Mădălin Voicu ne-a împărtăşit recent din gândurile sale cu privire la finanţele mondiale şi la poporul evreu: ”eu înțeleg că finanțele mondiale sunt conduse de anumiți perciunați, dar vreau să știu care e avantajul meu ca țară.”
Aceste afirmaţii arată foarte multe lucruri despre Mădălin Voicu. În primul rând, un angajament creştin incoerent şi cunoştinţe biblice jalnic de superficiale. Deşi declară că „promovează credinţa”, deputatul PSD nu a înțeles un lucru esențial, anume că Legământul veşnic făcut de Dumnezeu cu poporul său este un element absolut fundamental pentru credinţa creştină şi că nu poate fi batjocorit într-o flecăreală de doi lei. În al doilea rând, arată un nivel de cultură generală foarte modest, care îl face receptiv la prejudecăţi de babă şi la clişee de semidoct. În sfârşit, arată că are cunoştinţe foarte precare (sau absente) în domeniul financiar, situaţie inadmisibilă pentru un politician cât de cât responsabil.
Ieşirea lui Mădălin Voicu nu este o situaţie excepţională pentru PSD. În 2012, Dan Şova (actualul reformist) declara că “datele istorice arată că la Iaşi au fost omorati 24 de cetăţeni români de origine evreiască de soldaţi din armata germană. (…) Nu au participat soldaţi români. Este un lucru lămurit istoric”. După cum observa atunci Rodica Palade, afirmaţiile lui Şova nu erau nici ele o noutate pentru PSD, pentru că aminteau „până la cuvânt, dezbaterile din Parlamentul României de la începutul anilor 2000, când un Adrian Păunescu, un Sergiu Nicolaescu şi chiar un academician de talia lui Răzvan Theodorescu, în colaborare cu istoricul Gheorghe Buzatu susţineau cu ardoare acelaşi lucru: în România nu a existat Holocaust”. A fost îngrijorat PSD-ul de astfel de afirmaţii? Nu. Şova a fost trimis la Washington în vizită de studii, ca să nu rămână repetent probabil. Ponta l-a suspendat din funcţia de prutător de cuvânt, dar nu s-a delimitat de afirmaţiile lui şi nici nu le-a criticat.
Lejeritatea față de Holocaust a continuat în PSD. În urmă cu câteva luni, Ponta i-a numit fascişti pe Mircea Mihăeş, Horia Roman-Patapievici și Gabriel Liiceanu și a comparat România din perioada în care a fost condusă de Traian Băsescu cu regimul care a domnit în Germania nazistă. Faţă de această enormitate, cu toate că nu îi este deloc în fire, blândul și manieratul Dr. Aurel Vainer, liderul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, a fost nevoit să reacţioneze dur: „a compara România de astăzi sau România ultimilor 25 de ani sau 10 ani cu regimul nazist este cu totul şi cu totul de neadmis. (…), îmi exprim dezamăgirea totală şi convingerea fermă că este o greşeală politică imensă şi de neacceptat”.
Se vede deci că panseurile lui Mădălin Voicu sunt doar o manifestare particulară a unui sindrom mult mai general. PSD se bate cu cărămida în piept cu ortodoxia sa, însă nu respectă poporul ales şi acuză de conspiraţii mondiale pe cei care s-au închinat înaintea noastră la Dumnezeul unic şi adevărat, și tot PSD se laudă cu expertiza dobândită de liderii săi la universităţi de fiţe, însă nu e capabil să gestioneze finanţele decât citind statisticile cu lentile neconvenţionale sau făcând pomeni electorale. Dacă se va dovedi că scamatoriile sale financiare nu funcționează, atunci ne putem aștepta ca vina să fie aruncată pe vreo conspirație internațională, tricotată din sinapsele încâlcite ale vreunui Mădălin Voicu.
Acum însă nu este vorba doar de duplicitate şi primitivism, ci de confirmarea unor semnale îngrijorătoare pe care ni le dă PSD-ul de câțiva ani deja. Nu ne putem aştepta la nimic bun de la un partid profund corupt, ce nu ezită să adâncească toate diviziunile din societate şi ale cărui mărimi sunt în capul listei de prieteni ai lui Alexandr Dughin – un antisemit fanatic și un admirator al sinistrului Reinhard Heydrich, unul din principalii realizatori ai “soluției finale”.
Lipsa de responsabilitate faţă antisemitism este foarte periculoasă pentru România, mai ales acum, când în lume cresc atentatele sângeroase împotriva evreilor, pe străzile capitalelor vestice se strigă Moarte evreilor!, şi Uniunea Europeană vorbeşte despre aceste lucruri „administrativ” (ca Vanghelie), raportează valorile europene doar la criteriile acceptate astăzi și neglijează iresponsabil dezbaterea legată de rădăcinile iudeo-creştine ale Europei.
Nu trebuie foarte multă perspicacitate pentru a vedea că aplicarea principiilor biblice în domeniul financiar, cu concursul înţelept, competent și onest al multor evrei, a contribuit, nu întâmplător, la prosperitatea de astăzi a Lumii Libere. Refuzând să vadă conexiunea dintre funcționarea sa actuală și rădăcinile iudeo-creștine ale Europei, UE arată că, din păcate, există situaţii în care nivelul său de înţelegere se apropie dramatic de cel al lui Mădălin Voicu.
