Posts Tagged → comunism

STATUL COMUNIST, GROPARUL NOSTRU

Statul neo-marxist (model folosit cam în toate statele dezvoltate din UE și SUA) aruncă banii noștri aiurea, pe ideologia sexo-eco-islamo-marxistă.

Exemple autohtone:

1. Mașini electrice, hibride plug-in. Subvenții mergând până la aproape 10’000 de euro (mai mult decât în marile economii europene), fără de care aceste mașini scumpe nu s-ar vinde nici măcar de o cotă de piață de 1%. Evident, aceste mașini sunt cumpărate de oameni din segmentul superior al veniturilor, de obicei pentru „virtue signaling”.
Oare de ce îi ajută „progresiștii” pe cei care au mult mai mulți bani decât majoritatea plătitorilor de biruri?

2. Mărirea continuă a salariului minim (11 trepte de salarizare, introduse de „campionii egalității”), într-un ritm de cel puțin zece ori mai mare decât creșterea productivității, impusă de către stat tuturor firmelor, chiar și în plină criză!
În timp ce marile firme își permit să dea salarii mai mari, datorită cifrelor mari de afaceri (volume peste cele critice) și a automatizării (ce permite concedieri și economii de scală, micile afaceri (și mai mici datorită „pandemiei”) nu pot ține pasul – ba mai mult, statul face concurență neloială, dând nejustificat salarii mult mai mari decât antreprenorii.
Oare de ce comuniștii de la vârf ajută corporațiile și distruge micile afaceri și viețile angajaților din mediul privat?

3. Tone de fonduri date ong-urilor, mass-mediei (ca la lăutari) și instituțiilor statului pentru a ne „educa” copiii în plan sexual (din perspectivă lgbtqetc., opusă creștinismului ce ne-a ridicat ca nație), pentru educarea „eco” (prin manipularea mincinoasă a „științelor” subordonate ideologiei și nu adevărului), pentru facilitarea impunerii paraziților islamiști (migranți ilegali, economic, nicicum „refugiați”) care ne omoară cu ajutorul propriilor noștri bani, acapararea educației și alinierea ei la minciunile neo-marxiste.
Oare de ce oamenii inteligenți tac si devin complici mutării de la credința în Dumnezeu, libertate, familie și nație către satana (incluzând sclavie, sociopatie, internaționalizare)?

4. 350 milioane de euro date industriei HoReCa, bazat pe indicatori precum numărul de angajați/fond de salarii.
De ce „ajută” statul/UE tot mari companii și ceva evazioniști? Nu ar fi mai simplu să lase toți antreprenorii în pace, să deschidă când vor și să nu mai reglementeze excesiv?

5. Câteva miliarde de euro de la UE (1,5 mld. prin React-UE plus 3-5 mld. prin SURE) … Mai că te-ai bucura că te ajută birocrații neo-marxiști.
Însă sunt convins că împărțirea bucatelor se va face între prietenii abonați la banu’ statului (adică banii noștri, furați ca de obicei).

6. Programul de finanțare a start-up-urilor România Start-up Plus, care dă minim 40’000 euro persoanelor fizice pentru a demara o activitate economică. Chiar credeți că oameni săraci, fără „pcr”, vor ști să acceseze aceste fonduri nerambursabile?

7. Babilonia IMM Invest – cică doar 1’000 de firme (nu cred nici măcar acest număr), după două luni și 40’000 de aplicații par a se putea împrumuta de la bănci cu garanția statului. Bani aruncați pe fereastră, sub bagheta profesorului Cristian Păun.

Antreprenorii nu doresc „ajutorul” statului, ci doar să fie lăsați în pace.
Când statul comunist intervine, sunt îngropați micii patroni și fondurile statului (repet, banii noștri) sunt majoritar sifonate de firmele „de casă”, conectate cu politicienii.

Apararea libertatii in vremea tiraniilor deghizate

Vorbim despre doua tipuri de tiranie: tirania majoritatii democratice si tirania minoritatii corporatiste. Prima poate impulsiona spiritul colectivist, egalitarist, nivelator societal. A doua, spiritul oligarhic, discretionar, monopolist. Ambele ajung sa sfideze libertatea individuala, piata libera, competitia libera. Ambele sadesc germenii autoritarismului.

Formula remediului clasic, de tip liberal, este cea a apararii constitutionale a drepturilor individuale ale cetateanului, a garantarii libertatii presei, a implementarii eficace a principiilor administrative al subisidiariatii si al descentralizarii. Ea se dovedeste, insa, insuficienta in acest moment istoric in care capitalul multinational monopolist coabiteaza exuberant si fara nici o mustrare de constiinta, cu autocratii comuniste, islamiste sau personale, de extractie kagebista. Iar establishmentul Noii Stangi, ce se revendica de la logica democratica pentru a institui, de fapt, la nivel european o birocratie cu reflexe autocrate, transforma realiatea unionala intr-o tragica poveste socialista, care coabiteaza copios si profitabil cu exact aceleasi autocratii amintite mai sus.

Avem, asadar, nevoie ca de aer de un alt tip de remediu la aceasta realitate, devenita de-a dreptul distopica. Un remediu de sorginte conservatoare, plasat pe o logica a pietei libere cu un rol al statului extrem de restrans, care sa nu submineze cresterea si progresul, ceea ce presupune ca factorul politic sa ramana neutru, asumandu-si doar rolul de arbitru, fata de spatiul economic. Introducerea in Constitutie, printre altele, a unor prevederi care sa potenteze piata libera, sa limiteze capacitatea statului de a politiza spatiul economic si, atentie (!), drepturile individuale, cetatenesti, devine imperios necesara.

Iata cateva idei, pe care le consider viabile:

1. Inainte ca Statul sa se poata imprumuta pentru a finanta un deficit bugetar anual, sa fie necesar un vot 3/4 din totalul membrilor Parlamentului;

2. Pentru ca BNR are ca functie primordiala mentinerea stabilitatii monedei nationale si a unui nivel stabil al preturilor, atunci, in cazul in care se inregistreaza o fluctuatie anuala de peste 5%, doi ani la rand, guvernatorul BNR si echipa sa fie obligati sa isi depuna demisia;

3. Dreptul oamenilor de a vinde sau cumpara in virtutea legii partilor, bunuri si servicii legale sa nu poata fi incalcat in vreun fel de autoritatile statului;

4. Statul sa nu poata ridica taxele si impozitele asupra veniturilor cetateanului si ale firmelor peste un procent fix, stabilit prin Constitutia Romaniei;

5. Statul sa fie legal obligat ca un procent anual minim din veniturile bugetare, stabilit prin Constitutie, sa il directioneze spre proiecte productive, creatoare de profit.

Frauda pioasa

CHINEZOLATRIA – imunizată cu coronavirusul de Wuhan

Frauda Pioasă e oarecum ciclotimică : pișă ochii pe cazuri marginale și ignoră cu detașare cazurile cu relevanță. De exemplu, tragedia milionului de uiguri din vestul Chinei de astăzi, care sunt persecutați în lagărele de muncă și reeducare comuniste pentru simpla vină că sunt de neam turcic și de religie islamică n-are nicio relevanță pentru tipul uman progresist.

În vidul dintre urechile Fraudatorului Pios, persecuția bisericii și a celor peste o sută de milioane de creștini chinezi, majoritatea catolici, sau martiriul milioanelor de membri ai mișcării Falun Gong din China Partidului Unic, a Adevărului Unic și a conducătorului reales Pe Viață, nu are nicio rezonanță: urmăriți si persecutați fără milă pentru simpla vină de a practica un tip foarte pașnic de asceză și exerciții spirituale ei sunt totodată și cobaii celui mai macabru, sinistru și oribil secret al Chinei comuniste din zilele noastre: traficul, în proportie de masă, cu organele deținuților politici Falun Gong.
Aproximativ 2,4 milioane in ultimii 20 de ani !

Dacă ai bani sau finanțare, și ai nevoie de un transplant, doar te duci in China și faci comanda la fața locului: în două zile până la maximum două săptămâni vei avea transplantul. Asta înseamnă că cel mai probabil un deținut politic-Falun Gong a fost sacrificat pentru tine. Doar din cazurile care sunt bine reglementate în țările democratice si cu descendență culturală creștină nu se pot prezerva organe cu atâta ușurință criminală, atât de repede și în proporție de masă.

Fraudatorul Pios e posedat de relevanța și desăvârșirea sa absolută printre semeni. Vorbește înfiorat de importanța sa și se simte îndrituit să-ți fie ambasadorul. Salută in numele tău ideea vagă a Chinei milenare, la pachet cu regimul comunist mult mai concret de la Beijing. Ce mai contează pentru sfertodoctul frumos înrămat de cultura sa aproximativă, căci caleidoscopică, faptul că regimul de acolo dă semne clare că se reîntoarce la maoism ! Pentru sfertodoctul nostru, în care s-a întrupat Frauda Pioasă, importantă e busola, hârtia și praful de pușcă al geniului inventator chinezesc si nu adresa concretă a omagiilor sale nediscriminatorii: regimul încă nepocăit care a transformat în cadavre câteva zeci de milioane de chinezi cu prilejul Marelui Salt Înainte și al Revoluției Culturale din anii ’50-’60 și începutul anilor ’70, regimul care a ocupat în anii ’50 Tibetul, a sărăcit patrimoniul universal prin distrugerea a mii de mănăstiri, opere de artă și manuscrise lamaiste și a făcut din tibetanul autohton un minoritar în propria lui țară: 6 milioane de tibetani la 10 milioane de chinezi de import..

Cel posedat de Frauda Pioasă e portavocea vădit înfiorată, afectat-grandilocventă a solidarității noastre cu victimele din Wuhan. Dar se simte solidar și cu autoritățile care combat coronavirusul. Dezorientat, cum e, de hârtia și busola sa chinezească, omagiile sale ultime mai ales către ele se îndreaptă..

🚫
FRAUDA PIOASĂ a îmbrăcat astăzi veșminte progresiste. Simptomele care-i semnalează prezența sunt chibițarea bovarică după regimuri si țări cât mai îndepărtate, exotice dacă se poate, indiferent cât de sărace și de autoritare, antiamericanismul „cool”, de fițe, anticapitalismul „trendy”, ecologismul ideologic, adică un fel panteism abia mascat, narcisism, incultura cu ștaif, duble standarde pentru nazism și comunism, repudierea creștinismului și a civilizației de tip european de pe ambele maluri ale Atlanticului.
 

 

De colo-colo

Un an s-a incheiat, bantuit de incalzisme, egalitarisme, feminisme, ascensiuni ale dreptei conservatoare si nelipsitul recul al stangii.
Trebuie sa recunoastem ca mintea neomarxistilor e un nesecat izvor de revolutii, garnisit cu marele talent de a transforma orice non-tematica in circ mass-media, proteste si in general cam tot ceea ce ii repugna unui om zdravan la intelect.
Tam-tam-ul facut in jurul ideologiei de gen, LGBTQWERTY-blabla a inceput sa se dezumfle, odata cu un studiu publicat, ce demonstreaza ca nu exista nici o legatura intre factorul genetic si toate scrantelile pomenite de progresisti. Evident, tema a fost bagata unor prosti pe sub nas, sub forma unor conventii internationale (Conventia de la Istanbul bunaoara) si a devenit subiect de studiu pentru toate organismele parazitare numite oengeuri care au ca si obiect de activitate mizeria asta. Contraofensiva conservatoare si nationalista din SUA, Polonia, Ungaria, e un semnal bun, dar nu suficient. ,,Valorilii ioropene” de care face atata zarva presedintele nu ne lasa sa glasuim si sa spunem ,,NU”. Ar fi de luat in considerare ca supramagaoaia numita UE este principalul organism superstatal care baga pe gat statelor membre toate cretinitatile astea. Socialism, garnisit cu Raportul Estrela, Conventia de la Istanbul, problema migratiei si cam orice poate genera un smiorc cu lacrimi si muci in public.

Cam asta e ,,dinamica” ideologiilor progresiste, apropo de paragraful anterior:

via GIPHY


Bomboana de pe coliva romaneasca a insemnat si inseamna ofensiva secularistilor si eterna lor problema cu Dumnezeu si Biserica. Asta chit ca lor nu le interzice nimeni sa se inchine la usa de la baie sau la colacul WC-ului. Marea problema o constituie inca gradul mare de incredere pe care Biserica il are in randul populatiei, alaturi de Armata.
Sa ne reamintim ca de fapt arma lor e revolutia perpetua. Invataturile lui Trotki au prins si prind. Circ media, bazat pe minciuni sfruntate, falsuri(ideologia lor e de fapt un mare fals cap-coada), perpetua victimizare, atitudinea aia de panselute batute de vant cand le aduci contraargumente, etc…mironosite in mass-media, sunt de fapt niste serpi care musca, niste calugarite(insecta) care dupa ce se imperecheaza cu societatea, o decapiteaza si o serveste la prima masa.
,,Proiectul iacobin, sau mai bine zis starea sa de spirit răstoarnă lumea cu fundul in sus de mai bine de două sute de ani încoace:
REVOLUTIONAREA CONTINUĂ A TUTUROR CONȚINUTURILOR DE VIAȚĂ !
Familie, economie, sex, politică, viața privată, credințe, habitudini culinare, înrădăcinarea gonadică, rase, națiuni, tot dar absolut tot trebuie mereu redefinit, mereu reașezat sub egida minorităților de tip leninist, a „mitului specialistului”, care nu lasă nimic la cheremul majorității percepute ca tradițională și în consecință cu comportamente NEASISTATE de stat.”(Horatiu Coman).
Legi anti-zahar, anti-fumat, anti….ce sa mai, musai sa fim ,,fericiti in Romania”; cum ne indica ,,partidul”, nu asa, de capul nostru, ca noi suntem prosti!
Potențialul totalitar al mai noilor progresiști mi se pare la fel de evident ca al predecesorilor !
Incalzismul, care a generat o adevarata isterie, campanii finantate de vedete, poze contrafacute, cu incendii amazoniene de prin anii ‘80 si mai nou, cu activisti care incendiaza in mod intentionat padurea pentru a putea avea ,,obiectul muncii”aici 

Ramane in discutie problema incendiilor australiene, dar asta dupa ce se dezmeticeste premierul lor, proaspat venit din vacanta.

Mai nou, patentul utilizat in incendiile amazoniene cica se bucura de succes aici

Pe meleaguri dambovitene, dupa circul facut de focile pluseriste si acel ,,am infrant” de la europarlamentare, populatia progresista a inceput sa dea cu mucii pe pereti. Nu detaliem ,,iluminismul” caramitrilor, care mai nou par grupati in jurul unei ideologii sectare, de sorginte anti-crestina, deja presa i-a prezentat cu toate penibilitatile lor. Concluzia din dreptul lor e ca noi suntem niste medievali, niste fanatici religiosi si nu vrem cu nici un chip sa ne ,,civilizam”, sa ,,revolutionam” odata sarmanele noastre vieti. Ah….ce ratare, popor ignorant!

Mai toti inteleseseram ca vor sa se afirme ca un partid politic de ,,centru-dreapta”. Asta  cu ,,centru” mie mi se pare eternul dribling prost facut de socialisti, gen ,,da bah, capitalism, dar mai spre stanga, asa, tragem si noi de volan”. Baza ramane tot o tema generatoare de smiorc.

,,Astia sunt semnele pentru ce va urma. E un razboi murdar,de infiltrare. Nu e o buba care a copt si a explodat acum. E rezultatul unor ani in care in pasi marunti a fost terfelit tot ce a avut bun si sfant neamul asta amarat. Prin filme, muzica, emisiuni, umor, ziare, social media. Prin minciuni repetate pana la greata,pana la desensibilizare,pana la acceptare. Ce e mai trist, nu e ca bulaii, caramitrii si axintii au o tribuna de unde sa improaste cu scarna si fecale . Nu! Si nici ca sunt destui care-i admira, crediteaza,urmeaza. Cel mai trist e ca multi se cred originali si liberi. Fara sa vada ca se fac slugi si unelte ale celor care ne vor malaxa intr-un Pitesti pretutindenesc in curand.”(Semen Nalewajko)

Si cu toate ca oamenii cu vederi conservatoare si liberalii clasici sanctioneaza in mediul online astfel de derapaje, se pare ca nu e suficient. Intr-o tara unde avatarurile socialismului se plimba brambura pe strada si cersesc bani pentru salvarea planetei, a categoriilor ,,oprimate”, e destul de greu sa faci un pic de lumina. Da, lumina data de Nasterea Domnului si care a reprezentat mereu sula bagata in coastele acestor ”iluministi”.

Lagarele comuniste

Despre lagarele de munca naziste se vrea introducerea unei discipline scolare, povestea nazistilor criminali ni se baga pe gat de 70 de ani incoace. Nu cred ca exista copil mai mare de zece ani care sa nu tresara de indignare cand aude cuvantul holocaust. Daca vrei sa fii acceptat cat de cat in politica trebuie sa infierezi pe oricine care nu uraste nazismul, mort acum aproape un secol. In schimb sa ai simpatii comuniste, sa porti tricouri cu Che Guevara si sa relativizezi crimele si suferintele provocate de comunism e cool. Iata ce se petrece nu acum un secol, ci azi, sub ochii nostri. Daca macar o treime din cartile, articolele, reportajele sau filmele care se fac astazi despre ororile celui de-al doilea razboi mondial ar vorbi si despre aceste orori prezente poate ca presiunea opiniei publice ar grabi sfarsitul unor astfel de regimuri. Dar ele fiind comuniste, tacere…
EVADAT DIN LAGARUL 14 (PARTEA I)

Prima executie: Prima sa amintire este o executie. Mergea cu mama sa catre un camp de grau aflat langa raul Taedong, unde garzile adunasera mai multe mii de prizonieri. Agitat de multime, baiatul s-a tarat printre picioarele adultilor catre primul rand, unde a vazut garzile legand un om de un stalp de lemn. Shin In Geun avea patru ani, prea tanar pentru a intelege discursul rostit inaintea acelei executii. La numeroasele executii din anii urmatori, auzea gardianul care supraveghea spunand multimii cum ca prizonierului care urma sa moara i s-a oferit eliberarea in schimbul muncilor grele, dar acesta refuzase generozitatea guvernului Nord Coreean. Pentru a preveni ca prizonierul sa blesteme statul care urma sa-i ia viata, gardienii ii indesasera pietre in gura si ii acoperisera capul cu o gluga.

La prima executie, Shin a privit trei gardieni tintind. Fiecare a tras de trei ori. Zgomotul pustilor lor l-a inspaimantat pe baiat care a cazut pe spate. Dar s-a ridicat pe picioare la timp ca sa vada gardienii dezlegand corpul moale, plin de sange al prizonierului, infasurandu-l intr-o patura si urcandu-l intr-un carucior.

In Lagarul 14, o inchisoare pentru inamicii politici ai Coreei de Nord, adunarile a mai mult de doi prizonieri, erau interzise, cu exceptia executiilor unde toata lumea trebuia sa asiste. Lagarul de munca folosea executiile publice – si teama pe care o genera – ca pe un moment educativ. Gardienii lui Shin din lagar i-au fost profesori – si educatori. Ei ii erau mama si tata. Ei l-au invatat ca prizonierii care incalca regulile lagarului merita omorati. Pe un deal de langa scoala sa, a fost afisat un slogan: „Totul conform regulilor si regulamentelor.” Baiatul a memorat cele zece reguli ale lagarului, „Cele zece porunci” asa cum le-a numit mai tarziu, pe care le poate inca recita. Prima spunea: „Oricine este prins incercand sa evadeze va fi impuscat imediat.”

Dupa zece ani

La zece ani dupa acea prima executie, Shin s-a intors pe acelasi camp. Din nou, gardienii au adunat o multime mare de oameni. Din nou, un stalp de lemn a fost infipt in pamant. O spanzuratoare provizorie a fost de asemenea construita. Shin a sosit de aceasta data pe bancheta din spate a unei masini condusa de un gardian. Avea catuse la maini si era legat la ochi cu o carpa. Tatal sau, de asemenea incatusat si legat la ochi, sedea alaturi de el in masina. Fusesera eliberati dupa ce au stat opt luni intr-o inchisoare subterana din Lagarul 14. Ca o conditie a eliberarii, au semnat documente promitand sa nu discute niciodata despre ceea ce li s-a intamplat in subteran.

In inchisoarea lagarului, gardienii au incercat sa obtina prin tortura marturii din partea lui Shin si a tatalui sau. Voiau sa stie despre evadarea esuata a mamei si unicului frate al lui Shin. Gardienii l-au dezbracat, i-au legat carpe la incheieturile mainilor si la glezne si l-au agatat de un carlig din tavan. Apoi l-au atirnat peste foc. Shin a lesinat cand carnea sa a inceput sa arda. Dar nu a marturisit nimic. Nu avea ce sa marturiseasca. El nu conspirase cu mama si cu fratele ca sa evadeze. El credea ceea ce gardienii il invatasera inca de la nastere in lagar: ca nu va scapa niciodata si ca trebuie sa declare pe oricine care vorbeste despre evadare. Nici macar in visele sale Shin nu se gandea la evadare.

Gardienii l-au invatat ceea ce orice scolar nord coreean invata: ca americanii sunt niste ticalosi care planuiesc sa-i invadeze si sa le devasteze tara. Coreea de Sud este panarama sefului american. Coreea de Nord este o tara mareata ai carei conducatori curajosi si geniali starnesc invidia intregii lumi. Intr-adevar, Shin nu cunostea nimic despre existenta Coreei de Sud, a Chinei sau a SUA. Spre deosebire de conationalii sai, el nu a crescut cu fotografia omniprezenta a Dragului Conducator, cum era numit Kim Jong Il. Nici nu a vazut fotografii sau statui ale tatalui lui Kim, Kim Il Sung, Marele Conducator care a fondat Coreea Nord si care ramane presedintele etern al tarii, in ciuda mortii sale din 1994.

Informator

Desi nu a fost destul de important pentru spalarea pe creier, Shin a fost invatat sa-si toarne familia si colegii de scoala. Primea mancare ca recompensa si se alatura gardienilor batandu-i pe copiii pe care-i trada. Colegii sai, la randul lor, radeau de el si il bateau. Cand gardianul i-a scos legatura de la ochi si a vazut multimea, stalpul de lemn si spanzuratoarea, Shin a crezut ca urmeaza sa fie el executat. Totusi, nu i se bagasera pietre in gura. Catusele i-au fost scoase. Un gardian l-a condus in fata multimii. El si tatal sau urmau sa fie spectatori. Gardienii au tarat o femeie de varsta medie la spanzuratoare si au legat un tanar de stalpul de lemn. Acestia erau mama si fratele mai mare al lui Shin.

Un gardian a strans un lat in jurul gatului mamei sale. Aceasta a incercat sa-l priveasca pe Shin insa acesta a evitat privirea ei. Dupa ce aceasta a incetat sa se mai zbata agatata in franghie, fratele lui Shin a fost impuscat de trei gardieni. Fiecare a tras de trei ori. Privindu-i murind, Shin era usurat ca nu era el cel omorat. Era manios ca mama si fratele sau planuisera sa evadeze. Si desi nu a spus-o nimanui timp de cinsprezece ani, el era responsabil pentru executiile lor.

Dupa noua ani

Noua ani mai tarziu dupa executia mamei sale, Shin s-a strecurat printr-un gard electric si a fugit prin zapada. Era 2 ianuarie 2005. Inainte de acest moment, nimeni nascut intr-un lagar nord correan nu mai evadase. Si dupa cate se pare, Shin este singurul. Avea douazeci si trei de ani si nu cunostea pe nimeni in afara lagarului. Intr-o luna a ajuns in China. In doi ani, traia in Coreea de Sud. Patru ani mai tarziu, traia in California de Sud si era ambasador senior la organizsatia Libertate pentru Coreea de Nord (LiNK), un grup american pentru drepturile omului.

Numele sau acum este Shin Dong-hyuk. L-a schimbat dupa ce a ajuns in Coreea de Sud, o incercare de a se reinventa ca om liber. Este aratos, cu ochi repezi si precauti. Un stomatolog din Los Angeles i-a lucrat dantura, pe care nu putuse s-o perieze in lagar. Starea generala de sanatate este excelenta. Corpul sau, totusi, este o harta a greutatilor cresterii intr-un lagar de munca despre care guvernul nord coreean sustine ca nu exista.

Pipernicit de malnutritie, este scund si subtire – 168cm si aproximativ 55 kg. Mainile ii sunt garbovite de la munca din copilarie. Mijlocul si fundul ii sunt pline de cicatrici arse de la torturi. Pielea din zona pubiana are o cicatrice ca o strapungere de la carligul folosit sa-l tina deasupra focului. Gleznele au cicatrici de la catusele cu care era agatat cu capul in jos la carcera. Degetul mijlociu de la mana dreapta este taiat pana la prima articulatie, pedeapsa primita de la un gardian pentru ca a scapat masina de cusut dintr-o fabrica de imbracaminte din lagar. Fluierele picioarelor, de la glezne la genunchi, sunt mutilate si cu cicatrici arse de la gardul electric care n-a reusit sa-l tina in lagar.

Lagarul de concentrare

Shin este cam de aceeasi varsta cu Kim Jong Eun, al treilea fiu al lui Kim Jong Il care a preluat conducerea in urma mortii tatalui sau din 2011. Ca si contemporani, Shin si Kim Jong Eun intruchipeaza antipozii privilegiilor si ai privatiunii in Coreea de Nord, o societate fara clase in care, de fapt, nepotismele decid totul. Shin s-a nascut ca un sclav si a fost crescut in spatele unui gard electric de inalt voltaj. A fost invatat sa numere si sa citeasca intr-o scoala din lagar la un nivel elementar. Deoarece sangele sau era considerat contaminat de faptele criminale ale fratilor tatalui sau, traia in afara legii. Pentru el, nimic nu era posibil. Traiectoria vietii lui planificata de catre stat era munca grea si o moarte timpurie provocata de infometarea cronica – totul fara o acuzatie sau un proces, totul in secret.

In povestirile despre supravietuirea in lagarele de concentrare, exista un arc narativ conventional. Fortele de securitate fura protagonistul de langa familia iubitoare si casa confortabila. Pentru a supravietui, acesta abandoneaza principiile morale, isi inhiba sentimentele fata de ceilalti si inceteaza sa mai fie o fiinta umana civilizata. In una din cele mai cunoscute astfel de povestiri, „Noaptea”, scrisa de castigatorul premiului Nobel, Elie Wiesel, povestitorul in varsta de treizeci de ani explica chinul cu viata normala pe care a avut-o inainte ca el si familia sa sa fie bagati in trenuri destinate lagarelor naziste. Wiesel a studiat zilnic Talmudul. Tatal sau era proprietarul unui magazin si avea grija de un sat din Romania. Bunicul sau celebra intotdeauna sarbatorile evreiesti. Insa dupa ce intreaga sa familie a pierit in lagare, Wiesel a ramas „singur, ingrozitor de singur intr-o lume fara Dumnezeu, fara oameni. Fara dragoste sau mila. „

Relatii de familie

Povestea de supravietuire a lui Shin este diferita. Mama sa il batea si el o privea ca pe un concurent la mancare. Tatal sau, care avea permisiunea sa petreaca numai cinci nopti pe an cu mama sa, il ignora. Fratele ii era ca un strain. Copiii din lagar nu erau de incredere si il abuzau. Inainte sa invete orice, Shin a invatat sa supravietuiasca prin a-i turna pe toti.

Dragostea, mila, familia erau cuvinte fara inseamnatate. Dumnezeu nu disparuse, nici nu murise. Shin nu auzise niciodata de El. In Lagarul 14 Shin nu stia ca exista literatura. El a vazut o singura carte in lagar, o gramatica Coreeana, in mainile unui profesor care purta uniforma de gardian, purta un revolver la sold si care a batut pe unul din colegii lui Shin pana la moarte cu un bat de indicat la tabla.

Spre deosebire de cei care au supravietuit unui lagar de concentrare, Shin nu a fost luat dintr-o viata civilizata si fortat sa intre in iad. El s-a nascut si a crescut in iad. I-a acceptat valorile. Si l-a numit „acasa”. Lagarele de munca din Coreea de Nord exista de doua ori mai mult timp decat Gulagul sovietic si de douasprezece ori mai mult decat lagarele de concentrare naziste. Nu exista nicio discutie despre locatia acestora. Fotografii de inalta rezolutie din satelit, accesibile prin Google Earth oricarui om cu conexiune la internet, arata vaste structuri imprejmuite intinzandu-se prin muntii colturosi ai Coreei de Nord.

Guvernul Sud Coreean estimeaza ca exista un numar de o suta cinzeci si patru de mii de prizonieri in lagare, in timp ce Departamentul de Stat American si mai multe grupuri pentru drepturile omului estimeaza doua sute de mii.

Exista sase lagare, conform agentiei de spionaj sud coreeana si grupurilor pentru drepturile omului. Cel mai mare are treizeci si unul de mile in lungime si douazeci si cinci de mile in latime, o suprafata mai mare decat Los Angeles-ul. Garduri electrificate – punctate de turnuri de supraveghere si patrulate de oameni inarmati – inconjoara majoritatea lagarelor. Doua dintre acestea, numerele 15 si 18, au zone de reeducare unde cei mai norocosi intre detinuti primesc instructiuni corective din invataturile lui Kim Jong Il si Kim Il Sung. Daca prizonierii memoreaza destul din aceste invataturi si conving gardienii ca sunt loiali, pot fi eliberati, insa sunt supravegheati pentru tot restul vietii lor de catre serviciile de securitate.

Restul lagarelor sunt „districte de control complet” in care prizonierii, numiti „irecuperabili”, sunt munciti pana la moarte. Lagarul lui Shin, numarul 14, este un district de control complet. Prin reputatie, este cel mai dur din toate din cauza conditiilor dure de munca, a vigilentei paznicilor si a modului in care statul considera de neiertat crimele comise de detinuti, dintre care multi sunt oficiali indepartati impreuna cu familiile lor. Fondat in 1959 in centrul Coreei de Nord – Kaechon, in sudul provinciei Pyongan – lagarul 14 gazduieste un numar estimat de cinsprezece mii de detinuti. Avand treizeci de mile in lungime si cinsprezece mile in latime, are ferme, mine si fabrici imprastiate prin vaile muntoase abrupte.

Majoritatea nord coreenilor sunt trimisi in lagare fara niciun proces si majoritatea mor fara sa afle ce acuze li se aduc. Sunt luati de la casele lor, de obicei noaptea, de catre Bowibu, Agentia Nationala de Securitate. Vina prin asociere este legala in Coreea de Nord. Un delicvent este adesea intemnitat cu parintii si copiii sai. Kim Il Sung a stabilit legea in 1972: „Dusmanilor de clasa, oricare ar fi acestia, trebuie sa le fie distrusa semintia din societate pana la trei generatii.”

EVADAT DIN LAGARUL 14 (PARTEA II)

Nu cunostea dragostea: In anii petrecuti in lagar, Shin nu a auzit niciodata cuvantul „dragoste”, cu siguranta nici de la mama sa, o femeie pe care a continuat sa o dispretuiasca, chiar si moarta. A auzit despre conceptul de iertare, intr-o biserica sud coreeana. Insa l-a derutat. A cere iertare in Lagarul 14 insemna, a spus el, „sa te rogi sa nu fii pedepsit”.

Shin si mama lui au locuit in camerele cele mai bune ale Lagarului 14: in „satul model” langa o livada si peste drum de campul unde mai tarziu mama sa a fost spanzurata. Fiecare din cele patruzeci de case ale satului adapostea patru familii. Shin si mama sa aveau propria camera unde dormeau unul langa celalalt pe pardoseala de beton. Cele patru familii foloseau aceeasi bucatarie care avea un singur bec neizolat. Electricitate exista numai doua ore pe zi, de la ora patru la cinci dimineata si de la ora zece la unsprezece noaptea. Ferestrele erau facute din vinil gri, prea opace pentru a putea vedea afara. Camerele erau incalzite – in stil coreean – cu carbuni in bucatarie avand hornuri pe sub pardoseala din dormitoare. Lagarul avea propriile mine de carbuni asadar carbunii pentru incalzit erau disponibili.

Nu existau paturi, scaune sau mese. Nu exista apa curenta. Nici baie sau dus. Detinutii care voiau sa-si faca baie, uneori se furisau la rau, vara. Aproximativ treizeci de familii imparteau o fantana pentru apa de baut. De asemenea imparteau toaleta, care era impartita jumatate pentru barbati si jumatate pentru femei. Defecarea si urinatul in acel loc era obligatoriu, deoarece resturile umane erau folosite pe camp ca fertilizator.

Daca mama lui Shin reusea sa-si termine norma de lucru zilnica, putea sa aduca acasa mancare pentru seara respectiva si pentru a doua zi. La patru dimineata ea pregatea micul dejun si pranzul pentru ea si pentru fiul ei. Fiecare masa era la fel: terci de porumb, varza murata si supa de varza. Shin a mancat aceasta masa aproape in fiecare zi timp de douazeci si trei de ani, daca nu ii era interzis sa manance ca pedeapsa.

Cand era prea tanar pentru a merge la scoala, mama sa deseori il lasa singur in casa dimineata si se intorcea la pranz de la camp pentru masa. Shin era mereu flamand asa ca isi manca pranzul imediat ce mama lui pleca dimineata. La fel manca si pranzul ei. Cand aceasta se intorcea de la camp si nu gasea nimic de mancare, devenea furioasa si il batea cu sapa, cu lopata, cu orice gasea la indemana. Unele batai erau la fel de rele ca cele pe care Shin le primise mai tarziu de la gardieni.

Si totusi Shin continua sa ia mancarea mamei sale de oricate ori putea si oricat de mult putea. Nu i-a venit in minte ca daca ii manca pranzul, aceasta ramanea flamanda. Multi ani mai tarziu, dupa ce ea murise si el traia in Statele Unite, mi-a marturisit ca-si iubea mama. Dar asta era in retrospectiva. Asta s-a intamplat dupa ce el a invatat ca un copil civilizat ar trebui sa-si iubeasca mama. Cand era in lagar – depinzand de ea cu mancarea, furandu-i mancarea, suportandu-i bataile – o vedea ca pe un concurent la supravietuire.

Mama condamnatului

Numele ei era Jang Hye Gyung. Shin si-o aminteste scunda si usor grasuta cu brate puternice. Isi purta parul tuns scurt, ca toate femeile din lagar, si era obligata sa isi acopere capul cu o panza alba impaturita intr-un triunghi, legata in spatele gatului. Shin a descoprit data ei de nastere – 1 octombrie 1950 – intr-un document pe care l-a vazut in timpul interogatoriilor din inchisoarea subterana. Ea nu i-a vorbit niciodata despre trecutul ei, familia ei sau de ce a fost adusa in lagar, si nici el nu a intrebat. Existenta lui ca fiu al ei fusese aranjata de gardieni. Acestia o alesesera pe ea si pe barbatul ce avea sa ii devina tata ca premii unul pentru celalalt intr-o casatorie ca recompensa.

Barbatii celibatari si femeile celibatare dormeau in dormitoare impartite pe sex. Regula a opta a Lagarului 14, asa cum memorase Shin, spunea: „Actele sexuale savarsite fara aprobare prealabila se pedepsesc cu impuscarea imediata.” Regulile erau aceleasi si in alte lagare de munca nord coreene. Daca sexul neautorizat se finaliza cu o sarcina sau nastere, femeia si copilul erau de obicei ucisi. Femeia care facea sex cu gardieni incercand sa obtina mai multa hrana sau o munca mai usoara risca foarte mult. Daca ramanea gravida, disparea.

O casatorie ca recompensa era singura cale sigura fata de regula. Casatoria era fluturata in fata detinutilor ca bonusul ultim penru munca depusa si turnatorie. Barbatii deveneau eligibili la douazeci si cinci de ani, femeile la douazeci si trei. Gardenii anuntau casatorii de trei sau patru ori pe an, de obicei la date favorabile, cum era Anul Nou sau ziua de nastere a lui Kim Jong Il. Nici mireasa nici mirele nu puteau alege cu cine sa se casatoreasca. Daca un partener isi gasea perechea neacceptabil de batran/batrana, rau/rea, urat/urata, gardienii renuntau la casatorie. Daca renuntau, nici barbatul, nici femeia nu mai aveau dreptul sa se casatoreasca din nou.

Tatal lui Shin, Shin Gyung Sub, i-a spus lui Shin ca gardienii i-au dat-o pe Jang ca sotie ca plata pentru indemanarea lui de a manevra un strung metalic. Mama lui Shin nu i-a povestiti niciodata de ce a primit onoarea de a se casatori. Insa pentru ea, ca si pentru multe mirese din lagar, casatoria era un fel de promovare. Venea cu o munca un pic mai usoara si o casa mai buna – in satul model, unde exista o scoala si o clinica. La scurt timp dupa casatorie, a fost transferata acolo dintr-un dormitor pentru femei aglomerat. Jang de asemenea a primit o slujba ravnita intr-o ferma din apropiere, unde existau oportunitati de a fura porumb, orez si legume verzi.

Dupa casatorie, cuplului i s-a dat permisiunea de a dormi impreuna timp de cinci nopti consecutive. Din acel moment tatalui lui Shin, care in continuare dormea intr-un loc apropiat de munca, i s-a permis sa o viziteze pe Jang de cateva ori pe an. Legatura dintre cei doi a rodit doi fii. Cel mai mare, He Geun, s-a nascut in 1974. Shin s-a nascut opt ani mai tarziu.

Relatii de familie

Fratii abia se cunosteau. Cand Shin s-a nascut, fratele sau mai mare mergea la scoala timp de zece ore pe zi. Cand Shin avea patru ani, fratele sau s-a mutat din casa (la varsta obligatorie de doisprezece ani) intr-un dormitor comun. Cat despre tatal sau, Shin isi aminteste ca aparea uneori noaptea si pleca foarte devreme de dimineata. Ii dadea foarte putina atentie baietelului iar Shin a crescut indiferent la prezenta acestuia.

In anii care au urmat evadarii din lagar, Shin a aflat ca multi oameni asociaza caldura, siguranta, si afactiunea cu cuvintele „mama”, „tata” si „frate”. Insa acest lucru nu a fost la fel si pentru el. Gardienii l-au invatat pe el si pe ceilalti copii din lagar faptul ca erau prizonieri din cauza „pacatelor” parintilor lor. Copiilor li s-a spus ca desi ar trebui sa le fie intotdeauna rusine de originea lor de tradatori, se pot „curata” de mostenirea pacatoasa muncind mult, ascultand de gardieni si turnandu-si parintii. A zecea regula a Lagarului 14 spunea ca un prizonier trebuie sa considere pe fiecare gardian ca invatatorul lui. Acest lucru avea sens pentru Shin. Ca si copil si ca adolescent, parintii sai erau obositi, distanti si necomunicativi.

Shin era un copil slab, necurios si in cea mai mare parte fara prieteni avand ca unica baza de siguranta invataturile gardienilor despre salvarea prin turnare. Intelegerea lui despre bine si rau, totusi, era deseori murdarita de intalnirile la care a asistat dintre mama lui si gardieni. Cand avea zece ani, Shin a plecat de acasa intr-o seara si s-a dus sa o caute pe mama sa. II era foame si venise ceasul ca ea sa-i pregateasca cina. A mers pe un camp de orez din apropiere unde lucra mama sa si a intrebat o femeie daca o vazuse. „Face curat in camera bowijidowon-ului”, ii spuse femeia, referindu-se la biroul gardianului responsabil cu crescatoria de orez. Shin a mers la biroul acestuia si a gasit usa din fata incuiata. A tras cu ochiul printr-o fereastra din lateralul cladirii. Mama sa se afla in genunchi curatand podeaua. Cand Shin privea, bowijidowon-ul a aparut in cadru. S-a apropiat de mama sa din spate si a inceput s-o pipaie. Aceasta nu a opus rezistenta. Amandoi si-au scos hainele. Shin i-a privit cum faceau sex. N-a intrebat-o niciodata nimic despre ceea ce vazuse si niciodata nu i-a povestit tatalui sau.

Hrana: sobolani, serpi si broaste

In noptile de vara, Shin si alti baietei din sat se furisau in livada din nordul zonei locuintelor de beton unde traiau. Culegeau pere necoapte si castraveti si le mancau cat puteau de repede. Cand au fost prinsi, gardienii i-au batut cu bastoane si le-a interzis sa mai ia pranzul de la scoala mai multe zile.

Gardienilor totusi nu le pasa daca Shin si prietenii lui mancau sobolani, broaste, serpi si insecte. Acestea erau din abundenta in lagarul incapator, unde se foloseau putine pesticide, unde se foloseau de deseuri umane ca fertilizant si nu foloseau apa pentru a curata toaletele sau pentru a face baie. Mancand sobolani, nu numai ca isi umpleau stomacurile goale dar era esential pentru supravietuire. Carnea lor ajuta sa previna pelagra, o boala uneori fatala care bantuia prin lagar, in special iarna. Prizonierii cu pelagra, rezultatul lipsei de proteine si niacina (vit B12), sufereau de slabiciune, leziuni ale pielii, diaree si dementa. Era o cauza frecventa de moarte.

Prinderea si prajirea sobolanilor a devenit o pasiune pentru Shin. Ii prindea in casa, pe camp si la toaleta. Se intalnea seara cu prietenii la scoala primara unde exista un gratar cu carbuni, pentru a-i praji. Shin le dadea jos pielea, ii curata de intestine, sara ceea ce ramanea si mesteca restul – carnea, oasele si micile picioruse.

In padurile montane, unde grupuri de studenti erau deseori trimisi sa adune lemne, Shin manca struguri salbatici, agrise si zmeura coreeana pana se umfla. Iarna, primavara si vara devreme, nu prea se gasea de mancare. Foamea il facea pe el si pe prietenii sai sa incerce strategii pe care cei mai vechi in lagar considerau ca le-ar putea usura disconfortul unui stomac gol. Mancau fara apa, nu mancau supe, conform teoriei ca lichidele accelereaza digestia si grabeste chinurile foamei. De asemenea incercau sa se abtina de la defecatie, crezand ca acest lucru ii va face sa se simta plini si mai putin obsedati de mancare. O tehnica alternativa de lupta cu foamea era sa imite vacile, regurgitand o masa recenta si mancand-o din nou. Shin a incercat acest lucru de cateva ori, dar nu i-a ameliorat foamea.

Vara, cand copiii erau trimisi pe camp sa ajute la plantat si plivit, era sezonul de varf la sobolani si soareci de camp. Shin isi aminteste ca manca in fiecare zi. Momentele cele mai fericite din copilarie, cele mai implinite, erau cand avea burta plina. „Problema mancarii”, asa cum este deseori numita in Coreea de Nord, nu este restransa la lagarele de munca. A oprit din crestere corpurile a milioane de oameni din toata tara. Tinerii care au plecat din Coreea de Nord in ultimii zece ani sunt in medie cu cinci inci mai mici si cantaresc cu 11 kilograme mai putin decat cei care au crestut in Coreea de Sud.

Prizonierii isi cresteau propriul porumb si varza. Ca si sclavi, produceau fructe si legume cu costuri reduse, peste in pescarii si carne de porc, faceau uniforme, ciment, ceramica si sticlarie pentru economia in scadere din afara gardurilor. Shin si mama sa erau mizerabili si infometati in timpul foametei, dar nu mai mult decat erau obisnuiti sa fie. Baiatul a continuat sa faca ceea ce facea si inainte, vana sobolani, fura mancarea mamei si ca intotdeauna ii indura bataile.

Ce propovaduieste Noua Stanga?

Ce propovaduieste Noua Stanga, de fapt, contempland extatic si cautionant intreaga istorie genocidara a diferitelor forme de marxism, de la bolsevism la comunism?

Noua Stanga neomarxista, corecta politic, neoproletcultista, militant ecologista, deconstructivist identitara european si occidental si sustinatoare ferventa a fluiditatii sexuale si a perversitatii polimorfe, propovaduieste, astfel, faptul ca Germania nazista – adica, sora de sange intru stangism national-socialist a marxistilor de varii spete, este singura care merita sa fie adusa recurent in fata Justitiei Istoriei pentru genocidul din Cel de Al Doilea Razboi Mondial. Singura!

Caci, vai, cei 100.000.000 de morti din comunistele China, Rusia, Cambodgia, Cuba, tari din Europa Centrala si de Est nu se pun, ca si cum toate ar avea certificat cosmic de imunitate istorica, vorba lui Olavo de Carvalho!

De aceea probabil, in spatiul public, am ajuns sa vedem cu de sute de ori mai multe discursuri si politici publice de stanga asezonate publicitar de tricouri, bannere, graffiti, meme, poze cu fata lui Che Guevara, Marx sau Stalin si cu efigii ale URSS si ale Chinei comuniste decat similare cu chipul lui Iisus sau Maica Tereza. Nu mai vorbim despre Ronald Reagan, von Mises sau Milton Friedman…

Deh…

Cateva semne de recunoastere a militantului progresist

1. Grad ridicat de ofuscabilitate

Aducătorul de progres din lumea post-modernă umblă cu ofensabilitatea în erecție permanentă – este mereu gata să taxeze nedreptăți reale sau imaginare comise de instituții sau populații majoritare împotriva oricărui grup minoritar (cu precădere de natura sexuală sau religios ne-creștina), și să ceară de îndată interzicerea sau limitarea opiniillor care ar leza respectiva minoritate. Chiar dacă, deseori, minoritățile respective nici nu o solicită! Omul nostru împroașcă cu invective în stânga (mai puțîn) și in dreapta (foarte mult), inventând pentru orice presupusă ofensă un termen care să desemneze presupusă ura a majoritarului (X-ofob).

2. Rușine de originile sale

Superiorul purtător de modernitate se jenează de ai săi – pe care îi consideră înapoiați și prostănaci – și le găsește mereu bube – istoria este jalnică, tradițiile sunt primitive, credințele eronate. Contrastează mereu „WC-ul din fundul curții” și „pupatorii de moaște” cu Iphone-ul, avionul cu reacție și alte semne ale înaintării tehnologice, printre care nu uită să amestece „eliberarea” sexuală de orice fel și consumul de droguri.
Democrații din Statele Unite ard steagul american și disprețuiesc imnul național, podemistii din Spania „nu mai vor turiști, vor refugiați”, la noi useriștii fac mereu apologia „țării ca afară”.
Desigur, a-ți iubi țara și poporul nu înseamnă să închizi ochii asupra oricărei anomalii, nici să te crezi superior celorlalți, dar cu siguranță nici să te jenezi de ai tăi până la lepădare. Un părinte își iubește copilul și când ia 10 la matematică și când sparge geamul vecinului; binevenita mustrare nu înseamnă nicidecum excludere din familie, ci este tot un semn de dragoste.
Drept medicament la scarba ce o resimte fata de poporul său, progresistul militează fie pentru emigrare masivă, fie pentru importul masiv de populații străine, menită să „împrospăteze” sângele locului, fie pentru integrare totală a țării sale, până la dispariție, într-o entitate suprastatală.

3. Grija față de planetă

Militantul progresist este foarte preocupat de viitor: „Ce planetă vom lăsa copiilor noștri?”, deși dacă îl întrebi câți copiii are, vei constată mai degrabă că are in palmares mai multe avorturi decât odrasle.
Grija față de planetă nu se manifestă prin strângerea hârtiilor și țigărilor aruncate pe jos, nici prin intretinerea parcurilor, pădurilor sau apelor, ci prin incendierea automobilelor și spargerea vitrinelor capitaliștilor ce produc dioxid de carbon.
–––––––––––––––––––
Fie planificat, fie inconștient, purtătorul de „progres” execută de fapt o agenda: distrugerea oricărui nucleu de agregare a indivizilor, atacarea oricărui element ce ar ține indivizii împreună: patriotismul, credința și familia. Pentru că odată eliminate idealurile care țin oamenii laolaltă, putem ușor fi transformați în unități umanoide izolate, hedoniste, ușor de controlat și, mai ales, ușor de eliminat la nevoie.

„Noi purtăm război contra tuturor ideilor de religie, stat, ţară, patriotism”. Karl Marx

Progresismul este comunismul cu altă mască.

Falsul mit al egalității

Mitul Egalitatii sau magazinul cu jucarii unde patron este Dracul. Primul exemplu este dat atunci cand Lucifer i-a cerut lui D-zeu sa fie egalul lui. Drept pentru care a fost mutat la subsol. Sarim in epoca moderna si gasim noua teorie in care 0=1, Cezarul cu magarul, capra cu varza, iar orice bucata de cacat are o parte curata. Definitia pompoasa se numeste CORECTITUDINE POLITICA.

Sa incepem prin a ne pune unele întrebari:

• Este egal copilul cu parinții/bunicii lui?

• Este egal subalternul cu seful lui?

• Este egal tradatorul cu eroul/martirul?

• Este egal premiantul cu repetentul?

• Este egal genialul cu retardatul?

• Este egal analfabetul cu academicianul?

• Este egal soldatul cu ofiterul/mareșalul?

• Este egal prostul cu desteptul?

• Este egal uratul cu frumosul?

• Este egal campionul mondial cu incepatorul?

• Este egal evazionistul cu contribuabilul onest?

• Este egal infractorul cu cetateanul corect?

• Este egal omul simplu (ca fiinta ignoranta impregnata de frica fata de necunoscut, neant și nedefinit) cu cetateanul (ca individ conștient si activ social și politic, care controleaza mediul în care traieste si gestioneaza interactiunile interumane)?

Dacă raspunsul la toate intrebarile de mai sus (si la multe altele asemenea) este NU, sau dacă numai in mod abuziv, imoral și aberant este DA pentru că asa vrea cineva care are puterea, inseamnă ca doar în mod fraudulos, motivat numai ideologic, pro-domo, populist (fabianist, satanist, marxist, bolsevic, neo-comunist, neo-marxist), manipulatorii interesati in a invrajbi, oprima si controla lumea au decretat egalitatea, degenerata rapid (inca din timpul Revolutiei din 1789, de exemplu) in egalitarism (deci nu egalitate adevarata) anarhic, opresiv, imoral, criminal și anti-social. Egalitatea este deci un ideal, o utopie, de neintalnit in realitate, dupa orice criteriu posibil. Pe de altă parte, neo-marxiștii manipulatori semidocti dar șireti (că doar siretenia este scula prostilor care tine loc de inteligenta, după cum spunea Petre Tutea) se ascund în spatele ignorantei, inculturii și nesigurantei altora, a falsei dificultati în a masura caracteristicile oamenilor: „Inainte sa compari, trebuie sa masori. Poti?” Răspunsul este un hotarat: Da, pot! Pai cum să nu putem masura înaltimea si greutatea corpului, armonia fetei și a corpului, viteza, forta, indemanarea, rezistenta, caracteristicile vocii, inteligenta, popularitatea, chiar sinceritatea? Totul se poate masura, iar ce nu se poate masura, in acest domeniu, nu exista sau nu este opozabil altora. Desigur ca nu putem masura exact parametrii subiectivi, cum ar fi sentimentele si emotiile, dar si acestea pot fi estimate destul de fidel energetic (termic, cromatic), biochimic (hormonal), fiziologic (ritm cardiac, tensiune arteriala, transpiratie, caracteristici vorbire), etc.

Marxismul cultural, plaga care a corupt SUA

Marxismul cultural, neomarxismul, corectitudinea politică, multiculturalismul, asa-zisul progresism, Freudo-marxismul sânt toate expresii ale marxismului heterodox, fenomen ideologic care își are rădăcinile identificabile imediat după primul război mondial. Oarecum disjunct față de marxismul ortodox consacrat in 1917 prin lovitura de stat bolșevică de la Moscova și exportat apoi la scară globală după al doilea război mondial.
Apariția marxismului heterodox a fost rodul deziluziei marxiștilor rămași în afara Uniunii Sovietice. Corifeii neomarxismului sânt cei cunoscuți ca fondatorii Școlii de la Frankfurt: Antonio Gramsci, Theodor Adorno, Herbert Marcuse, Max Horkheimer, Georg Lukacs etc, dezolați de evidența faptului că soldățimea muncitoare întoarsă de pe frontul de vest nu s-a dovedit la înălțimea așteptărilor, că nu a avut „conștiința de clasă” mult așteptată de bolșevici pentru a răsturna prin violență guvernele „burgheze” din propriile țări. Ba mai mult, în ianuarie 1919, în haosul care a urmat primului război mondial si speculat de activismul bolșevic în toată Europa, in Germania soldații în curs de demobilizare, sau proaspăt demobilizați, Freikorps-urile, au acceptat, la cererea autorităților. să ia din nou armele în mâini și să spulbere baricadele gherilelor bolșevice instigate de la Moscova; unde lovitura de stat tocmai reușise. Dezolarea marxiștilor din Vest era cu atât mai mare cu cât Marx anticipase reușita comunismului în primul rând în Anglia și țările vestice, adică acolo unde capitalismul s-a dezvoltat istoric, a fost secondat de apariția unei muncitorimi tot mai numeroase și cu o conștiință de clasă care ar fi trebuit să fie pe măsura celor 4-5 generații care au însoțit indrustrializarea. Or, nu s-a întâmplat conform predicțiilor lui Karl Marx. ci tocmai pe dos: comunismul a fost impus prin lovitură de stat în Est, in Rusia țaristă, adică exact în cea mai înapoiată țară din Europa si cu muncitorimea cea mai puțin numeroasă, cea mai greu definibilă, sezonieră în cea mai mare parte din timp, țara cu muncitorimea cea mai fantomatică. Ceea ce avea să pună in curând marxiștii europeni într-o poziție disidentă față de Lenin și cei de la Moscova in privința căii de urmat.
Ăsta e momentul când marxiștii rămași din afara Uniunii Sovietice au început să interogheze trăinicia „societății burgheze”, după cum o numeau ei. Să interogheze originea rezistenței societății în fața seducției comuniste. Să interogheze mai bine zis fundamentele civilizației occidentale, ale Europei tradiționale în ultimă instanță.

Și ce-au aflat ? Au aflat ceva cu bătaie lungă în timp și care are directă legătură cu noi astăzi: au aflat că în spatele convingerilor care au respins seducția comunistă stau proprietatea privată, familia tradițională, sexualitatea reglementată după codurile traditional-creștine, valorile creștine și libertatea de conștiință asociată, respectul față de lege si statul perceput ca național, rege, guvern și mai ales în unele țări vestice libertatea investită cu valoarea politică supremă, care stă la baza regimurilor parlamentare. Toate astea trăite mai mult sau mai puțin conștient și codificate după normele acceptate tradițional.

Din speculațiile astea, corifeii viitoarei școli de la Frankfurt au înțeles că subminarea Occidentului și a civilizației europene e posibilă, dar, spre deosebire de cei de la Moscova, e posibilă numai pe drumul cel mai lung, însă drumul cel mai sigur: subminarea pas cu pas a valorilor tradiționale care în Occidentul „burghez și decadent” au respins seducția comunistă ca pe o grefă de piele incompatibilă cu imunitatea generală.
Heterodoxia marxismului cultural e convergentă cu marxismul economic, ortodox, dacă ne gândim că ambele au vizat subminarea civilizației europene, a libertăților și a regimurilor parlamentare si ambele își deduc ideologia din aporiile egalității. Spre deosebire de cel ortodox, marxismul cultural, heterodox, are în comun cu fascismul cultural axioma că totul „e politic”. Ontologizarea politicului.

Documentarul de mai jos bifează instrumentarul cu care marxismul cultural a fost prins în flagrant operând neautorizat in țesutul social al civilizației europene de pe ambele maluri ale Atlanticului: Teoria Critică, relativismul valorilor, relativismul cultural. Aspectele „evadării” corifeilor neomarxisti din Germania încăpută pe mâna lui Hitler și regruparea lor în Anglia și apoi în Statele Unite ne permit să urmărim regruparea comando-urilor ideologice in noile patrii de adopțiune și subversiune premeditată. In SUA prima universitate penetrată de virusul marxismului cultural a fost Universitatea Columbia in anul 1938. Celelalte vor urma rând pe rând mai ales după al doilea război mondial. Era brațul celălalt, brațul nevăzut al marxismului cultural care va infesta America chiar sub nasul lui McCarthy. Radarul său funcționa pe lungimea de undă a Moscovei, adică a comunismului vizibil, a marxismului ortodox. Fapt e că începând din anii ’60 establishment-ul și societatea americană incepeau să nu-și mai recunoască tinerii. Și nici tinerii, părinții. La fel și în Europa occidentală..
La cap de linie, noi ne felicităm astăzi în Est că ne-am emancipat de satrapia Moscovei, ceea ce e de înțeles, numai că părinții adoptivi din Vest sânt mutanții ideologici ai școlii de la Frankfurt. Ceea ce incepe să semene a.. coșmar.

Vă rog să urmăriți documentarul de mai jos!
Merită. Clarifică multe piese din puzzle-ul lumii pe care o trăim. Chiar și pentru noi, esticii. Mai ales după 1989 încoace.

 

 

 

 

Legea de fier a oligarhiei

O idee recurentă a apărătorilor comunismului e că acesta n-a fost aplicat pentru că muncitorii n-au deținut efectiv mijloacele de producție. Într-adevăr, controlul real era exercitat de o elită de partid, nu de muncitori. De aici se deduce însă că sistemul comunist n-a fost aplicat și mai avem de așteptat să fie aplicat cu adevărat. Revoluția a fost trădată. Discuția e relevantă și pentru azi. Și în socialismul democratic deținem lucruri în comun: poșta, educația, brațul Pavel etc.

Un răspuns la inegalitatea deciziei din socialism e legea de fier a oligarhiei a teoreticienilor elitiști (Michels, Mosca, Pareto etc). Potrivit ei, în orice activitate omenească, orice organizație va fi condusă de o elită restrânsă. Aceasta funcționează peste tot că vorbim de firme, sindicate, organizații caritabile sau de cluburi[1]. În orice organizație vom avea întotdeauna minoritate de oameni formată din lideri și o majoritate formată din followers[2]. Consecința acestei legi e că indiferent de forma de socialism aplicată, hard (comunism, nazism) sau soft (socialismul democratic) vom avea mereu inegalitate de decizie între lideri și followeri. Toate animalele sunt egale, însă unele animale sunt mai egale decât altele.

Argumentul principal al lui Michels e că democrația are nevoie de organizare[3] iar organizarea duce la oligarhie, la un control de către elite. Potrivit legii de fier a oligarhiei democrația și organizarea pe scară largă sunt incompatibile. O birocrație este ierarhizată din rațiuni de eficiență. Multe decizii care trebuie luate zilnic nu pot fi luate eficient de un număr mare de oameni. Funcționarea eficientă a organizației cere concentrarea puterii în mâinile câtorva oameni[4]. Pe măsură ce organizația crește, sarcinile devin mai multe și mai grele. Acestea nu mai pot fi rezolvate din mers, ci e nevoie de specializare, de diviziunea muncii[5]. În orice organizație, că e stat sau partid politic e nevoie de diferențierea organelor și funcțiilor[6]. Cu cât crește numărul persoanelor organizate, cu atât crește numărul sarcinilor și calitatea lor[7]. Așa se formează o birocrație ierarhică[8]. Democrația duce la oligarhie, la o elită care decide asupra treburilor cetății. Cu cât crește organizarea, cu atât crește puterea liderilor[9]. Dacă fiecare persoană participă egal la decizie, crește foarte mult timpul luării deciziei. Democrația directă funcționează în grupuri atât de mici că sunt de fapt formate doar din lideri. Pentru succes orice organizare are nevoie de o mână de profesioniști drept lideri sau o minoritate dedicată și care poate rezolva aceste lucruri[10].

Pentru Michels, democrația este despre o influență și o participare egală în legiferarea interesului comun[11]. Dacă democrația înseamnă decizie egală, atunci democrația este imposibilă. Majoritatea nu decide, ci doar urmează această minoritate de lideri. Împărțirea lideri-followeri există nu doar în monarhia absolută, ci și în democrație. Democrația directă nu e o soluție. Pentru Michels, cele două obiecții principale la referendum sunt incompetența maselor și lipsa de timp[12]. Referendumul ia timp. Bernstein spunea că și dacă selectăm cele mai importante chestiuni pentru referendum, cetățeanul va găsi în fiecare duminică pe birou un număr de probleme care-i va tempera entuziasmul pentru referendum[13]. Masele nu pot trece cele mai simple rezoluții. Așa apare necesitatea democrației reprezentative. Aceasta rezultă din numere[14]. Situația nu poate fi rezolvată prin îmbunătățirea mijloacelor de comunicare. Cum adunăm masele într-un anume loc și timp și cu frecvența cerută de viața de partid?[15]. Democrația directă are costuri mari și așa e preferată democrația reprezentativă. Prin referendum se pierde timp. Referendumul pare nepotrivit pentru chestiuni urgente[16]. Apoi acesta ar fi în conflict cu militantismul partidelor socialiste[17]. De obicei, partidele sunt ostile referendumului[18]. Michels observa cum referendumul a fost rar utilizat de partidele socialiste și cu rezultate slabe. La rezultatele proaste au contribuit ambiguitatea întrebărilor și participarea insuficientă a maselor. E un instrument puțin utilizat de socialiști, deși socialiștii păreau par mai interesați de guvernarea directă, de către popor[19]. „Burghezii” din Elveția îl foloseau mai mult ca socialiștii.

Apoi și referendumul e organizat de cineva. Și aici apare riscul manipulării agendei de către elite. Acestea decid ce și când să se voteze.

Michels descoperă această lege sociologică prin observarea oligarhiei din partidele social-democrate din Europa la sfârșitul secolului XIX[20]. Și acestea erau dominate de lideri, deși unii socialiști, cum erau cei nemți, spuneau că n-au lideri, că partidul nu are decât angajați, că e un partid democratic și că existența liderilor e incompatibilă cu democrația[21]. Tendința oligarhică există și în sindicate. Când sindicatele devin mari și puternice nu mai caută să-și extindă numărul de membrii, ci să-l restrângă. Acestea încearcă să pună o cotizație mare pentru admitere, cer o perioadă de ucenicie mai mare etc. Sunt lucruri prin care sindicatele vor să păstreze privilegiile membrilor pe seama altor muncitori[22].

O chestiune înrudită cu această inegalitate de control e „principal-agent problem”. Există riscul ca liderul să acționeze contrar intereselor persoanelor reprezentate. Aceasta rezultă din controlul inegal. Dacă liderul are o putere mare de decizie față de membri, evident că poate decide și să se sustragă controlului lor. Elitele au interesele lor, iar acestea sunt diferite de cele ale cetățenilor[23].

În plus, Michels analizează diverși factori care consolidează oligarhia dincolo de discursul oficial al partidelor. Există câteva trăsături ale liderilor și followerilor care consolidează oligarhia organizațională. O astfel de trăsătură e incompetența maselor. Masele sunt incompetente și au nevoie de direcție[24]. Și Lenin crede în clasicul „Ce-i de făcut?” că e nevoie de un grup mic de revoluționari de profesie care să conducă masele. Liderii sunt percepuți ca fiind cei mai capabili[25]. Liderii trebuie să fie educați. De exemplu, candidații la funcția de secretar al sindicatelor sunt testați pentru cunoașterea chestiunilor juridice și pentru skillurile de scriere[26]. Reglementările sindicatelor din industria metalului aveau 47 de pagini și conțineau 39 de paragrafe. Fiecare paragraf avea între 10 și 12 secțiuni. Orice muncitor obișnuit s-ar pierde în acest labirint[27]. Exemplul e de la începutul secolului XX. Pe reglementările de azi un muncitor obișnuit trebuie să știe biblioteci de reglementări. Apoi Michels spune că de multe ori masele au arătat mai puțin înțelegere a democrației decât guvernul reprezentativ[28]. Masele aleg rău. Și la noi politicienii menționau acest argument. Dacă masele ar vota pentru pedeapsa cu moartea sau abolirea taxării? Alt argument menționat e că referendumul a fost  folosit de dictatori.

Apoi există un cult al venerației între mase. Uneori membrii dau numele liderilor copilor. De exemplu, în Germania, între 1863 și 1875 era o explozie a numelor „Lassalle” și „Marx”[29]. Există apoi indiferența politică a maselor și nevoia lor de a fi ghidate. Mai e și atitudinea de mulțumire a maselor pentru cei care-i reprezintă[30].

În plus, liderii au la dispoziție sancțiuni negative și pozitive pentru a promova comportamentul dorit. Aceștia promovează tineri care sunt de acord cu ei. Așa oligarhia se perpetuează. Birocrația promovează centralizarea puterii[31]. Există și un control prin bani al organizației. Partidul are la îndemână posturi plătite. Așa poate oferi o carieră liderilor muncitorilor. Așa liderii proletari devin burghezi[32]. Plata pentru serviciile aduse întărește birocrația partidului[33]. Un alt de mijloc de menținerea a dominației clasei conducătoare este transmiterea ereditară a puterii[34]. Un altul e votul de încredere cerut de lideri. Toate aceste lucruri încurajează împărțirea lideri-followeri din organizații.

Revoluția rusă a confirmat predicția că o revoluție socialistă reușită nu va duce la mai multă democrație pentru clasa muncitoare. Aici un grup de conducători doar a fost înlocuit cu altul[35]. În 1920, la doar 3 ani după preluarea puterii, bolșevicii au început să facă curățenie în rândul propriului partid. Partidul și-a exilat lideri importanți pentru că s-au opus voinței secretarului de partid, Iosif Stalin[36]. Legea de fier a oligarhiei n-a dat semne de dispariție. Dimpotrivă, această tendință a fost exacerbată. În URSS o elită care prospera în timp ce masele trăiau în sărăcie[37]. Puterea elitelor n-a dispărut nici în Cuba sau China[38].

Sunt mai multe răspunsuri socialiste la critica elitistă. Aceștia dau vina pe organizare, proprietatea privată, diviziunea muncii, lipsa educației etc. Abolite aceste lucruri și vom avea un control egal al deciziei.

Pentru autori comuniști, oligarhia depinde de forma de proprietate, nu de organizare. Cum în noua societate comunistă e abolită proprietatea privată, nu va rezulta o clasă nouă[39]. Și anarhocomuniștii acuză proprietatea privată[40]. Pentru ei statul e rău pentru că protejează proprietatea privată, ierarhia, inegalitatea etc. Prin eliminarea statului am scăpat de ele. Când se va trece la anarho-comune non-statale vom avea și egalitate de control al deciziei între oameni.

Proprietatea înseamnă control, ori liderii comuniști au acest control și nu doar asupra mijloacelor de producție non-umane cum sunt capitalul și resursele naturale, ci și asupra resurselor umane. În socialismele hard (comunism, nazism) un om poate fi de facto proprietatea altui om, ca în sclavie. Colectivizarea nu abolește inegalitatea deciziei. Votul egal pe decizii nu e o imposibilitate fizică. Doar că nu e eficient și în acord cu modul obișnuit de funcționare al organizațiilor mari. E foarte costisitor să aduni atâta lume la fiecare decizie. Multe decizii sunt banale. De exemplu, trebuia schimbată hârtia de la imprimantă în nu știu ce birou. Ce fac? Adun 20 de milioane de oameni ca să ratifice această decizie? Costurile sunt mai mari decât beneficiile. E mai ineficient și decât a fost sistemul comunist așa cum îl știm istoric. În apărarea comunismului trebuie spus că se obține totuși o egalitate, egalitatea în sărăcie pentru mase.

Socialismul asumă că toți oamenii sunt egali natural. Diferențele sunt efecte ale diviziunii muncii[41]. De fapt, diviziunea muncii rezultă din inegalități naturale. X se ocupă de sarcina y pentru că are skillurile potrivite. La fel sunt și skillurile de lider. Pentru socialiști inegalitatea e construită social. Dacă schimbăm instituția opresivă a proprietății private cu una non-opresivă a proprietății comune, inegalitatea dispare. În realitate, inegalitățile naturale se manifestă și în politică. Această intuiție scapă socialiștilor din toate partidele.

Inegalitatea de decizie există și pe piață. Cei mai buni și dedicați vor deveni lideri că vorbim de o fabrică de oțel sau de un club de bridge[42]. Există o inegalitate naturală a abilităților și intereselor. Acestea sunt elite naturale. Ascensiunea lor are la bază serviciile aduse semenilor fie în organizație, fie în producerea de bunuri pentru consumatori. Elitele politice sunt, în schimb, aristocrații artificiale[43]. De exemplu, o elită politică decide că fotbalul e rău și-l scoate în afara legii. Elitele naturale aici sunt jucători, antrenori, organizatori ai jocului etc. Elitele artificiale sunt cele politice[44]. Elitele artificiale emerg prin suprimarea elitelor naturale[45].

Avantajul pieței e că-i crește muncitorului puterea de decizie. În comunism singurul patron este statul iar muncitorul trebuie să-i accepte condițiile. Muncitorul nu poate găsi un angajat mai bun. Avem un monopol al statului pe piața muncii[46]. Pe piață ai free entry și free exit.

E omul multilateral dezvoltat un răspuns la oligarhia organizațiilor? Poate fi un răspuns la incompetența maselor, nu și la inegalitatea de control. Chiar dacă apare acel om nou care face de toate, e și fizician, muncește și în fabrică, cântă și la pian etc, întrebarea de ce ar face joburi proaste? „Cine va duce gunoiul”? Un răspuns poate fi că se vor sacrifica unii pentru că țin ca sistemul comunist să reușească. Această coadă la sacrificiu nu prea a avut loc în societățile comuniste cunoscute și nu există nici la socialiștii din prezent.

Alt răspuns comunist la inegalitatea deciziei se concentrează pe originea sănătoasă a liderului. Dacă liderul vine din clasa socială sănătoasă, nu se va forma o nouă clasă. Scopul va fi să prezerv această origine sănătoasă, să evit îmburghezirea liderilor muncitorilor. Aici sunt sugerate diverse soluții ca viața în comun, educația etc. Prin traiul în comun (e) se cultivă conștiința de clasă[47]. Așa liderii proletari nu vor acționa împotriva clasei muncitoare. Bakunin cerea socialiștilor burghezi să-și abandoneze modul de viață burghez[48]. În 1871, Neceaev spunea că un adevărat revoluționar e cineva devotat cauzei. Acesta nu are interese personale, afaceri, sentimente, atașamente, nici proprietate, nici măcar un nume. Singura sa pasiune e Revoluția. Acesta trebuie să uite vechiul mod de viață burghez[49]. Altă soluție pentru dezvoltarea conștiinței de clasă e educația.

Dacă ne uităm la experiența statelor comuniste, vedem cum oameni cu origine sănătoasă au devenit tirani. Tentația puterii de care vorbeau deja liberali clasici ca lord Acton operează indiferent de clasă. Exercițiul conducerii le distorsionează liderilor caracterul moral[50]. Bakunin credea că deținerea puterii de transformă într-un tiran pe cel mai devotat prieten al libertății[51]. Nici educația nu este suficientă. Pol Pot era educat. Comuniștii n-au anticipat comportamentul agresiv al elitelor. Dacă baza ideologiei e furtul sub numele mai inocent de „socializare a mijloacelor de producție”, probabil că agresiunea  liderilor se va manifesta și mai încolo, dincolo de colectivizarea inițială.

Răspunsul dat de însuși Michels la problema oligarhiei organizațiilor spre bătrânețe ține de persoanele carismatice. Acestea bat tendințele oligarhice ale organizațiilor. Un lider carismatic are abilitatea să depășească inerția organizației și trezește masele care să sprijine realizarea de lucruri mari. Carisma e secretul[52]. Din păcate, Michels descoperă o astfel de carismă la Benito Mussolini, care tocmai îi oferise în 1928 o catedră la universitatea din Perugia[53]. Intelectualii nu se dezmint.

Un răspuns al socialismului democratic la provocarea elitistă e că democrațiile contemporane au crescut puterea de decizie cetățenilor. Statul nu mai decide tot ce mișcă ca în totalitarism. Statul nu e proprietar al economiei. Guvernul se poate schimba, e controlat de parlament[54]. Cetățenii au mai mult control asupra liderilor. Îi pot schimba prin vot, îi pot intimida prin proteste, se reduce inegalitatea de control, există pluralism etc.

Chiar și așa, oligarhia persistă în socialismul democratic. Controlul bunurilor publice rămâne inegal. Oricine poate observa cu ușurință că nu are mare lucru de spus pe bunurile deținute acum de stat șosele, companiile de stat etc. Nu trebuie să așteptăm comunele din anarhocomunism pentru a testa controlul cetățenilor asupra bunurilor publice. Un votant simplu din România n-are același control asupra unui lac deținut de stat ca un lider PSD. Chiar dacă un om obișnuit are același vot cu Dragnea, deciziile ulterioare privind alocarea funcțiilor publice sau a contractelor cu statul sunt inegale. Dacă ar fi egale, rentele, banii din afacerile cu statul, n-ar mai fi rentabile pentru omul politic. Secretul rentelor politice e integrarea beneficiilor și dispersarea costurilor. Profitul s-ar împărți la milioane de oameni și n-a mai fi concentrat de o minoritate de lideri politici. La banii publici, mulți sunt chemați, puțini sunt aleși.

În genere, tendința oligarhiei politice e să restrângă foarte mult chestiunile pe care poți vota. Nu decidem efectiv pe bunurile deținute colectiv drumuri, armată, educație etc, ci doar pe lideri[55]. Ce să mai spunem de admirația intelectualilor de azi de stânga pentru tehnocrație și disprețul pentru „populism”? Altădată, stânga ar fi spus că tehnocrația este ierarhică, opresivă. Azi, când e controlată de ei, e numai bună. Nu degeaba stânga e acuzată de conservatori de deficit democratic.

În genere, socialiștii numesc „capitalism” efectele nocive ale socialismului. Așa comunismul n-a fost comunism, a fost „capitalism de stat”. Iar în lumea contemporană afacerile cu statul facilitate de socialism sunt „neoliberalism”. Comunismul în sens de colectivizare a mijloacelor de producție de către stat a avut loc. Au fost aplicate toate punctele din „Manifestul Comunist”. Sintagma „capitalism de stat” e o contradicție. Capitalismul e despre controlul privat, socialismul despre controlul public al resurselor, fie total, fie parțial. O altă falsificare e să spui că nazismul nu e socialism. E greu, pentru că nazismul presupune un control total al societății de către stat. Ideea e să găsesc un element considerat relevant pentru socialism și care nu e prezent în nazism. Un astfel de element este, de exemplu, internaționalismul. Cine citește programul nazist din 1933 vede că e plin de locurile comune ale socialismului. Dacă am scoate partea legată de minorități, programul ar fi votat cu ușurință de Parlamentul European și sub un nume fancy gen „Lisabona 2027”. Cât îl privește pe cel fascist al lui Mussolini din 1919, acesta ar fi votat fără modificări. La fel se argumentează că PSD nu e socialist. Văd că e anti gay marriage, una din puținele idei liberale ale stângii contemporane. Prin urmare, PSD nu e de stânga, nu e stânga autentică. E conservator, nu liberal. Liberal e abia socialismul cu față umană, leftismul, liberalismul de stânga. În realitate, PSD nu e conservator pentru că nu e pro stat minimal sau liberalism economic. Cu foarte mici diferențe, e la fel de progresist ca socialismele la modă. Prin astfel de răstălmăciri socialismul real devine o fata Morgana. Mereu găsesc un motiv pentru care socialismul nu a fost aplicat niciodată. Socialismul nu e nicăieri, deși e pretutindeni.

BIBLIOGRAFIE:

[1] Rothbard, Murray N.2006, Bureaucracy and the Civil Service in the United States: https://mises.org/library/bureaucracy-and-civil-service-united-states, accesat 02.02.2018.

[2] Rothbard, Murray N. 2000, Egalitarianism as a Revolt Against Nature, and Other Essays, Second Edition, Luwig von Mises Institute, Alabama, pp.280-281.

[3] Michels, Robert.1999, Political Parties: A Sociological Study of the Oligarchical Tendencies of Modern Democracy, Transaction Publishers, London, p.61

[4] Elwell, Frank. „The Sociology of Max Weber”.Verstehen Max Weber’s Home Page. Available from: http://www. faculty. rsu. edu/~ felwell/Theorists/Weber/Whome. htm (Accessed 10th July 2006)(1996), p.12:  https://pdfs.semanticscholar.org/c518/d8d462447369858ba5e6ceae35e64976f2fb.pdf, accesat 08.02.2018.

[5] Michels, op.cit., p.71.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p.72.

[9] Ibidem, p.71.

[10] Rothbard, 2001, op.cit., p.283.

[11] Michels, 1999, op.cit., p.65.

[12] Ibidem, p.309.

[13] Ibidem, pp.309-310.

[14] Ibidem, p.65.

[15] Ibidem, p.65.

[16] Ibidem, p.310.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem, p.79.

[19] Ibidem, p.309.

[20] Rothbard, 2001, op.cit., p.282.

[21] Michels, Robert, op.cit., p.72.

[22] Ibidem, p.275.

[23] Lipset,S. M. 1999, Introduction în Michels, op.cit., p.34.

[24] Ibidem, p.26

[25] Michels, 1999, op.cit., p.114.

[26] Ibidem, p.68.

[27] Ibidem, p.281

[28] Ibidem, p.307.

[29] Ibidem, p.93

[30] Ibidem, p.92

[31] Elwell, 1996, op.cit., p.13.

[32] Michels, 1999, op.cit., p.108.

[33] Ibidem, p.138.

[34] Ibidem, p.52.

[35] Lipset,S. M. 1999, op.cit., pp.19-20

[36] Lipset, S. M. 1999, op.cit., p.20.

[37] Gordon, David. 2009, A Student’s Guide to Economic History: https://mises.org/library/students-guide-economic-history, accesat 02.02.2018.

[38] Rothbard, 2001, op.cit., p.282.

[39] Lipset,S. M. 1999, op.cit., p.25.

[40] Rothbard, Murray N. 2005, Egalitarianism and the Elites

  https://mises.org/library/egalitarianism-and-elites, accesat 02.02.2018.

[41] Rothbard, Murray N. 2000, op.cit., p.300.

[42] Ibidem, p.281.

[43] Rothbard, 2001, op.cit., p.285.

[44] Rothbard, 2001, op.cit., p.286.

[45] Ibidem, p.285.

[46] Djilas, Milovan. 1957, The New Class, Thames & Huson, London, p.10.

[47] Michels, 1999, op.cit., p.312.

[48] Ibidem, p.314.

[49] Ibidem, p.314.

[50] Ibidem, p.205.

[51] Ibidem, p.206.

[52] Lipset, S. M. 1999, op.cit., p.32

[53] Ibidem, p.33.

[54] Ibidem, p.61.

[55] Rothbard, Murray N. 2006, Power and Market, Ludwig von Mises Institute, fourth edition, Auburn, Alabama, p.20.

Preluare indodii.ro