Un text din 11 ianuarie 2009, apărut pe bleen.ro

Am urmărit zilele astea reacţiile din ziare şi de pe bloguri vis-a-vis de conflictul din Gaza şi opiniile general-populare despre evrei şi am tras două concluzii:

1. Maghiarii din Sfântu-Gheorghe au tot dreptul să-i atace cu rachete pe prahoveni, buzoieni sau doljeni (depinde de raza de acţiune a rachetelor).
2. Tot ceea ce se întâmplă acum vine din lipsa de imaginaţie religioasă a europenilor şi arabilor. N-au fost în stare să-şi imagineze şi ei o religie a lor, cât de cât originală, cu dumnezeii lor, profeţii lor, sfinţii, arhanghelii lor şi au pus ochii pe tot ceea ce au văzut, imaginat, interpetat, povestit şi scris evreii de-a lungul istoriei lor. Au pus ochii pe religia evreilor, le-au furat-o cu nesimţire, fără să-i doară în pix de drepturile de autor şi au transformat fostul teritoriu al evreilor în locurile lor sfinte şi le-au călărit mii de ani, uitând un lucru minor: toate sunt evreieşti, şi locurile, şi personajele, şi zeul suprem, şi fi-su, şi văr-su lu’ fi-su, şi îngerii, şi apostolii, şi toţi profeţii. Iar cele două tinere religii, isterice la început, specializate în exterminarea meticuloasă a infidelilor mai apoi,  au început să le-o tragă evreilor şi la ei acasă şi pe unde i-au mai prins, din frustrare, invidie literară şi tot felul de superstiţii tâmpite.

În continuare voi explica şi argumenta mai pe larg cele două concluzii.

Iată justificările, avant la lettre, ale unui posibil viitor Hamas condus de Verestoy (responsabilul cu finanţarea şi logistica), Marko (intelectualul Mişcării) şi Frunda (liderul spiritual):

1. Maghiarii sunt majoritari în cele două judeţe (aşa-zisa Fâşie Harcov), această cartofo-palestină a României. Ok, poate n-or fi fost majoritari dintotdeauna, dar ce mai contează ce s-a întâmplat acum 1300 de ani? La urma urmei, cu o marjă de eroare de câteva sute de ani, arabii şi maghiarii au ajuns cam în acelaşi timp pe teritoriile în dispută, Harcov şi Palestina, în timp ce protopicioarele român şi evreiesc călcaseră mai demult pe acest două plaiuri dar, repet, n-o să ne întoarcem acum în timp, că dacă e s-o luăm aşa nici indo-europenii nu au prea multe drepturi istorice asupra Europei, având în vedere că nu au fost primii pe aici şi că au ocupat-o cam cu forţa (când patriarhatul i-a tras-o matriarhatului – d-aia astăzi îl avem pe Patriarhul Daniel şi nu pe Matriarha Daniela). Oricum, în ceea ce priveşte protopiciorul român există anumite dubii, nu de altceva dar cel al cărui protopicior călca acum 1300 de ani pe plaiurile harcoviene, nu avea să afle decât la o mie de ani de la moartea sa că e român, deşi în timpul vieţii habar n-a avut de chestia asta.
2. Anterior lui 1918, Harcov nu a făcut niciodată parte din vreun stat românesc, cu excepţia momentelor de aur ale Daciei Romane, dar p-atunci nu existau români şi statul era roman fără esc iar î-ul din a nici nu fusese inventat. În schimb Palestina a făcut parte dintr-un stat evreiesc, chit că la un moment dat romanii au vrut să-i latinizeze şi pe ei şi să nască poporul evreio-roman. Nu le-a reuşit, aşa că s-au mutat la altă masă şi şi-au exersat metodele de agăţat cu alte popoare. Un bun exemplu e poporul dac (sau, mă rog, naţia getă, ca să dăm o tentă de heterosexaulitate situaţiei istorice şi să evităm şi cacofonia), în urma relaţiei născându-se poporul român. Cu această ocazie romanii şi dacele au constatat că se înţeleg bine la pat, chiar dacă pe limbi diferite şi chiar dacă, două  mii de ani mai târziu, istoricii, economiştii şi antropologii vor ajunge la concluzia că nu e bine să faci popoare la beţie şi că latinizarea celor mai hoţi dintre traci nu e cea mai bună metodă anticorupţie.
3. Sute de ani bune Harcovul a făcut parte din statul maghiar. Nominal însă n-a existat niciodată un stat numit Harcov. Fie vorba între noi, nici vreun stat numit Palestina nu a existat vreodată (oficial, cu numele de Palestina nu au existat decât provincii romane şi britanice, la 2000 de ani distanţă între ele). Nu a existat decât un teritoriu ale cărui limite geografice sunt vag definite (o bună parte din aşa-zisa Palestină se află în Iordania, Siria şi chiar Liban dar se pare că rachetele Hamas nu au o rază de acţiune atât de mare încât să ajungă până acolo). Ce se ştie însă e că numele respectiv vine de la filistini (greci) şi că prima atestare îi aparţine cui altcuiva decât lui  Herodot (un istoric care e folosit chiar şi astăzi ca martor şi izvor de drept în disputele internaţionale dintre state sau în propaganda mai mult sau mai puţin naţionalistă).
4. Ca şi Gaza, Harcovul e o zonă săracă şi izolată economic, fără ca ocupantul român să fi făcut ceva în ultimii 90 de ani pentru a îmbunătăţi viaţa oamenilor de acolo. Harcovul are totuşi un avantaj: maghiarii nu aruncă hârtii pe jos şi nici tot felul de chestii în aer. Drept pentru care, Harcovul arată mai bine decât Gaza. Dealtfel, nearuncatul în aer al chestiilor e şi motivul pentru care ocupantul român nu a închis graniţele Harcovului. În momentul în care vreun mustăcios pe nume Zoltan va arunca în aer autobuzul 368 în staţie la Răzoare sau când vreo unguroaică de 19 ani va exploda în Bamboo strigând „Attila rulz!” probabil că ocupantul român va închide graniţele Harcovului şi îşi va trimite generalii Puiu Iordănescu şi Gabriel Oprea la atac. Din fericire, la noi singura situaţie în care vreo unguroaică de 19 ani ar striga în Bamboo „Attila rulz!”, e când vede în parcare Q7-ele alb al numitului Attila, mijlocaş defensiv la Unirea Urziceni, amic al lui Poponeţ şi văr de al doilea al lui Boschet.
5. Dacă hamaşii aruncă cu rachete, în condiţiile în care, aşa cum se vede în filmul lui Mel Gibson, evreii nu sunt cu totul străini de teritoriul disputat, de ce n-ar avea dreptul şi harcovii să arunce cu rachete, în condiţiile în care nu există nicio atestare istorică în Harcov (şi în general, în spaţiul carpato-danubiano-pontic) a cuiva care să se autointituleze poporul român, cel puţin până în epoca modernă (deci la câteva sute de ani după crearea Regatului Ungariei). Pentru cine n-a văzut filmul lui Gibson, fac un mic rezumat: soldaţii romani crucifică la un moment dat un evreu născut în perioada aglomeraţiei din hypermarketuri din mamă evreică şi tată natural şi care vorbea în citate din Noul Testament. Respectivul mai avea un văr, evident tot evreu, care deasemenea, vorbea în citate din Noul Testament. În film mai apar şi alţi evrei, printre care şi Maia Morgenstern. Anyway, ideea e că prin zona respectivă colcăia de evrei şi evident, de romani (ăştia erau peste tot – nu poţi să faci un film despre perioada respectivă fără să apară şi ei).

Mică istorie alternativă.

În anul de graţie 106, numitul Traian cucereşte Dacia, însă în ciuda eforturilor sale şi ale împăraţilor care îi vor urma, Imperiul nu reuşeşte să romanizeze populaţia locală. Ba chiar mai mult, dacii se revoltă în nenumărate rânduri, ceea ce îi face pe romani să decidă expulzarea tuturor dacilor care au scăpat de sabia scurtă dar vioaie a ocupantului. Însă reuşesc doar parţial şi câţiva daci rămân de prăsilă.

După o perioadă ceva mai ambiguă din punct de vedere istoric, perioadă în care prin zonă apar tot felul de ostrogoţi (de la care ne-a rămas celebrul ostropel), vizigoţi, pecenegi, cumani, bizantini, huni şi o grămadă de slavi, apar şi maghiarii (la puţin timp după ce în altă parte a lumii arabii cuceresc de la bizantini teritoriul numit mai târziu la CNN, Palestina).

Între timp, Gerula, un intelectual vizionar dar cam exaltat şi nerealist, crucificat de romani cu câteva sute de ani în urmă, devine celebru în toată lumea, dând naştere religiei pe care noi astăzi o numim gerulism (vezi şi Evanghelia după Varză, Barză, Brânză şi Mânz). Paradoxal sau nu, deşi toată lumea cunoscută (Mel Gibson încă nu-i descoperise pe mayaşi), se închină la Cartea de Istorie a dacilor şi la susnumitul Gerula, despre care se ştie că e făcut de o daco-getă cu Gebeleizis, şi deci e cel puţin 50% dac, urmaşii acestuia nu au o soartă prea fericită şi mai toţi le-o trag din toate poziţiile, pe unde-i prind.  Dealtfel, şi respectivul Gebeleizis, cât ar fi el de zeu, tot dac e. Întortocheate sunt căile istoriei religiilor, de ce o fi ajuns Dumnezeul tuturor Gebeleizis, un zeu local al triburilor dace şi n-a ajuns Iahve, de exemplu, un zeu local al triburilor evreieşti, nu se ştie. De unde se poate trage concluzia că şi zeii se pot rata în carieră.

Revenind, la poporul ales din mica noastră istorie alternativă, adică la daci, aceştia când nu sunt arşi pe rug sunt expulzaţi din mai toată Europa iar când ajung acasă li se explică cu frumosul şi sabia că nu pot sta aici din cauză că acesta este un teritoriu sfânt pentru actualii proprietari, maghiarii. Care deşi au un profet al lor, de concepţie internă, Verestoy, celelalte personaje ale religiei lor, monozeul, mama lui Gerula, Gerula însuşi, sfinţii, îngerii şi alte notabilităţi sunt luate în franciză de la daci.

Mai mult decât atât, şi restul lumii cunoscute, adică toată Europa, consideră teritoriul respectiv ca fiind sfânt, drept pentru care, după ce dacii sunt expulzaţi din teritoriile sfinte ale Europei, unde sunt consideraţi venetici, europenii le explică, evident, cu frumosul, că nici acasă nu se pot duce, deoarece şi fosta lor casă e tot teritoriu sfânt al europenilor. Şi uite aşa toată distracţia asta ţine vreo două mii de ani: du-te-n colo, nu, nu acolo, nici acolo, al meu, al meu, nope, şi ăla tot al meu e, nu pune mâna pe aia, nici pe aia, ieşi afară, ba nu, nici afară nu e bine, nu veni încoa dar nu te duce nici încolo etc etc

La un moment dat sistemul acesta de gândire se coace, ajunge la maturitate şi vine cu soluţia finală la problema logică: dacă cineva nu are voie nici acolo, nici aici, atunci? Soluţie finală care cu largul concurs al tuturor europenilor e cât pe aci să reuşească. Cert este că după ce europenii sunt cât pe aci să-şi vadă visul cu ochii, rămân chiar şi ei îngroziţi de punerea în practică a acestuia şi, cel puţin la nivel declarativ, se mai liniştesc şi încearcă şi alte soluţii, una dintre ele fiind crearea unui stat pentru foştii subiecţi ai Inchiziţiei şi soluţiei finale.

Hartă furată de pe site-ul CIA. Dacă mă prind ăştia, am pus-o!

Suprafaţa: 20 770 kmp, adică cât Cosntanţa, Suceava şi Vrancea luate împreună. Marii Califi ai celor trei judeţe, Mazăre, Flutur şi Oprişan s-ar căca pe ei de râs dacă ar şti pentru ce se bat arabii şi evreii în direct la CNN.

Fie vorba între noi, europenii şi arabii au o grămadă de state, majoritatea dintre ele de enşpe ori mai mari decât Israelul. Dacă şi arabii, şi europenii au zeci de state, de ce să nu aibă şi evrei unul, fie el şi mic, înconjurat şi bombardat cu rachete şi salamaleci suicidali?

Revenind la istoria reală, trebuie să spunem că:

• Prezenţa populaţiei evreieşti în Palestina este neîntreruptă de câteva mii de ani încoace, chiar dacă în număr extrem de mic
• Evreii s-au refugiat în Palestina nu numai în secolele XIX şi XX ci şi pe toată perioada evului mediu (dar tot n-au scăpat, i-au prins cruciaţii din urmă)
• De fiecare dată când evreii s-au refugiat în Palestina, nu au făcut-o de plăcere. Ori au fost expulzaţi, ori asta era singura lor şansă de a scăpa cu viaţă în faţa persecuţiilor, Inchiziţiei sau nazismului. Cei care au scăpat cu viaţă de mâna înarmată şi temperamentul mai nervos al creştinilor şi-au lăsat în urmă casa, istoria şi agoniseala a întregi generaţii
• În 1948 în Palestina trăiau circa 1, 2 milioane de arabi şi 600 000  de evrei (în Ierusalim evreii erau majoritari încă de la sfârşitul sec XIX)
• Între 1948 şi 1970 peste 850 000 de evrei au plecat sau au fost expulzaţi din ţările arabe, care au început o politică de persecuţii împotriva evreilor, ca reacţie la formarea statului Israel (astăzi în Israel trăiesc cca 1,5 milioane de arabi – în statele arabe, din cca 800 000 de evrei în 1948 s-a ajuns la sub 8 000 în 2008)
• Conform planului ONU din 1947, pe teritoriul fostei provincii britanice Palestina ar fi trebuit să existe două state: unul israelian şi unul arab. Statul arab ar fi fost format din Gaza şi West Bank. Arabii s-au opus acestui plan iar în urma războiului din 1947-1948, Gaza şi West Bank au fost ocupate de Egipt şi Iordania.
• Între 1948 şi 1967 aceste teritorii au fost sub administraţia a două state arabe şi cu toate astea nu s-a făcut nimic pentru crearea unui stat palestinian (egiptenii şi iordanienii nici n-au vrut să audă de un stat palestinian, cel puţin nu atâta timp cât aceste teritorii au fost ocupate de ei, imediat ce aceste teritorii au fost ocupate de israelieni, întreaga lume arabă şi-a reamintit de statul palestinian).
• După ce Israelul ocupă Gaza în 1967, în 1978 Egiptul renunţă prin înţelegerea de la Camp David la orice pretenţie teritorială asupra acestui teritoriu.
• În perioada cât a ocupat West Bank-ul, Iordania le-a acordat palestinienilor de pe acest teritoriu cetăţenie iordaniană, ca să uite de un eventual stat palestinian, în ciuda protestelor liderilor palestinieni.
• Actuala situaţie a West Bank-ului este neclară din punct de vedere legal: pe de o parte se consideră că este sub ocupaţie israeliană (deşi Israelul şi-a retras o mare parte din forţele militare din zonă), pe de altă parte, Israelul este singurul succesor al provinciei britanice Palestina, fiind singurul stat legal format pe teritoriul fostei provincii şi deci singurul care ar putea emite pretenţii legale asupra West Bank-ului. Regatul Marii Britanii a renunţat la Provincia Palestina în 1948 iar Iordania a renunţat la orice pretenţii asupra West Bank-ului în 1988, ceea ce face ca actualmente acest teritoriu  să nu aparţină legal niciunui stat şi nici statutul său de teritoriu ocupat să nu fie prea clar (Israelul a ocupat West Bank-ul în urma războiului din 1967, când acest era teritoriu iordanian, însă între timp Iordania a renunţat la orice pretenţii asupra sa).
• Singura importanţă a Înălţimilor Golan e strategic militară, fiind o bază ideală pentru artilerie şi  fiind extrem de greu de cucerit fără pierderi uriaşe. În 1967 au fost folosite de artileria siriană pentru bombardarea oraşelor israeliene. Iniţial guvernul israelian s-a opus atacării acestui teritoriu din cauza pierderilor pe care armata le-ar fi suferit. Ocuparea acestui teritoriu de către israelieni a fost o decizie impusă de necesităţi strict militare şi defensive (israelienii sunt în continuă defensivă din 1948 încoace, atât în faţa vecinilor arabi, care i-au şi atacat în 1948, 1967 şi 1973, cât şi în faţa teroriştilor deghizaţi în palestinieni amărâţi care dimineaţa îşi beau cafeluţa în Gaza, îşi iau sufertaşul cu mâncare, ziarul, brâul cu explozibil şi pleacă la muncă în Israel)
• Între 1948 şi 1967 atât Gaza cât şi West Bank au fost folosite ca baze de atac împotriva Israelului.
• Strategia militară israeliană se bazează pe mobilizarea întregii populaţii apte de luptă, atunci când situaţia o cere. Acest lucru nu e posibil pe termen lung (cineva mai trebuie să şi muncească). Astfel, pentru Israel este vital să aibă iniţiativa strategică la graniţe. Ceea ce înseamnă că, ori atacă primul în cazul în care statele din jur îşi masează armate la graniţă (cum s-a întâmplat în 1967, când israelienii au reuşit să distrugă la sol întreaga forţă aeriană egipteană – cea mai puternică din zonă şi să învingă armatele egiptene, iordaniene şi siriene, prost conduse, prost organizate şi luate prin suprindere, deşi mult mai numeroase şi mai bine echipate), ori ocupă poziţii de apărare strategice, care îi dau posibilitatea, în ipoteza unui atac al vecinilor, să aibă timp să-şi mobilizeze armata (asta ca să nu fie nevoie să o ţină mobilizată tot timpul, lucru imposibil dealtfel).
• Armata israeliană s-a retras complet din Gaza în 2005 însă aceasta a continuat să fie o bază de atac a Hamas, fie că e vorba de atacuri cu rachete, fie că e vorba despre atentatori sinucigaşi care se duc la muncă în Israel şi explodează în mijloacele de transport în comun sau în localurile publice din oraşele israeliene.
• Din considerente strategic militare, Israelul se opune unui stat palestinian complet suveran, cu armată şi toate celelalte ce decurg din suveranitate şi acceptă doar o autoritate autonomă, cu suveranitate limitată şi fără armată. În condiţiile în care Palestina ar avea armată, israelienii se tem că în eventualitatea unui atac, arabii ar reuşi ceea ce au încercat şi nu au reuşit în 1967: să taie Israelul în două în mai puţin de o oră (prin ocuparea teritoriului israelian dintre Gaza şi West Bank). Retragerea de pe Înălţimile Golan şi crearea unui stat palestinian cu armată proprie (aşa cum doresc arabii) ar lăsa Israelul în imposibilitatea de a se apăra în eventualitatea unui atac al vecinilor arabi, rămânând să se bazeze doar pe garanţia nucleară a USA, o garanţie greu de pus în practică (niciunui preşedinte american nu-i va veni prea uşor să ia o asemenea decizie, indiferent cât de solemn le-ar fi promis israelienilor asta). După retragerea din Vietnam, americanii au promis solemn şi au dat garanţii Vietnamului de Sud că îl vor sprijini militar şi financiar şi nu vor accepta un atac al nord vietnamezilor. Nu la mult timp după ce au făcut promisiunea,  americanii au tăiat orice ajutor militar şi financiar către aliatul lor şi au asistat pasiv la invadarea acestuia de către armata nord vietnameză. Aşa că faza cu garanţiile americane nu prea ţine.
• Apropo de Vietnam şi intelighenţia occidentală, ciudat lucru e că după ce nord vietnamezii au cucerit Vietnamul de Sud şi au început persecuţiile asupra inamicilor politici (se estimează că peste 7 milioane de vietnamezi au belit-o la Aiudul, Sighetul, Periprava  şi canalul lor vietnamez) întreaga iubire a occidentalilor faţă de bravul şi martirul popor vietnamez a încetat. Nici media, nici woodstocii şi nici Jane Fonda nu au mai scos o vorbuliţă despre ceea ce se întâmplă în Vietnam (mă rog, Jane Fonda a scos o vorbuliţă, declarând că o meritau, fiindcă erau capitalişti privilegiaţi – asta vine în continuarea altei declaraţii monumentale a vedetei hollywoodiene: „Dacă aţi şti ce înseamnă comunismul, v-aţi ruga în genunchi să trăiţi în comunism”). Black-out-urile acestea de memorie le au occidentalii progresişti şi când e vorba de atentatele teroriste împotriva civililor israelieni. Cum dracu se face că atunci când civilii israelieni de toate sexele şi vârstele mor în atentate ale teroriştilor veniţi din Gaza, toată media, intelectualitatea progresistă şi pacifiştii din Occident întorc privirea în altă parte, iar în momentul în care israelienii reacţionează, toată lumea îşi pregăteşte isteria indignată şi batistele ude de lacrimi şi se arată şocată, ca şi cum atunci ar fi început istoria, cu atacul din senin al israelienilor asupra unor oameni nevinovaţi, care cântau la harpă şi dădeau boabe porumbeilor păcii.
• Ca şi România şi majoritatea statelor moderne din lume, Israelul e rezultatul înţelegerii între marile puteri, rezultatul unor negocieri internaţionale sau al vreunui tratat de pace şi nu  al nu ştiu cărui drept istoric, popular sau divin. În primul război mondial România s-a aflat de partea învingătorilor şi Transilvania este parte a României în virtutea tratatelor semnate atunci şi nu în virtutea vreunui drept divin sau istoric.
• În perioada modernă, cea care contează, nu a existat vreun stat Palestina de sine stătător, stat care ar fi fost atacat sau ocupat de evrei. Nu a existat decât o provincie britanică (şi anterior, timp de sute de ani, otomană) iar reprezentantul legal al provinciei, singura entitate cu personalitate juridică în dreptul internaţional care putea decide asupra soartei Palestinei, era Marea Britanie. Care, împreună cu marile puteri şi ONU, a decis formarea a două state pe teritoriul acestei provincii. Actualul stat Israel e format pe teritoriu britanic, nu arab (de la cucerirea Palestinei de Otomani, arabii nu au mai avut nicio entitate statală pe acest teritoriu). Că arabii au refuzat oferta marilor puteri să aibă un stat care să fie succesorul legal al Palestinei, asta e treaba şi greşeala lor (pe ei nu îi interesează să existe un stat palestinian, pe ei îi interesează să nu existe un stat evreu). Dacă mâine arabii ar descoperi că în fiecare dintre ei sălăşluieşte un evreu mic, s-ar sinucide toţi în masă.