adresa Rusiei, că nu statul rus e cel vizat de sancțiuni. Sînt vizate cîteva persoane fizice. Ca și cum nu Rusia ar fi atacat Ucraina, i-ar fi ocupat și anexat teritorii, ci niște bezmetici, de capul lor, pe persoană fizică.

Credeți că Rusia va renunța la invazia Ucrainei doar fiindcă au fost sancționate cîteva persoane? Adevărul e că Occidentul a cedat. Relațiile militare și economice dintre Occident și Rusia nu s-au schimbat deloc, nu au fost afectate. E ridicol să crezi că vei opri o invazie dacă tragi două linii roșii pe un pașaport, în timp ce continui să livrezi arme agresorului și păstrezi intacte legăturile comerciale și economice. E ridicol să crezi că vei opri o invazie sancționînd persoane fizice și nu statul agresor. Sancțiunile sînt menite să scape Occidentul de umilința publică, să dea senzația, mediatic cel puțin, că s-a luptat și că s-a ținut piept Rusiei.

Să sancționezi persoane fizice atunci cînd e vorba de agresiunea unui stat la adresa altui stat e ca și cum ai da puncte de penalizare șoferilor de tanc.

Romania nu ar recunoaste un referendum al minoritatii romanesti din Ucraina

Băsescu:

Noi nu am recunoaşte niciun referendum al minorităţii româneşti din Ucraina, care ar cere alipirea la România. România nu ar recunoaşte aşa ceva pentru că ar fi împotriva Constituţiei Ucrainei, cum nu am recunoaşte un referendum pe teritoriul României, dacă i-ar da cuiva prin cap să facă un astfel de referendum

Cel mai important și cel mai responsabil mesaj al Romaniei de la inceputul crizei ucrainiene.

Sah cu bile

Geopolitica azi

De cînd a izbucnit criza ucraineană, poate cea mai savuroasă critică la adresa Occidentului, reluată periodic, e că Putin joacă şah, iar Obama se joacă cu bile. O activitate profund educativă, larg răspîndită în vest, cu precădere printre preşcolari. Rautăcismul acuzaţiei, se vede tot mai clar, nu este gratuit. Încă de la marele fiasco obamist din criza siriană (munţi de cadavre), Putin tot mută şi cîştigă, demonstrînd că vede mersul cu multe mutări înainte. Iar Liderul Lumii Libere o dă de-a rostogolul, ba pe prispă la Casa Albă, ba prin magnifice vizite internaţionale de dres busuiocul. În timp ce Vladimir e la shopping teritorial, între două mutări.

Analizînd tabla de joc, vedem că nebunul face ce vrea. I se fîlfîie de ameninţările cu sancţiuni, de acordul de la Geneva sau de acuzaţiile, maliţioase, că politica lui e de secolul al 19-lea, la redesenat graniţele cu forţa. Secolul al 19-lea? Ha! Şahul e mult mai vechi. Pe 25 mai nu sînt doar europarlamentare, ci şi prezidenţiale în Ucraina. Ziceţi că detaliul le-o fi scăpat, la Kremlin? Uite şi Republica Populară Doneţk, uite şi Transnistria cerînd  alipierea la Mama Rusie. Iar apoi, Republicile Baltice şi Gurile Dunării de ce nu i-ar interesa? Fiindcă n-au mai fost niciodată pe tabla lor? Uuups! Ba au fost.

Apreciatul Barack Hussein Obama, ce-i drept, e magistral susţinut de coechipierii strategici din Europa, care o dau de-a rostogolul şi mai abitir. Dar ce să facă ei, dacă Marele Maestru Rus le dă şah în serie, la simultanul pe bază de gaze prin conductă? Plus alte schimburi comerciale lucrative. Să-şi ia bilele şi să plece? Imposibil, s-ar face de rîs. Mai bine se fac că plouă. Să preia iniţiativa? N-au cum. S-au obişnuit de prea multă vreme cu figuraţia specială, lăsînd Marii Maeştri Americani să aibă grijă de jocul geopolitic, să bage ei bani, armament şi trupe în apărarea comună. Că au de unde şi posedă şi “nău-hăul”, cum zicea Felicia Meleşcanu. Păi nu tot ei au rezolvat, cum s-a putut, două Războaie Mondiale şi prima serie din Războiul Rece?

Problema e că actualul Maestru de la Washington e cu totul special. Unul mai convenţional putea, de pildă, să mute nişte piese, şi anume, de armament modern, letal, în dotarea forţelor ucrainene. Nu cu gînd rău, ci cu toate gîndurile bune, pentru descurajare unor noi acte de agresiune, comise de anonimi din forţele armate ale Rusiei, cu tot cu blindate, elicoptere şi trupe de diversiune. Maestrul convenţional ar fi putut să închidă iute robinetele cu bani către Rusia şi robinetele cu bani din Rusia către conturi din paradisuri fiscale. Simultan, ar fi putut deschide, larg, robinetele cu gaze din alte surse decît cele păstorite de Gazprom. Ar fi putut trage, mai din timp, oblonul peste livrările de tehnologie militară occidentală pentru Moscova. Ar fi putut pune lacătul la graniţele Vestului pentru compatrioţii Maestrului de la Kremlin. Şi multe alte mutări tactice, de hărţuire, piesă cu piesă. În loc să joace în piesa pusă în scenă de Putin. Dar cine mai are chef de asemenea convenţionalisme? Ar fi dezuet. Şi uite-aşa, în timp ce Putin joacă şah, Obama se poate apuca de şah cu bile. Yes, he can.

Pe miini bune, soarta Lumii

Cutia cu viermi

Preşedintele Statelor Unite ale Americii crede că Rusia nu este decît o putere regională. Care a înhăţat Crimeea din slăbiciune. În mod clar, Barack Hussein Obama este un politician de-o anvergură unică. Declaraţiile, făcute acum cîteva zile la o conferinţă de presă comună cu premierul Olandei, nu sînt altceva decît rodul unei analize pătrunzătoare. Rusia, în regionalitatea ei, deţine un arsenal nuclear capabil să atingă orice regiune a planetei. Totodată, e singura putere militară capabilă să transforme, la o adică, Statele Unite ale Americii în cenuşă radioactivă, după cum reamintea, nu demult, un apreciat comentator al televiziunii de stat de la Moscova. Şi tot în regionalitatea ei, încalecă, geografic, două continente cu multe regiuni.

Din slăbiciune, Rusia a cucerit Crimeea fără o gleznă scrîntită pe la flăcăii care i-au făcut lucrarea lui Putin, după cum opina şi un apreciat analist american. Tot dintr-o slăbiciune evidentă, gazul Rusiei ţine Europa Unită într-o emoţionantă stare de dependenţă, energetic vorbind. Cît Germania să declare că, deocamdată, nu există alternativă viabilă. Ceea ce, sigur, poate ridica întrebarea cam pînă unde pătrunde cu analiza Obama. Oferindu-şi cîteva momente de relaxare, în turneul european de îmbărbătare a aliaţilor Americii, Liderul Lumii Libere a vizitat, la Roma, ce-a mai rămas din Colosseum. Văzînd, a remarcat, judicios, că obiectivul e mai mare decît multe stadioane de baseball. Ce chestie. Romanii ăia n-aveau iPhone, dar uite ce-i ducea mintea să facă, gen. Măi, măi. Şi ei tot vreo putere regională, probabil.

Într-o lume a păcii, în care diverse puteri regionale nu pot crea, în slăbiciunea lor, decît probleme minore, Obama a decis să împingă efectivele armatei americane către nivelul de dinainte de 1941. În septembrie 2013, generalul Ray Odierno, şeful Statului Major al Armatei SUA, declara în faţa Congresului că reducerile operate de administraţia Obama ridică “riscul substanţial” ca America să nu mai aibă capacitatea “de-a susţine nici măcar o operaţiune majoră de luptă”. Marina stă şi mai bine, coborînd în timp, ca prezenţă navigantă, spre 1917. Dar, nu-i aşa, nu cantitatea, ci calitatea contează.

De aceea, s-a decis renunţarea la racheta Tomahawk, fără să existe vreun înlocuitor. Este vorba de principala rachetă de croazieră a marinei, care i-a permis lui Obama să-l dărîme pe Gaddafi, pisat cu vreo 112 bucăţi în 2011. Fiind însă o relicvă a Războiului Rece, încheiat de multă vreme, dar în plină desfăşurare, trebuia abandonată. Împreună cu racheta saer-sol Hellfire, tot aşa, fără vreun înlocuitor comparabil. În plus, trebuia oprită şi producţia avionului F-22 Raptor, cu tehnologie “stealth”, considerat de mulţi experţi drept cel mai bun avion de “superioritate aeriană” construit vreodată. Pe scurt, NATO nu poate decît să prospere, cu puterea regională Rusia în coastă, acţionînd din slăbiciune. Faţă de începutul anilor ’90, efectivele americane din Europa s-au redus de la 400.000 de soldaţi la vreo 67.000. De la 800 de avioane militare americane, s-a ajuns la vreo 130 de avioane de luptă, 12 avioane cisternă şi 30 de avioane cargo. Iar în Mediterana nu mai este staţionat nici un portavion cu grupul lui de nave.

Evident, însă, europenii vor compensa reducerea prezenţei americane. După cum o demonstrează şi cheltuielile lor militare. Faţă de pragul de 2% din PIB stabilit pentru finanţarea NATO, europenii au reuşit, în medie, o contribuţie decisivă de 1,6%. Ceea ce este perfect. În fond, ce s-ar putea întîmpla prin retragerea Americii din rolul de principală putere putere mondială? Să avem o lume a anarhiei, cu tot felul de regimuri agresive înarmate cu bombe atomice, prin proliferare nucleară? Sau o lume dominată de puteri regionale, slabe, ca Rusia putinistă sau China comunistă, tentată de Taiwan şi de gîlceavă cu Japonia, pentru diverse insuliţe? Naaah! Şi dacă ar fi să fie… Ce, n-ar fi bine? Capacul la cutia cu viermi trebuie să rămînă mereu închis? N-au voie şi ei la joacă? Prin diplomaţie atentă, bazată pe analize pătrunzătoare, vor deveni cetăţeni-model ai Lumii Noi. Garantat. Obama rămîne în funcţie pînă în ianuarie 2017.

Cum sa nu-l bati pe Putin: din convingere!

Despre amnezia geopolitică

Limitarea drastică a schimburilor comerciale cu Rusia şi concurenţă la sînge pe piaţa internaţională, prin preţ şi calitate, aşa încît exporturile ruseşti să fie făcute în pierdere, sub costurile de producţie. Tăierea surselor de finanţare pentru Rusia. Tăierea exporturilor de tehnologie către Rusia. Izolare diplomatică şi susţinerea activă a opoziţiei democratice din Rusia. Sprijin militar hotărît pentru Ucraina, prin înarmarea forţelor ucrainene şi consolidarea prezenţei militare NATO în celelalte ţări ameninţate. Doar aşa poate fi oprit imperialismul rusesc. Printr-o ofensivă totală, dusă, simultan, pe cinci planuri: economic, financiar, tehnologic, politico-diplomatic şi militar.

Exact această strategie a fost aplicată de Ronald Reagan şi de aliaţii lui, acum mai bine de trei decenii, împotriva Imperiului Sovietic. Cu un succes uluitor, care a lăsat cu gura căscată tabăra împăciuitorismului, a defetismului, a cedării în faţă expansiunii sovietice în Asia, Africa, America Latină şi Caraibe. N-a mers de la sine, au trebuit înfrînte nenumărate obstacole. Dar Imperiul Sovietic s-a dezintegrat, în mai puţin de un deceniu. Deşi “kremlinologii” îl bănuiau de viaţă veşnică. A fost posibil pentru că America şi-a ales lideri prin care să continue să fie America. Acasă, democraţie şi prosperitate spectaculoasă prin capitalism descătuşat, nu sugrumat de stat, iar peste hotare, intervenţie hotărîtă împotriva dictaturilor. Nu contaminare cu socialism şi cedare în faţa despoţilor. Şi, în nici un caz, capitulare în faţa “şantajului nuclear”.

Probleme de resurse umane

Pînă prin anii ’80, tabăra capitulării avertiza, pe nenumărate voci, politico-academico-mediatice, asupra “nebuniei” unei ofensive, chiar şi economice, împotriva Moscovei. Dacă URSS era împinsă cu spatele la zid, urma holocaustul atomic! Stînga occidentală, butonată de KGB, a scos milioane de oameni în stradă, cu cereri isterice de dezarmare unilaterală a Occidentului, spre a demonstra sovieticilor că n-au de ce să se teamă. Cu Vestul dezarmat, Moscova urma, desigur, să se dezarmeze şi ea, în calitate de campioană, autodeclarată, a păcii mondiale. Asemănările cu împăciuitorismul contemporan sînt frapante. Numai că, spre deosebire de anii ’80, situaţia e mai grea.

Ronald Reagan a reuşit fiindcă a fost susţinut, cu fermitate, de Margaret Thatcher, de Helmut Kohl şi chiar şi de François Mitterand, socialistul. Criza ucraineană demonstrează diferenţa uriaşă dintre Barack Obama, David Cameron, Angela Merkel,  socialistul François Hollande şi iluştrii lor predecesori. Premierul Ucrainei a cerut, inclusiv la Washington, ca ţării lui se i se aprobe cumpărarea de armament modern. A fost refuzat, sec. Normal. Gîndirea “progresistă” spune că dacă ajuţi victima să se apere, îl întăriţi şi mai rău pe agresor. Tot întru menajarea agresorului, Angela Merkel s-a grăbit să asigure Kremlinul că o intervenţie militară occidentală este exclusă. Ca lider al Lumii Libere, Obama a întărit mesajul, confirmînd că opţiunea militară nu este pe masă. Dacă Putin dă asigurări că doar Crimeea l-a interesat, Ucraina nu trebuie apărată. Logic. Cît despre sancţiunile economice, financiare, tehonologice şi măsurile politico-diplomatice dinspre UE şi NATO, ele au anvergura frecţiei la picior de lemn.

Amnezia, factor de progres – al dezastrului.

Ca să reuşească, “doctrina Reagan” trebuie aplicată integral, concomitent, pe toate planurile. Acum, mai mult ca oricînd. În anii ’80, Lumea Liberă avea un singur adversar de talie: URSS. Azi, alături de ambiţiile Rusiei nucleare, există ambiţiile Iranului prenuclear şi ale Chinei comuniste temeinic nucleare. Iniţial, axa Berlin-Roma-Tokio n-a fost luată în serios. Rezultat: peste 65 de milioane de morţi, în al Doilea Razoi Mondial. Axa Moscova-Teheran-Beijing există de ani buni. Conlucrează strîns, inclusiv pe plan nuclearo-militar. Îşi aruncă influenţa pînă în America Latină, unde Cuba, Venezuela şi Nicaragua ţin sus stindardul socialismului, sau în Africa, unde hălci enorme din estul continentului au trecut, de facto, cu toate resursele, în proprietatea Chinei. Al cărei ritm de înarmare are un singur precedent: Germania lui Hitler, din anii ’30.

Moscova, Teheranul şi Beijingul nu se ascund. Spun pe faţă că duşmanul lor este Occidentul. În primul rînd, America, fără de care n-ar există nici un Occident. America americană, nu cea socialistă şi gata de capitulare. Rusia, Iranul şi China, cu sateliţii lor, ar dori o lume în care ele să facă legea.Văzînd reacţia vestică la agresiunea rusească în Ucraina, ce vor crede? Că n-are rost să-şi pună problema unor noi agresiuni? Cu fiecare zi în care Occidentul ezită, ameninţarea creşte. De pildă, ameninţarea cu forţa, care, pentru a da rezultate, trebuie să fie credibilă. Aşa cum o demonstrează, magistral, Putin, prin agresiunea lui.Vlady, departe de-a rămîne singur, cîştigă noi fani. Obama, Cameron, Merkel, Hollande au, încă, ocazia să arate că nu sînt moştenitorii ideologici ai “şcolii capitulării occidentale”. Pot încă pune piciorul în prag. Întrebarea e dacă vor. Dacă au, sau nu, convingerea că Occidentul merită aparat. Prin victorie. Aşa cum au avut-o iluştrii lor predecesori, care au dărîmat URSS.

Cite vieti ati salvat?

Acum cîțiva ani, pe vremea lui Bush, la o conferință de presă, Condoleeza Rice declara: Prin intervenția în Irak și Afghanistan am salvat vieți. Un jurnalist șmecheraș a întrebat-o, self-suficient, în aplauzele extaziate ale audienței: Și cîte vieți ați salvat?

Dacă Chamberlain și Daladier (parcă el era) ar fi intervenit împotriva lui Hitler în 1938 s-ar fi transformat în ținte publice ale urii populare. Niște criminali, iubitori de război, din cauza cărora au murit, uite, 40 de mii sau 200 de mii de oameni. Nu puteau să se înțeleagă, să negocieze, să lase forța și orgoliile la o parte și să fie pace și bună vecinătate? De ce trebuia neapărat să-i umilească pe germani și pe Hitler?

Și cînd Chamberlain ar fi ieșit în conferință de presă și ar fi declarat că prin intervenția împotriva lui Hitler au salvat vieți, un jurnalist șmecheraș ar fi întrebat, în aplauzele extaziate ale audienței: Cîte vieți ați salvat? Chamberlain, ca și Condoleeza Rice 70 de ani mai tîrziu, n-ar fi știut să răspundă. Dar ar fi fost frumos să răspundă: 60 de milioane. Imediat ar fi fost luat de dubă și îmbrăcat în cămașă de forță, în șocul și rîsetele audienței. Însă noi știm acum că avea dreptate. 60 de milioane de vieți ar fi salvat. Poate nu chiar atîtea, dar oricum, cîteva zeci de milioane.

Cum sa-l bati pe Putin cu stiloul

Dacă stiloul ţine şi de-o minte, nu doar de-o mînă

Problema Rusiei agreabilului Vladimir Vladimirovici îşi are rezolvarea în creaţia inegalabilului Sergiu Zagardan. Citez: “Aşa e viaţa, aşa e viaţa/ Are şi uşor şi greu/Aşa e viaţa”. Un verdict de-o profunzime insondabilă pentru mulţi, din păcate. Într-adevăr, problemele ridicate de Putin şi de toţi cei aidoma lui se pot rezolva şi uşor şi greu. Să luăm, bunăoară, o interesantă constatare: dacă barilul de petrol scade sub 90 de dolari, Rusia se duce în cap. Moscova n-ar mai avea de unde scoate banii pentru coşul zilnic. Dacă barilul scade şi mai mult, spre 80, 70, 60 sau chiar 40 de dolari, cum s-a mai întîmplat, numai de expansiune pe cale armată nu i-ar mai arde. Căci armata costă al naibii, iar vreo trei sferturi din economia Rusiei stă în exporturile de resurse, în special petrol şi gaze.

Barack Hussein Obama are soluţia la mîna lui. E nevoie doar de cîteva semnături. Problema nu e mîna în care ar ţine stiloul. Ci mintea care comandă mîna. Preşedinţia lui Barack a fost salvată, paradoxal, exact de inamicul pe care s-a tot luptat să-l distrugă, din motive pur ideologice. Industria petrolului si-a gazelor. America trece, în prezent, printr-un extraordinar boom energetic. Pe bază de carburanţi fosili. De şist, da. În America, Antişistul nu se chelfăneşte cu jandarmi prin sate, nu iese la manifestaţii în serie pe străzile capitalei, ci e la putere. Fracturarea hidraulică oferă vreo 96% din hidrocarburile nou extrase care au proptit economia americană, trăgînd în jos preţurile la energie. Extracţia s-a făcut exclusiv pe terenuri private, nu din portofoliul statului. Iar exploatatorii privaţi au capacitatea să şi exporte. Aducînd pe piaţa mondială un surplus care ar trage preţurile în jos.

Obstacolul îl reprezintă principalul aliat, de facto, al lui Putin. Este vorba de preşedintele Statelor Unite. Barack a îmbrăţişat ecologismul, conform căruia hidrocarburile distrug planeta, prin “emisiile de carbon”.  De fapt, de dioxid de carbon. Ceea ce nu, ştiinţa nu “demonstrează” deloc. Departe de-a există un “consens ştiinţific” privind încălzirea planetei cu CO2 rezultat din arderea combustibililor fosili, datele arată că, de mai bine de 15 ani, Pămîntul nu se încălzeşte. Dimpotrivă, e într-o uşoară răcire. Fie că Obama înţelege că politica lui energetică i-a permis enormului judokan şi culturist de la Kremlin să se joace de-a Imperiul, fie că nu înţelege, rezultatul e acelaşi: Putin se joacă de-a Imperiul. Ceea ce riscă să ducă la o catastrofă realmente de neuitat.

Obama ar putea semna, oricînd, autorizaţiile de export pe care le cer extractorii americani de petrol şi gaze de şist. Ar putea semna autorizaţiile de explorare şi exploatare a zăcămintelor aflate pe terenurile statului. Ar putea semna autorizaţiile de construire a unei conducte petroliere care ar aduce pînă  la porturile din Golful Mexic petrolul şi gazele de şist extrase din Canada. Prin cîteva semnături, Liderul Lumii Libere ar crea pentru Vladimir Vladimirovici şi gaşca lui o problema de nerezolvat. Relansînd competiţia pe piaţa mondială a energiei, ceea ce ar surpa, grav, dominaţia rusească în domeniu. Iar asta, fără gloanţe, fără tancuri, fără portavioane, fără sînge vărsat în bătălii. Şi chiar şi fără sancţiuni economice. Dar cum să o facă din moment ce, ideologic, ar trebui să renunţe la unul dintre stabilopozii programului său politic? Aici se joacă soarta omenirii: între ideologia unui anticapitalist ajuns preşedintele Americii şi presiunea realităţii. Care nu ţine de ideologie, ci doar de prezenţa sau absenţa gesturilor de bun-simţ. Cum magistral spunea Sergiu Zagardan, „şi usor şi greu”. Insondabil  pentru mulţi, dar sondele rămîn soluţia.