La 98 de ani de la Marea Unire, să trecem peste patriotismul de fațadă și de politică și să ne oprim asupra uneia din figurile care au încîntat terasele și teatrele perioadei interbelice, Jean Moscopol.

Născut din părinți greci, la Brăila, Jean Moscopol avea să fie, pe rînd, proprietar de patiserie, bijutier, funcționar de agenție maritimă și de bancă și student la Aeronautică, pînă în momentul în care muzica avea să devină ocupația lui permanentă.

Jean Moscopol a cîntat în operetele ”Alhambritta”, ”Lăsaţi-mă să cânt” și ”Contesa Maritza”, ca angajat al Teatrului Alhambra. Mai tîrziu, avea să facă turul României împreună cu Teatrul Național, avînd în repertoriu peste 300 de cîntece.

Între timp, înregistra la Berlin numeroase discuri, cu orchestre celebre, ca Honigsberg, de exemplu, și lua lecții de bel canto cu profesorul Korst, și la Londra, unde, de asemenea, a înregistrat pentru faimoasa casă de discuri RCA Records.

Venirea la putere a regimului comunist în România a însemnat și despărțirea de țara căreia îi făcuse cunoscut tangoul. Urînd din tot sufletul rusificarea care avea să pună stăpînire pe țară și nedorind nici o clipă să cînte pentru noul regim, Moscopol pleacă, în 1945, definitiv în SUA.

Stabilit la New York, reușește să întrețină, din salariul modest de hamal al unui hotel, un mic ansamblu muzical cu care cîntă în continuare și al cărui repertoriu se îmbogățește cu cîntece profund anticomuniste. Moare în 1980 acolo, departe. Guvernul comunist român încearcă să-l facă uitat populației, prin ștergerea a tot ce a însemnat Moscopol pentru viața artistică a României dintre războaie.

Cel pe care îl ascultați cîntînd, printre altele,  nemuritoarea ”Zaraza” ar trebui să ne dea sensul a ce trebuie să facem astăzi. Respingerea oricărei forme de comunism, indiferent cît de bine mascate, și demnitatea de a-i rezista. Moscopol este definitoriu și pentru diaspora românească, de asemenea, plecată din țară din cauza asaltului roșu de după 1990.

Acum, cînd sîntem, aparent, în cea mai bună și mai sigură situație a României de la Marea Unire, nu trebuie să uităm ce a însemnat pentru noi cizma rusească și ce avem de făcut. Respingerea oricărei forme de comunism, indiferent de intențiile bune sub care este mascat, unirea cu Republica Moldova și direcția, fără dubiu și nenegociabilă către vest. Un vest asaltat el însuși de idei așa zis revoluționare, un vest într-o profundă criză identitară. Dar acest vest este, paradoxal poate, tot ce a mai rămas solid și de încredere ca reper al unei lumi libere.

Cînd petreceți și vă simțiți bine, nu uitați ce a însemnat guvernul comunist. Pentru România, 45 de ani.

La mulți ani, România! 🙂